Jump to content
POLITISTI.ro

Articles

Show all categories
  • Marius
    În conformitate cu prevederile Codului penal, independent de durata îngrijirilor medicale, o leziune (o vătămare corporală) poate fi gravă şi prin „punerea în primejdie” a vieţii persoanei. Acest aspect se cere rezolvat de expertiza medico-legală în cauze diferite, motivarea concluzie necesitând o bună documentaţie medicală, o analiză corectă a cazului sub aspect medical, din care să rezulte o alterare evidentă stării generale a bolnavului cu modificări de cunoştinţă, respiraţie sau circulaţie, modificări care să facă posibilă evoluţia gravă cu iminenţă sau prezumţie de deces. În mod curent, noţiunea de punere în primejdie a vieţii unei persoane trebuie să se refere la producerea unor leziuni iniţiale grave (sau la leziuni aparent mai puţin grave, dar la care există pericolul iminent să apară complicaţii) care fără tratament de urgenţă ar duce în mod cert la moartea persoanei.
             Varietatea mare a reactivităţii organismului uman arată că, în unele cazuri, chiar dacă leziunea este gravă, de obicei mortală, vindecarea se poate face fără ca nici un moment viaţa persoanei să fie pus în primejdie, în timp ce, în alte cazuri, o leziune relativ uşoară determină, direct sau pe fondul unor afecţiuni preexistente, complicaţii grave care pune în primejdie viaţa sau duc chiar la moartea bolnavului.
             Sub acest aspect al variabilităţii reactivităţii organice şi al unor eventuale afecţiuni preexistente, problema periculozităţii pentru viaţă a unei leziuni este de cele mai multe ori greu de apreciat, în general neexistând o concepţie unitară a medicilor legişti. De asemenea, sub aspect juridic, există unele confuzii, de multe ori organele judiciare solicitând aprecierea periculozităţii pentru viaţă a unei leziuni în vederea încadrării faptei ca tentativă de omor. Această interpretare nu este chiar justă, deoarece, deşi punerea în primejdie a vieţii persoanei poate furniza un element important în încadrarea faptei ca "tentativă de omor", aceasta nu constituie unicul criteriu al acestei încadrări, ci, luată singură reprezintă doar un element de încadrare juridică.
             Pentru a putea aprecia / încadra fapta ca o "tentativă de omor", organul judiciar trebuie să ţină seama şi de alte elemente (de ordin juridic), cum sunt intenţia, premeditarea, regiunea corporală lezată, intensitatea loviturilor aplicate, instrumentul folosit etc. Aprecierea de ordin medico-legal privind punerea în primejdie a vieţii persoanei este utilă organului judiciar în principal pentru încadrarea faptei ca vătămare corporală şi numai uneori ca element secundar, ajutător (asociat cu ale constatări de fapt) în calificarea faptei drept "tentativă de omor".
             Sarcina medicului legist se referă la constatări de ordin strict medical, din care să rezulte aprecieri asupra gravităţii leziunii sub aspectul pericolului pentru viaţa persoanei. Este necesar ca legistul să ţină seama în concluziile sale - pe baza unor constatări care în majoritatea cazurilor trebuie efectuată la scurt timp după rănire - de potenţialul de periculozitate al unei leziuni, respectiv de modul obişnuit de evoluţie al bolii traumatice. Spre exemplu, o plagă penetrantă toracică sau abdominală, în mod curent (şi în lipsa unei intervenţii chirurgicale) determina apariţia de complicaţii hemoragice sau septice care pun în primejdie viaţa persoanei.
             Deşi în mod teoretic, orice leziune cu soluţie de continuitate a tegumentelor (o plagă) - independent de localizare şi de modul de producere, de întindere şi profunzime - poate duce la complicaţii septice grav, aceasta nu constituie o evoluţie obişnuită, marea majoritate a unor astfel de cazuri vindecându-se fără complicaţii, cu sau chiar fără tratament medical. În situaţia în care medicul legist efectuează examinarea la scurt timp după producerea leziuni, este necesar să se facă o apreciere de ordin general cu privire la evoluţia obişnuită leziuni.
             În cazurile în care expertiza medico-legală se face după vindecarea clinică, sarcina expertului legist este mult uşurată, dar este necesară o deosebită atenţie în studierea datelor medicale, a evoluţiei zilnice a bolii, precum şi constatarea dacă în acest interval au existat simptome de ordin general din partea funcţiilor esenţiale ale organismului (sistem nervos central, sistem circulator, respirator, stări septice etc.) care să motiveze existenţa unui pericol real pentru viaţă. În concluzie noţiunea de periculozitate pentru viaţă îmbracă două aspecte deosebite: 
    - de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de şoc, coma insuficientă cardio-circulatorie sau respiratorie acută) sau tardiv (prin examinarea tuturor datelor medicale consemnate pe parcursul evoluţiei);
    - de prezumţie, care se referă la aprecierea potenţialului de periculozitate al unei leziuni în funcţie de gravitatea acesteia şi de evoluţia obişnuită (de exemplu plăcile penetrante toracice sau abdominale).
             Referitor la acest subiect, în practica medicală există numeroase cazuri de vindecări totale, fără tratament sau cu îngrijiri medicale sumare şi necalificate a unor leziuni grave care în mod obişnuit pun în primejdie viaţa şi din contra unor leziuni relativ minore, care, deşi corect şi competent tratate, duc la complicaţii grave sau chiar la moarte. Este cunoscut faptul că orice leziune cu soluţie de continuitate a tegumentelor (orice plagă) poate duce la complicaţii de multe ori de o mare gravitate, aceasta însă constituie o evoluţie de excepţie care nu poate fi  luată în considerare în aprecierea iniţială a periculozităţii rănii, acest aspect fiind condiţionat de alţi factori interni sau extern. Important pentru aprecierea unei leziuni ca primejdioasă pentru viaţă este pericolul iminent / imediat, tardiv sau potenţial, adică leziunea să determine moartea persoanei, indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament medical sau datorită reactivităţii organice crescute.
             Ca o observaţie, ţinând de modul de redactare a concluziilor de către legist, este bine să se consemneze clar că leziunea "a pus sau nu în primejdie viaţa persoanei" (deşi noţiunile de primejdie sau pericol sunt similare) şi nu trebuie acceptate alte formulări ca de exemplu "leziunea fost periculoasă pentru viaţă" sau "ar fi putut determina moarte" etc. Formularea "a pus sau nu în primejdie viaţa persoanei" este cea corectă deoarece este în deplină concordanţă cu prevederile Codului penal.
             Un alt aspect important ce trebuie precizat este necesitatea consemnării de către medicul legist a leziunilor primejdioase pentru viaţă în orice act medico-legal, indiferent dacă acesta este un raport de expertiză medico-legală, un certificat medico-legal eliberat la cererea persoanei sau a organelor judiciare sau indiferent dacă este vorba de o agresiune, accident de circulaţie, de muncă etc. Obligativitatea medicului legist este aceea de a efectua orice constatare în mod complet, actul său trebuit să cuprindă toate aspectele medicale cu referire la o infracţiune, indiferent dacă organul de cercetare penală solicită sau nu aceasta. Conform prevederilor Codului penal, "vătămarea corporală din culpă" se referă şi la leziunile care pun în primejdie viaţa. Rezultă deci că şi în situaţia vătămărilor produse din culpă (cazurile cele mai frecvente fiind accidentele rutiere), independent de obiectivele dispuse în ordonanţa de efectuarea expertizei, medicul legist trebuie să prezinte şi acest aspect. La fel trebuie să procedeze şi în cazul examinărilor la cerere, în aceste situaţii expertul legist având şi datoria să sesizeze organele în drept despre acest aspect al urmărilor, pentru că acestea să poată lua măsuri legale.
  • Marius
    CONTROLUL ŞI VERIFICAREA ARMEI
    În absolut toate situaţiile premergătoare oricărei manevrări ori manipulări ale unei arme de foc, obligatoriu se efectuează controlul şi verificarea vizuală a camerei cartuşului, pentru a vă asigura că aceasta este descărcată. Această operaţiune trebuie să devină un reflex, să fie o activitate spontană şi obligatorie înainte de a pune mâna şi a manevra orice armă de foc indiferent de model, combinată cu cele patru reguli de bază (de aur), valabile pentru orice profesionist şi enumerate mai jos:
    1. Manevraţi orice armă ca şi cum aceasta ar fi încărcată, chiar dacă v-aţi asigurat că este neîncărcată;
    2. Ţineţi degetul în afara gărzii trăgaciului, mai exact deasupra gărzii trăgaciului până în momentul în care sunteţi în faţa ţintei şi intenţionaţi să trageţi;
    3. Nu îndreptaţi niciodată arma spre ceva pe care nu intenţionaţi să-l loviţi;
    4. Identificaţi ţinta, cât şi ceea ce se află în spatele acesteia sau în imediata apropiere;
    Controlul şi verificarea oricărui model de pistol se face astfel:   
    1. Primul lucru: scoateţi / extrageţi încărcătorul apăsând butonul de eliberare a încărcătorului (foto. din dreapta). 
    2. Trageţi / deplasaţi înapoi manşonul şi inspectaţi camera cartuşului privind înăuntrul acesteia pentru a vă asigura că este goală. Camera este goală atunci când nu se vede niciun cartuş privind în camera deschisă (foto. din stânga). 
    Dacă este eliberat, manşonul se va închide, atunci când încărcătorul gol este extras din armă. Pentru a bloca în poziţie deschisă manşonul armei, fără ca încărcătorul să fie introdus în aceasta, trageţi / deplasaţi înapoi complet manşonul armei şi ridicaţi cu degetul mare pârghia de eliberare a manşonului (fig. din dreapta jos), după care eliberaţi manşonul. Acesta rămâne, astfel, blocat în poziţie deschisă. Manşonul armei rămâne în poziţie deschisă atunci când în armă se află introdus un încărcător gol sau când pârghia de eliberare a manşonului este împinsă în sus. 
    Când nu este prezent niciun cartuş în interiorul camerei cartuşului şi nu există încărcător în armă, înseamă că aceasta este sigură.
    Verificaţi vizual întotdeauna şi după caz, prin atingere (tactil), camera cartuşului pentru a vă asigura de faptul că aceasta este goală. Înainte de a înmâna arma unei alte persoane, scoateţi încărcătorul şi trageţi înapoi manşonul armei, blocându-l în poziţie deschisă. Nu luaţi şi NU trageţi (acţionaţi trăgaciul) niciodată cu pistolul de la o altă persoană, dacă anterior nu a fost scos / extras încărcătorul, manevrat înapoi manşonul şi camera cartuşului nu a fost verificată vizual pentru a vă asigura că arma este complet descărcată.
    În plus şi specific pentru Beretta Px4 Storm, după efectuarea celor două manevre de verificare, puteţi elibera manşonul şi asigura arma, acţionând în jos pârghia de siguranţă. Această operaţiune va produce dezarmarea cocoşului, iar pârghia de siguranţa va rămâne în poziţia "asigurat" (poziţia inferioară).
    DESCARCAREA ARMEI
    Îndreptând pistolul într-o direcţie sigură şi având degetul arătător în afara gărzii trăgaciului, prima manevră se scoate din armă încărcătorul plin (cu cartuşe). În aceeaşi poziţie, (poziţie sigură a armei şi cu degetul în afara gărzii trăgaciului) a doua manevră, se trage / se deplasează înapoi manşonul complet, pentru a scoate cartuşul aflat în cameră.
    Verificaţi vizual camera cartuşului pentru a vă asigura că este goală. Camera este goală atunci când nu se vede niciun cartuş privind în camera deschisă prin fereastra de expulzare.
    ATENŢIE: Lăsaţi cartuşele scoase din armă să cadă jos şi nu încercați niciodată să le prindeţi cu mâna.
    În concluzie, nu uitaţi: controlul şi verificarea oricărui model de pistol se face prin scoaterea încărcătorului din armă, după care se manevrează spre înapoi manşonul şi se inspectează camera cartuşului.
  • Marius
    Cu ocazia întâlnirii procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA, DIICOT şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, din martie 2020 - Bucureşti, a fost ridicată următoarea problemă: dacă tipicitatea infracţiunii de camătă prevăzută de art. 351 C.pen. presupune probarea tuturor împrumuturilor acordate de autorul infracţiunii sau trebuie probat efectiv doar caracterul de îndeletnicire (de obicei).
    În opinia Institutului Naţional al Magistraturii, tipicitatea infracţiunii de camătă presupune probarea efectivă a pluralităţii actelor necesare pentru a ajunge la consumare. Astfel, din condiţia ataşată elementului material, respectiv aceea ca darea de bani să se realizeze ca îndeletnicire, rezultă cerinţa repetabilităţii actului, ceea ce înseamnă că pentru a intra sub incidenţa legii penale este necesar un număr suficent de acte (minim 3 conform doctrinei1) din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea autorului.
    Prin urmare, având în vedere natura infracţiunii de camătă, respectiv aceea de infracţiune de obicei, consumarea acesteia va fi condiţionată de probarea tuturor actelor de executare similare care, analizate separat, nu au caracter infracţional dar care împreună demonstrează caracterul de obişnuinţă.
    La întâlnire, în unanimitate a fost agreată această opinie a I.N.M.
    Mai trebuie precizat că elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de dare de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, ori altfel spus, acordarea repetată de împrumuturi cu dobândă. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii, este necesară îndeplinirea condiţiei ca "acordarea repetată de împrumuturi cu dobândă" să fie o îndeletnicire, ceea ce înseamnă că fapta trebuie comisă de mai multe ori pentru a avea caracter penal (conform doctrinei, de cel puţin 3 ori1). Darea de bani cu dobândă constituie infracţiune indiferent dacă se realizează sau nu pe baza unui contract de împrumut sau prin intermediul unor acte simulate şi nu are nicio relevanţă procentul dobânzii practicate, dobânda obţinută de cămătar (ce poate fi orice persoană fizică sau juridică) este produsul infracţiunii.
    __________
    1 - în acest sens se poate vedea "Noul Cod penal comentat - Editura Hamangiu - Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu - 2011.
  • Marius
    Autosesizarea organelor de urmărire penală fără a indica sursa în actul de sesizare. Legalitatea actului de sesizare.
     
    Nu rezultă din nicio dispoziţie legală obligativitatea organului de urmărire penală de a menţiona expres sursa, izvorul de unde a aflat că s-a săvârşit o infracţiune, fiind prevăzută numai obligaţia de a întocmi un proces-verbal de sesizare din oficiu în cazul în care a aflat despre săvârşirea unei fapte penale pe altă cale decât plângere, denunţ, sesizare făcută de persoane cu funcţii de conducere şi alte persoane (pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289–291 C.pr.pen.).
    Nu se poate considera că prin neindicarea sursei autosesizării am fi în prezenţa nelegalităţii actului de sesizare şi implicit a tuturor actelor de urmărire penală subsecvente, efectuate ulterior autosesizării. Activitatea de documentare a unei fapte pretins infracţionale implică în mod obligatoriu o sursă de informare, a cărei devoalare poate compromite scopul procesului penal. De asemenea, caracterul real sau nereal al sursei nu este un criteriu de apreciere a oportunităţii continuării desfăşurării activităţilor de documentare a faptei, fiind imposibil ca această cenzură să poată fi efectuată la momentul incipient al aflării despre comiterea unei fapte penale. 
    (extras din încheierea penală din 27.02.2020 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori - portal.just.ro)
  • Marius
    Încadrarea juridică a faptei constând în smulgerea unei sume de bani/telefon – furt sau tâlhărie
    A fost ridicată problema încadrării juridice a faptei constând în smulgerea unei sume de bani/telefon/geată etc., fără a se preciza care sunt opiniile diferite identificate în practica judiciară.
    În opinia I.N.M., calificarea faptei ca infracţiune de furt sau tâlhărie depinde de circumstanţele concrete ale cauzei, în funcţie de particularităţile acesteia.
    Astfel, în ipoteza în care acţiunea de luare a bunului este, în sine, violentă, cum este cazul sustragerii bunului prin smulgere, în principiu ea realizează acţiunea specifică tâlhăriei. Aceasta întrucât smulgând chiar prin surprindere bunul, autorul înfrânge în mod violent contactul persoanei vătămate cu bunul său, iar impactul psihologic al faptei asupra victimei nu poate fi neglijat în caracterizarea faptei ca tâlhărie (Decizia nr. 363/1994 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 1719/1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 1569/2001 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 3997/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală) violentarea lucrului răsfrângându-se asupra persoanei înseşi, victima simţindu-se constrânsă să cedeze obiectul împotriva voinţei sale. 

    Totuşi, luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detaşare a acestuia dintr-un contact nemijlocit superficial, fără ca deţinătorul să poată opune rezistenţă, întrucât făptuitorul după săvârşirea acestei acţiuni fuge, nu aduce vreo atingere relaţiilor sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie. Astfel, deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o poartă, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni de natură a-i înfrânge opunerea, constituie infracţiunea de furt, iar nu de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa privind întrebuinţarea de violenţe (Decizia nr.63/1991 a Curţii Supreme de Justiţie – Completul de 7 judecători).
    Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unor violenţe, fie ele şi doar de natură psihică, este necesar ca victima să perceapă agresiunea. Altfel violenţele nu se realizează, valorile protejate în mod adiacent prin incriminarea tâlhăriei nu sunt lezate, iar fapta va putea fi încadrată doar ca infracţiune de furt. Violenţele îndreptate asupra lucrului ar putea realiza acţiunea adiacentă din compunerea elementului material al tâlhăriei atunci când, deşi materializată asupra bunului, reprezintă o ameninţare pentru victimă sau când aceasta, opunând rezistenţă, dispută pentru luarea bunului şi, respectiv pentru păstrarea lui, în toate aceste cazuri violenţele răsfrângându-se asupra persoanei.
    Prin urmare, atunci când luarea bunului s-a realizat prin smulgere, organul judiciar trebuie să cerceteze dacă prin acţiunea autorului s-a adus vreo atingere uneia din valorile sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie, respectiv dacă acţiunea realizată a fost aptă pentru a servi ca mijloc la luarea bunului, păstrarea acestuia sau scăparea făptuitorului, prin înfrângerea opoziţiei sau a rezistenţei fizice a victimei împotriva acţiunii de luare sau prin intimidarea acesteia, silind-o să rămână inactivă şi să renunţe la orice rezistenţă sau împotrivire.
    În unanimitate a fost agreată această opinie a I.N.M.
    Extras din Minuta întâlnirii procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel Bucureşti din 9-10 martie 2020.
×
×
  • Create New...

Important Information

By using this site, you agree to our Terms of Use and Privacy Policy.

  I accept