Nu de puţine ori am întâlnit cazuri în care concetăţenii compară modul de intervenţie al poliţistului român cu cel american. Trecând peste faptul că , în marea lor majoritate, românii şi-au format o imagine a poliţiei americane bazată doar pe ce văd prin filme, iar acea imagine nu e tocmai identică cu ce se întâmplă în realitate, am să supun atenţiei dvs. un exemplu privind modul de acţiune în cazurile de violenţă în familie. Din păcate, sunt puţini cei care realizează dificultatea acestei munci de poliţie şi faptul că deseori poliţiştii ajung în situaţii unde sunt între ciocan şi nicovală. Datorită legislaţiei din ultimii ani, în munca noastră a devenit ceva firesc ca poliţistul să fie omul de sacrificiu, cel ce se face vinovat de ceva, indiferent de ce ar face sau cum ar acţiona. Şi am să vă explic de ce:
Să luăm exemplul violenţei în familie. Un beţiv îşi snopeşte în bătaie nevasta. Soţia sună disperată la poliţie şi cere ajutor. Poliţistul merge acolo cu cele mai bune intenţii, el vrea să o ajute pe nefericită. Numai că societatea românească, prin aleşii săi, e puţin cam ipocrită, îi cere poliţistului să rezolve o problemă, dar nu-i oferă ustensilele necesare, adică o lege care să-i confere drepturile şi competenţele necesare pentru a putea acţiona la fel ca poliţistul american.
Opinia publică vrea ca nenea poliţistul să meargă acolo şi să-l tăvălească imediat pe beţiv, să-l călărească puţin pe nenorocit şi exact ca în filmele americane, să-l ducă în arest până o să apară în faţa unui judecător sau eventual să-i dea un ordin de restricţie/protecţie, astfel încât mizerabilul să nu se mai apropie de soţia sa până se lămuresc lucrurile şi îşi bagă minţile-n cap. Corect, just şi frumos, da? Da, de pe margine şi teoretic aşa ar fi corect şi frumos, într-o societate civilizată, populată cu cei mai deştepţi, frumoşi şi grozavi oameni de pe planetă. Numai că un astfel de mod de acţiune pe care opinia publică şi-l doreşte, nu se regăseşte şi în legislaţie. Ca să vă convingeţi cum stă treaba cu legislaţia privind violenţa în familie, o să-mi permit să citez un coleg de aici de pe forum. În anul 2012 colegul nostru, dezamăgit de noile modificări legislative privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, ne spunea:
Auzind pe la mai toate canalele de ştiri despre măreaţa lege de protecţie a femeii împotriva bărbatului nebun, despre cum va fi ăsta arestat dacă dă o palmă femeii, cum va face „ani grei” de închisoare, cum va sta la nu ştiu câţi metri pe lângă casă datorită ordinelor de protecţie ... am zis că asta e o lege pe care trebuie să o ţin în mapă la îndemână. Aşa că am căutat-o şi am găsit-o. Dar ... surpize, surpize!
Am constatat că eu ca poliţist nu am puterea să-l iau şi să-l ascund pe acel „curajos”, care la un pahar porneşte în războiul suprem împotriva femeii şi a celor doi copilaşi, care nici nu se văd de sub masă. Nu pot nici măcar să-l dau afară din casă până se linişteşte.
Când mă vedeam şi eu ca poliţistul american călare pe şmecher şi din trei mişcari să-l bag la beci pe derbedeu, mă apuc şi citesc legea. După ce o citesc, concluzia: altă lege menită să încurce treburile şi mai tare.
Eu ca polițist ce intervin la un scandal în familie, voi face aceleaşi lucruri: consiliere, aplanare conflict, sancţiune, eventual o conducere la sediul secţiei a agresorului, ori o solicitare de internare a victimei într-un centru de protecţie socială. După toate astea, derbedeul tot acasă merge. Abia a doua zi trebuie să meargă victima şi să ceară ordin de protecţie şi dacă are noroc, îl va obţine în aceeaşi zi. Partea interesantă de aici urmează. Dacă agresorul încalcă ordinul de protecţie, acesta este vinovat de infracţiunea de: nerespectarea hotărârii judecătoreşti. Ori eu nu am văzut până acum să se dea mandat de arestare preventivă pentru aşa ceva. Iar în astfel de cazuri chiar şi după ce s-au judecat, nu s-a ajuns la vreo condamnare pentru aşa ceva. Ba mai mult, în lege nu este menţionat ca această infracţiune să se judece tot în regim de urgenţă ca şi ordinul de restricţie.
În concluzie tot poliţistul o sa facă o gramadă de hârtii, iar când ajung în instanţă (dacă ajung) părţile se împacă, iar poliţistul munceşte în zadar şi fără rost.Vecinii îl văd pe agresor înapoi acasă şi vor spune că poliţistul nu a făcut nimic, i-a dat drumul.
După cum puteţi vedea, nenea poliţistul se duce acolo mai mult la mişto, pentru că după legea aia grozavă, nu prea poate face mare lucru. Iar dacă derbedeul se întoarce şi-i aplică o corecţie nevestei pentru obrăznicia de a cere ajutor la 112, cine credeţi că va fi de vină şi va fi blamat de opinia publică sau de mass-media? Aţi ghicit! Poliţistul ăsta nemernic, pentru că nu a acţionat cum o fac şi americanii, nu l-a băgat la beci. Nimeni nu-şi îndreaptă atenţia către ce prevede legea sau către cei ce au iniţiat şi adoptat o asemenea lege. De curiozitate, vă invit să o studiaţi. Veţi constata că cea mai mare parte a legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie se ocupă de înfiinţarea, funcţionarea şi finanţarea a tot felul de unităţi şi centre, complet inutile, dar care sunt finanţate de la buget.
În concluzie, dacă poliţistul român acţionează într-o astfel de speţă ca cel american, riscă să ajungă la puşcărie pentru abuz în serviciu, purtare abuzivă, lipsire de libertate, etc. Pentru că nu-i aşa, deşi poliţistul ajunge la faţa locului şi vede femeia cu ochii umflaţi, tăvălită şi cu hainele rupte, nu este el în măsură să aprecieze dacă într-adevăr beţivul şi-a bătut nevasta sau nu. O astfel de stare de fapt o poate constata numai un judecător, în urma pledoariei a tot felul de asistenţi sociali sau psihologi ce poartă tot felul de titulaturi pompoase. Numai că până atunci, derbedeul trebuie să se bucure de prezumţia de nevinovăţie. El are o grămadă de drepturi, ce nu trebuie lezate.
Şi uite aşa, dacă nu vrea să încalce legea şi să ajungă la puşcărie, poliţistul trebuie să suporte oprobriul semenilor săi ce analizează superficial lucrurile. Din păcate, poliţiştii se lovesc zilnic de aceste probleme în cel mai palpabil şi real mod cu putinţă. Numai că nimeni nu e interesat de problemele lor.
Exemplele pot continua şi în cazul altor genuri de speţe. Imaginează-ţi că te duci să intervii la un scandal iscat într-o cârciumă de cartier, iar acolo un beţiv sparge o sticlă şi nu sare la tine, ci doar te ameninţă că-ţi taie beregata, ca şi cum ai fi cel mai mare duşman al său, deşi tu acolo nu te-ai dus să-i faci lui vreun rău, ci doar pentru a aplana un conflict, doar pentru a-ţi face datoria. Ce faci? Scoţi pistolul şi bagi cartuş pe ţeavă? Pentru că eşti conştient de faptul că dacă beţivul trece la fapte, într-o secundă, maxim două (timp în care tu nu vei putea să scoţi pistolul din toc) te va face franjuri cu sticla aia spartă pe care o are în mână. Dar pe de altă parte, ştii foarte bine că domnii procurori şi judecători, în caz de ceva, îţi vor povesti despre grozavul şi mirificul principiu al intervenţiei proporţionale cu atacul. Îţi vor spune că arma ta e mult mai puternică decât sticla ăluia şi că dacă ai scos arma, acest detaliu a dus la iritarea beţivului. Şi alte asemenea principii şi dezabateri făcute la rece din spatele unui birou confortabil.
Iar ca tacâmul să fie complet, îţi mai trece prin căpşor şi imaginea familiei tale, cu soţia şi copiii. Care în ambele cazuri, dacă situaţia degenerează, vor avea de suferit: copiii tăi îşi vor pierde tatăl, iar nevasta, soţul. Deoarece dacă-l împuşti, sunt mari şanse să te duci la puşcărie, iar dacă nu o faci, s-ar putea să ajungi într-un sicriu sau chiar mai rău, o povară pentru familie, dacă rămâi infirm ori schilodit.
Nu-i aşa că viaţa de poliţist e grozavă?
Recommended Comments
Pentru a adăuga comentarii este necesară înregistrarea sau autentificarea
Trebuie să aveţi un cont de membru pentru a adăuga comentarii
Înregistrare membru
Înscrierea unui nou cont de membru. Este foarte uşor!
Înregistrare cont nouAutentificare
Aveţi deja un cont de membru? Conectaţi-vă aici.
Autentificare în cont