Negocierea în situaţii de criză

ACTIVITATEA DE NEGOCIERE este o activitate calificată, cu scop bine determinat, susţinută de personal specializat ce angajează subiectul într-o discuţie continuă care să permită prin dialog direct cu acesta, soluţionarea situaţiei pe cale non-violentă, obţinerea de date şi informaţii care să permită elaborarea planului de salvare a ostaticilor/persoanelor lipsite de libertate, imobilizarea şi reţinerea subiectului.

SITUAŢIA DE CRIZĂ

Este un eveniment care ameninţă viaţa sau sănătatea uneia sau mai multor persoane, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi prezenţa managementului unitar al forţelor şi mijloacelor implicate.

AMENINŢAREA sau TENTATIVA DE SUICID

Ameninţarea sau tentativa de suicid este definită ca intenţia de a-şi lua viaţa, declarată sau dedusă din modul de comportare al unei persoane, materializată prin ameninţarea sau săvârşirea unor acte prin care se urmăreşte să se autodistrugă fizic.

Sunt asimilate ameninţării sau tentativei de suicid şi situaţiile în care persoana care urmăreşte să se autodistrugă fizic ameninţă viaţa, sănătatea sau integritatea fizică a altor persoane, folosind în acest sens arme, muniţii, explozivi şi alte obiecte periculoase.

Conform procedurilor interne emise de minister (procedura de sistem MAI), teoretic, I.S.U. este instituţia responsabilă să asigure conducerea intervenţiei integrate a tuturor forţelor şi mijloacelor participante, în situaţiile persoanelor care urmăresc să se autodistrugă fizic fără să mai fie implicate alte persoane ori fără a fi utilizate arme sau obiecte periculoase (în realitate nu prea se întâmplă acest lucru).

În situaţia în care persoana care urmăreşte să se autodistrugă fizic ameninţă viaţa, sănătatea sau integritatea fizică şi a altor persoane, foloseşte arme sau obiecte periculoase, Poliţia Română este instituţia responsabilă să asigure conducerea și coordonarea intervenţiei integrate a tuturor forţelor şi mijloacelor participante.

Şeful intervenţiei de la faţa locului poate fi şeful unităţii / subunităţii de poliţie competente teritorial (şeful ori adjunctul inspectoratului, şeful poliţiei municipale / orăşeneşti, şeful secţiei de poliţie etc. în funcţie de ierarhia funcţiei deţinute).

În toate situaţiile, comunicarea cu persoana în cauză se face de către primii respondenţi la faţa locului (de regulă poliţiştii de ordine publică), până la sosirea poliţiştilor specializaţi în tehnici şi metode de negociere - negociatorii din cadrul Poliţiei Române, în măsura în care astfel de personal există în cadrul structurilor teritoriale competente să intervină.

CONCEPTELE ESENŢIALE

Evenimentele din categoria situaţiilor de criză - indiferent de motivul declanşării acestora, (sănătatea mintală sau antecedentele penale ale subiectului, etc.) sunt în principal din punct de vedere poliţienesc de două feluri: situaţii cu ostatic şi fără ostatic.

Înţelegerea diferenţei dintre cele două este esenţială pentru rezolvarea paşnică a acestor incidente şi reprezintă o caracteristică principală în procesul managerial de decizie cu privire la modul de acţiune.

SITUAŢIILE DE CRIZĂ CU OSTATICI

În timpul situaţiilor de criză cu ostatici, subiecţii răpesc / lipsesc de libertate una sau mai multe persoane împotriva voinţei acestora, cu scopul de a forţa îndeplinirea anumitor doleanţe de către o terţă parte, de regulă, de către forţele de ordine sau alte autorităţi ale statului. În mod obişnuit, subiecţii expun ameninţări directe cu privire la vătămarea sănătăţii, a integrităţii corporale ori asupra vieţii ostaticilor dacă cerinţele lor nu sunt satisfăcute / îndeplinite.

Negociatorii poliţiei gestionează asemenea evenimente cu ostatici, în general, trăgând de timp prin tehnici şi tactici specifice ce duc la scăderea aşteptărilor subiecţilor şi inversarea sentimentului de responsabilizare şi control.

În acelaşi timp, strategiile de izolare şi utilizarea / folosirea echipelor tactice extrem de vizibile, demonstrează subiectului că poliţia este dispusă şi capabilă să folosească forţa, dacă este necesar. De cele mai multe ori în asemenea situaţii subiectul / răpitorul crede iniţial că deţine controlul şi puterea, însă, pe măsură ce trece timpul, echipa de negociere îşi construieşte încrederea şi restabileşte raportul de forţe, îi convinge pe subiect că nu îşi va îndeplini niciodată obiectivele şi că cea mai bună soluţie este să se predea paşnic. Din fericire, majoritatea incidentelor cu ostatici sunt rezolvate în mod paşnic, deoarece din dorinţa de a scăpa nevătămaţi, subiecţii / răpitorii renunţă la voinţa de a-şi îndeplini solicitările.

Acest proces poate dura în timp, iar echipa de negociatori trebuie să se folosească de răbdare, înţelegere şi să utilizeze tehnici specifice de ascultare activă în efortul de a comunica cu răpitorii, de a dezamorsa conflictul şi de a stabili unele înţelegeri, care să permită o soluţionare fără violenţă.

SITUAŢIILE DE CRIZĂ FĂRĂ OSTATICI

Spre deosebire de situaţiile de criză cu ostatici, în incidentele fără ostatici, indivizii acţionează într-un mod iraţional, lipsit de sens şi deseori autodistructiv. Nu au un ţel, un obiectiv clar sau vreo revendicare, adoptă un comportament autodistructiv şi formulează de cele mai multe ori solicitări / cereri complet iraţionale, pentru care nici nu au aşteptări rezonabile de satisfacere / împlinire.

În timpul acestor situaţii de criză fără ostatici, indivizii se pot baricada singuri sau împreună cu alte persoane, care de multe ori se află acolo cu acordul lor sau sunt ţinute împotriva voinţei lor, dar nu pentru a fi folosite ca un instrument de constrângere ori limitare a acţiunilor poliţiei, ci pentru a-şi exprima furia referitoare la anumite evenimente sau chiar faţă de persoanele respective împreună cu care se află baricadaţi. În astfel de cazuri, persoana reţinută din punct de vedere tehnic / juridic nu este un veritabil ostatic folosit pentru a asigura îndeplinirea unei doleanţe, ci o victimă căreia subiectul nu intenţionează neapărat să-i facă rău.

În asemenea situaţii şi atunci când subiectul respinge prezenţa poliţiei, există un risc potenţial crescut de comitere a infracţiunii de omor urmat de sinucidere, iar, drept urmare, poliţia trebuie să răspundă într-o manieră foarte atentă, prudentă şi prevăzătoare.

Pentru a se interveni în mod eficient în asemenea evenimente fără ostatici, negociatorii trebuie să demonstreze în primul rând răbdare şi înţelegere, întrucât asemenea subiecţi manifestă vigilenţă şi sensibilitate exagerată faţă de acţiunile poliţiei şi pot reacţiona foarte repede cu violenţă ca răspuns la cea mai mică provocare. Astfel, spre deosebire de evenimentele cu ostatici, poliţia trebuie să gestioneze situaţiile de criză fără ostatici folosind un dispozitiv de izolare al subiectului foarte precaut şi discret, care să fie mai puţin ostentativ şi să demonstreze intenţiile paşnice.

ACTIVITATEA DE NEGOCIERE

Prin utilizarea unor tehnici de ascultare activă, echipa de negociatori urmează în mod corespunzător o strategie ce urmăreşte să scadă emoţiile subiecţilor, să dezamorseze furia şi să readucă subiecţii la o gândire raţională. Tehnicile de negociere pentru situaţii de criză cu sau fără ostatici au evoluat foarte mult, iar negociatorii poliţiei au dezvoltat abilităţi şi cunoştinţe necesare pentru a rezolva paşnic chiar şi cele mai volatile incidente.

Indiferent dacă este vorba de o situaţie de criză cu ostatici sau fără, negocierea este un proces menit să stabilească raporturi de încredere reciprocă, care, în final, să influenţeze subiectul pentru a se evita violenţa şi a-l determina să se predea în mod paşnic.
În plus, negocierea oferă timpul necesar şi modalităţi pentru adunarea de informaţii operative, timp care să permită transportul şi instalarea personalului, resurselor şi echipamente necesare la faţa locului şi, foarte important, timpul necesar ce permite echipei tactice să se pregătească pentru o eventuală intervenţie eficientă cu riscuri minime, atunci când este necesar.

Procesul de negociere nu poate funcţiona corespunzător fără suportul echipelor tactice şi a celorlalte structuri poliţieneşti care trebuie să asigure o izolare adecvată a subiectului (stabilirea şi asigurarea perimetrului prin delimitarea locului faptei, îndepărtarea curioşilor şi interzicerea accesului altor persoane). Pe de altă parte, şansele unei reuşite în urma unei intervenţii tactice în forţă sunt foarte mici fără suportul / ajutorul echipei de negociatori, care pot să ofere timpul necesar pregătirii acţiunii ori pot să stabilească localizarea exactă a subiectului, pot obţine informaţii operative foarte importante referitoare la armamentul disponibil, pregătirea şi intenţiile subiectului, reducând în acest fel potenţialul risc pentru poliţiştii din echipele tactice.

Negociatorii sunt selectaţi din rândul poliţiştilor cu pregătire şi experienţă profesională solidă, iar în contradicţie cu legendele care circulă în mass-media ori în societate, NU sunt specialişti în psihologie sau psihiatrie şi nici nu pot fi desemnaţi din rândul unor asemenea specialişti (respectiv psihologi sau medici psihiatri), în primul rând datorită modului de abordare şi comunicare unilaterală – în sensul că aceşti specialişti aşteaptă ca subiectul să vină către ei şi să-şi expună problemele. Psihologii sunt formaţi, din punct de vedere profesional, la un comportament rezervat, condiţie primară pentru a putea stabili în mod obiectiv analiza comportamentului subiectului, iar pentru realizarea obiectivelor are nevoie de timp pentru analiză şi concluzii.
În plan secund, în timp ce psihologul şi/sau psihiatrul oferă subiectului terapie sub diferite forme, rolul negociatorului este complet diferit, acesta trebuie să aibă capacitatea de a comunica spontan, de a manipula, de a obţine date şi informaţii prin orice mijloace. Din aceste motive cei mai buni negociatori ai poliţiei sunt în general lucrătorii de poliţie cu experienţă în domeniul investigaţiilor.

Un aspect foarte important care este ignorat ori necunoscut în activitatea practică, este faptul că negociatorul nu conduce, nu coordonează şi nu dispune la faţa locului, el doar formulează recomandări către şeful dispozitivului, care este singurul factor de decizie / comandă. În practică sunt foarte dese situaţiile în care factorii de decizie consideră că după sosirea echipei de negociere, responsabilitatea sa încetează. Clarificarea acestei probleme este lămurită de procesul decizional al situaţiei de criză:

Şeful intervenţiei este unicul factor de decizie de la faţa locului şi are cel mai important rol în luarea deciziilor, stabilirea strategiilor de acţiune, etc. Principala lui sarcina este de a asigura decizii echilibrate şi optime în vederea salvării ostaticilor şi/sau victimelor. În timp ce echipele tactice, prin liderii lor, solicită aprobarea unei intervenţia în forţă, negociatorii au nevoie de timp şi apelează la răbdare, iar rolul şefului misiunii este să cântărească bine cele două opţiuni şi să o aleagă pe cea mai bună / optimă.

ECHIPA DE NEGOCIERE

• Membrii esenţiali ai echipei de negociere într-o situaţie de criză:
  • Coordonatorul sau liderul echipei de negociatori (nu trebuie confundat cu şeful misiunii);
  • Negociator principal
  • Negociator secundar - antrenor
  • Planşetist - scrib
• Echipa suport tehnic:
  • responsabil de investigaţii / informații;
  • responsabil logistic;
  • consilieri de specialitate - specialişti cu experienţă în domeniul sănătăţii mintale - psihologi, psihiatri etc.

Coordonatorul sau liderul echipei de negociatori este în primul rând un consilier principal al şefului acţiunii / misiunii, având rolul de a furniza evaluări şi recomandări de strategie către acesta. Tot el poate organiza activitatea echipelor de negociatori, în special pentru situaţiile în care se anticipează că durata negocierilor depăşeşte 6 ore. Orice decizie sau modificare a strategiei de negociere sau stabilirea unei noi acţiuni de soluţionare se ia după consultarea tuturor negociatorii care au participat în mod activ la negociere.

Negociatorul principal – angajează subiectul într-o discuţie continuă, care să permită prin dialog direct cu acesta, soluţionarea situaţiei pe cale non-violentă, obţinerea de date şi informaţii ce vor permite elaborarea planului de salvare al ostaticilor, imobilizarea şi reţinerea subiectului. Negociatorul principal acţionează în special pentru a readuce subiectul la un comportament normal, pentru a câştiga timp, aplică strategia de negociere pentru a obţine raporturi de comunicare şi pentru a obţine informaţii;

Negociatorul secundar (antrenorul) susţine negociatorul principal prin identificarea de argumente, moduri de abordare, construieşte puncte de pornire a discuţiilor purtate între negociatorul principal şi subiect etc. pe care le prezintă în formă scrisă negociatorului principal. Se evită instrucţiunile orale. Tot acesta poate ţine jurnalul, pe ore şi minute, în care se înregistrează toate negocierile şi informaţiile preliminare.
În plus, antrenorul este pregătit să preia activitatea negociatorului principal, în caz de nevoie (ex: când se instituie Sindromul Stockholm, etc).

Planşetistul (scribul) consemnează permanent pe tabela de situaţie (tabla tactică) situaţia curentă şi completează formularele tip - de situaţie tactică - cu datele şi informaţiile puse la dispoziţie de investigatori, ajutând în acest fel la formarea concluziilor.

Echipa suport tehnic oferă sprijin echipei de negociere în principal cu informaţiile şi rezultatul investigaţiilor efectuate, efectuează înregistrări ale discuţiilor purtate de negociatori cu subiectul, realizează legăturile din punct de vedere tehnic între structurile participante, gestionează şi distribuie tehnica operativă specială disimulată, asigură, când se impune, blocarea traficului radio, transmiterea criptată a semnalului audio/video şi pune la dispoziţia echipelor de intervenţie tactică datele şi informaţiile obţinute în procesul de monitorizare şi/sau negociere.

ECHIPA TACTICĂ DE INTERVENŢIE

Echipa tactică are un rol polivalent şi specializat în cadrul strategiei de soluţionare a crizei. Aceasta are un rol vital în primul rând în operaţiunile tactice implicate în procesul de negociere a crizei. Operaţiunile tactice sunt esenţiale pentru succesul negocierii crizei datorită influenţei pe care o au asupra circumstanţelor şi dinamicii crizei cu luare de ostatici, având un rol fundamental şi indispensabil în modelul de control care defineşte negocierile de succes. Echipa tactică asigură în primul rând obţinerea controlului şi poate influenţa o situaţie de criză prin schimbarea echilibrului de forţe în favoarea autorităţilor (instituţiile de aplicare a legii).