Istoria Poliţiei Române

[Anonymous]

David McCullough spunea că:

Istoria este un ghid de navigaţie în timpuri de răstrişte. Istoria reprezintă ceea ce suntem şi motivul pentru care suntem aşa.

De aceea domnilor vă propun acest topic despre istoria acestei instituții.

Toate datele ce urmează a le citi nu îmi aparțin, ci sunt preluate dintr-o lucrare a unui student al Academiei de Poliție. Nu am să vă postez întreaga lucrare aici, ci numai ceea ce mi s-a părut mie a fi important și într-o oarecare măsură asemănător cu ceea ce trăim astăzi.

Cuvântul ”poliţie” derivă de la πολιτια (greacă), care însemna „activitate de Stat”, de la grecescul πολης (oraş), adică activitate de interes public, şi a fost asimilat şi preluat succesiv de diverse naţiuni, în acelaşi înţeles larg care, pe atunci cuprindea în sine întreaga gospodărire, guvernare şi administrare a treburilor obşteşti. . În ţara noastră termenul a pătruns pe filieră grecească în timpul domnilor fanarioţi.

Un rol important în dezvoltarea instituţiei poliţiei, în aşezarea acesteia pe principii moderne de conducere, stabilirea atribuţiilor acesteia, care nu de puţine ori au dat naştere la conflicte, l-au avut reformele ministrului de interne liberal, Vasile Lascăr (1902-1904). El dorea să facă din poliţie „o a doua magistratură a ţării”, de numele lui legându-se prima lege organică a poliţiei prin care se pun bazele moderne ale poliţiei generale a statului într-o formulă unitară, concepută pe realităţi româneşti şi după principii ştiinţifice moderne. Aceste principii moderne priveau unitatea de conducere şi execuţie, admisibilitatea prin care se urmărea omai bună selecţionare a personalului poliţienesc, stabilitatea personalului şi moralizarea deprinderilor poliţieneşti. Însă aceste principii au rămas mai mult un deziderat sub Vasile Lascăr deoarece nu erau clar stabilite atribuţiile de poliţie ale funcţionarilor din cadrul Ministerului de Interne.

Un rol important l-a avut statuarea principiului selecţionării personalului poliţienesc.

Un principiu fundamental al legii a fost stabilitatea organelor poliţieneşti. De aceea se înfiinţează un tribunal disciplinar, independent de fluctuaţiile politice. Din păcate acest principiu nu era suficient respectat deoarece tribunalul disciplinar nu avea atribuţii precise, pentru ca stabilitatea să-i pună pe funcţionari la adăpost de mutările abuzive. Prin legea Vasile Lascăr s-a urmărit scoaterea poliţiei din luptele politice, depolitizarea instituţiei, îndepărtarea din poliţie a clientelei politice urmărind în acelaşi timp sporirea numărului poliţiştilor inferiori.

Odată cu Legea lui Lascăr este reformată şi Poliţia Capitalei care primeşte o înfăţişare nouă. Numărul sergenţilor de oraş sporeşte şi se suprimă multe posturi superioare care „păreau inutile”.

Din păcate aceste principii moderne de conducere care au reprezentat importanţa acestei legi au fost modificate printr-o suită de legi şi decrete-legi care i-au succedat.

Ca poliţie administrativă, legea lui Lascăr a fost ideală, însă îi lipsea partea informativă, tocmai cea mai importantă, mai ales că în 1907 a fost anul răscoalei ţărăneşti. Răscoala de la 1907, datorată situaţiei economico-sociale a ţărănimii, a determinat în cadrul Ministerului de Interne necesitatea înfiinţării „unei mici organizaţii de informaţiuni” care ajunge în 1908 să-şi creeze ramificaţii în întreaga ţară, în oraşele importante, precum şi în străinătate. Au fost puse astfel bazele unei poliţii de siguranţă de stat, ce acţiona ca ramură superioară a poliţiei politice generale şi a unui serviciu de informaţii. Cel care a organizat serviciul de siguranţă a statului a fost Iancu Panaitescu: „el a dat acea organizare care face mândria unei ţări şi care şi-a dovedit cu prisosinţă temeinicia, în vremurile de linişte, ca şi în vremea de mare cumpănă prin care am trecut”. Guvernul otoman a intervenit chiar pentru trimiterea lui la Constantinopol pentru organizarea poliţiei turceşti. Un rol important în înfăptuirea idealului de unitate naţională a revenit organelor Ministerului de Interne, în special a celor poliţieneşti, în care activa şi poliţia de Siguranţă de Stat, ce constituia principalul organ de informaţiişi contrainformaţii al statului român.

Prin legea lui Grigore Cantacuzino din 17 iunie 1905 s-au modificat profund principiile selecţionării personalului şi stabilităţii. Prin noua lege se permite reintrarea în poliţie a vechilor poliţişti „experimentaţi şi merituoşi”.

Astfel scad exigenţele privind condiţiile de studii prevăzute la încadrare, vechii poliţişti putând reintra în poliţie, deşi nu îndeplineau condiţiile de admisibilitate ale legii, cu condiţia să treacă un examen de capacitate şi să fi servit cel puţin un an în poliţie. Nu mai era obligatoriu să aibă studii juridice considerându-se a fi suficiente alte titluri universitare sau numai Şcoala de Ştiinţe de Stat, care era şcoală particulară. Astfel militarii în rezervă începând de la gradul de locotenent puteau accede la funcţiile superioare din poliţie.

Prin legea din 15 martie 1907 a lui Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, este desfiinţat examenul de capacitate şi aptitudine la trecerea în poliţie, fiind prima lege votată de noul guvern liberal D. A. Sturza. Se suspendă stabilitatea funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi şi se prevedea ca numirea şi înlocuirea din funcţie să se facă prin formalitatea decretului regal. Această lege va fi abrogată de cea din 28 martie 1908 care prevedea că în atribuţia Consiliului Administrativ Superior intra dreptul de a examina pe ofiţerii de poliţie şi a-i judeca pentru abaterile disciplinare.

Prin legea Ion I. C. Brătianu din 25 martie 1908 s-a trecut Siguranţa Generală a Statului în sarcina Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale iar personalul special de siguranţă de pe lângă poliţiile din ţară a trecut în cadrul Direcţiei. S-a creat un Inspectorat General de Poliţie, care a fost pus sub conducerea Ministerului de Interne; s-au creat poliţiile de frontieră şi porturi.

Prin legea Take Ionescu (20 iunie 1913), de organizare a serviciilor administrative centrale din Ministerul de Interne era prevăzută o mai bună stabilitate, nefiind permisă revocarea şi punerea în disponibilitate fără prealabila hotărâre a autorităţii disciplinare. Prin legea excepţională din 1916, s-a creat posibilitatea pătrunderii în cadrul poliţiei a sergenţilor-majori, a sergenţilor instructori şi a altor elemente fără pregătire profesională adecvată atribuţiilor pe linie de poliţie. Prin statutul din 1925 s-a confirmat şi s-a dat stabilitate personalului care a intrat în poliţie din 1905, fapt ce a însemnat „recunoaşterea” declinului instituţiei.

În primul deceniu interbelic poliţia română a funcţionat sub incidenţa legilor şi regulamentelor de dinainte de război, în special a legii de organizare a poliţiei, adoptată în vremea ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (1902-1904, cu modificările ulterioare) şi într-o mai mică măsură sub influenţa legilor \generale din prima decadă postbelică. Astfel activitatea poliţiei urbane s-a exercitat în baza Legii poliţiei comunale urbane din 19 decembrie 1902, modificată prin Legea asupra organizării Poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903 şi prin Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie 1925. Poliţia comunală în comunele rurale se executa în baza Legii privitoare la poliţia rurală din 1868, modificată prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925, iar poliţia ţarinilor se realiza de guarzii comunali, conform Legii din 1 mai 1923 şi a Regulamentului asupra serviciului sergenţilor rurali din 13 octombrie 1904, precum şi a Regulamentului asupra serviciului agenţilor auxiliari ai poliţiei generale a statului din 20 iunie 1903.

.

În prima decadă interbelică din Ministerul de Interne s-au desprins direcţii care îngreunau buna desfăşurare a activităţii, trecând în cadrul ministerelor nou înfiinţate (Direcţia Generală a Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor, trece prin Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil, trece prin Legea din 25 aprilie 1922 la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920, Direcţiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor trece prin Legea din 23 aprilie 1914 la Ministerul Justiţiei, Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului trece prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanţelor).

Concluzia este că în prima decadă interbelică poliţia română a funcţionat sub incidenţa legilor adoptate în timpul ministrului de interne liberal Vasile Lascăr care a realizat prima lege organică de organizare a poliţiei, bazată pe principii moderne de conducere, dar care prin modificările legislative ulterioare s-a imprimat instituţiei o organizare deficitară, ce s-a menţinut de-a lungul primului deceniu interbelic, al aşa numitei „decade brătienistă”.

Sper să găsiți interesante aceste rânduri, iar dacă este așa o să mai revin și cu alte postări pe această temă.

Iar chestiunea este bineînțeles deschisă discuției, și nu cer nimănui să fie de acord. Criticile și completările sunt binevenite.

[Catalin]

Interesante similitudinile cu ce trăim astăzi și util acest post. Cine nu-și cunoaște istoria este condamnat să repete greșelile trecutului.

Te așteptăm și cu alte asemenea posturi. Mulțumim și bine ai venit.

Ca o completare (deși este prea mult spus), în perioada interbelică polițiștii români au avut în dotare și pistoale Browning 1922:

[serhente Garcia]

polițiștii români au avut în dotare și pistoale Browning 1922 ...Interesante similitudinile cu ce trăim astăzi

intrucit pistolul din imagine era ... tot calibtul 7.65 mm

http://world.guns.ru/handguns/hg/be/fn-browning-m1910-and-m1922-e.html

[Catalin]

Care e problema? Ce vrei să scoți în evidență?

[serhente Garcia]

nimic, era doar o informatie de cultura generala si poate o scoatere in evidenta ca si pe acea vreme nu se considera necesar un calibru mai mare. oricum, acel browning, beneficiind de o teava substantial mai mare decit a "mod.74" al nostru, era (si este) mult mai precis.

[Anonymous]

Să continuăm

În prima decadă interbelică, Ministerul de Interne a fost împărţit în organe centrale din care făceau parte: Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţiunea Administraţiei şi Personalului, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă şi organe exterioare (teritoriale) din care făceau parte: Prefectura Poliţiei Capitalei, Inspectoratele regionale de poliţie şi siguranţă, Chesturile de poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ, Brigăzile sau Serviciile de siguranţă şi Poliţiile din oraşele nereşedinţă de judeţ, din porturi, gări şi puncte de frontieră.

Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale în perioada 1924-1929, a fost condusă de un director general ajutat de un subdirector având următoarea structură împărţită în organe centrale şi teritoriale. Din organele centrale făceau parte: Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţia Administraţiei şi Personalului, Direcţia Poliţiei de Siguranţă. În cadrul acesteia din urmă intrau Serviciul Siguranţei, Serviciul Controlului Străinilor şi patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general. Brigada I avea ca obiectiv urmărirea informativă a partidelor politice de centru şi de dreapta, a studenţilor şi ziariştilor. Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept comun. Brigada a III-a avea ca obiectiv urmărirea partidelor politice de stânga şi a organizaţiilor legale şi ilegale. Brigada a IV-a se ocupa cu strângerea de informaţii asupra străinilor ce se aflau în Bucureşti. Au existat şi alte categorii de poliţii: poliţia sanitară, vamală, poliţia monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliţia măsurilor şi greutăţilor, poliţia vânzării, posedării şi portului armelor, poliţia servitorilor, poliţia teatrelor care funcţiona conform prevederilor legii pentru administrarea teatrelor şi controlul spectacolelor din 1926, poliţia presei, poliţia vieţii religioase, poliţia circulaţiei.

După război au existat Subinspectorate Generale de Siguranţă la Chişinău, Cernăuţi, Cluj şi Constanţa. Prefecturi de Poliţie erau în număr de 10 la: Bucureşti, Brăila, Chişinău, Cetatea Albă, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ismail, Ploieşti. Existau 81 de Poliţii de oraşe, 21 de Servicii Speciale de Siguranţă, 47 de Brigăzi Speciale de Siguranţă, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranţă, 26 de Poliţii de porturi şi 22 de Poliţii de gări. Conform legilor mai sus menţionate, ofiţerii şi agenţii de poliţie se aflau sub conducerea în Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi, Braşov, Cluj, Timişoara, Oradea şi Sibiu, a prefecţilor de poliţie, iar în celelalte oraşe şi restul judeţului a prefecţilor de judeţ. În oraşele specificate, serviciul poliţiei funcţiona independent de prefectura judeţului, având circumscripţii poliţieneşti, conduse de un comisar de poliţie.

În ceea ce priveşte zona rurală, organul de executare a serviciului de poliţie în comunele rurale era jandarmeria. Corpul jandarmeriei făcea parte integrantă din armată şi era compusă din regimente de jandarmi care erau grupate şi comandate după normele de organizare a armatei, în brigăzi. Regimentele se împărţeau în batalioane, companii, plutoane, secţii şi posturi de jandarmi, fiecare comună rurală având un post de jandarmi condus de un jandarm-plutonier sau „şef de post”. Jandarmii erau datori a respecta ordinele în ceea ce priveşte siguranţa şi ordinea publică date de primar şi notari. Jandarmeria, ca parte întregitoare a armatei, se afla sub ordinele Ministerului de Război, pentru tot ce priveşte disciplina, comandamentul şi justiţia militară a trupei; depindea de Ministerul de Interne pentru tot ce priveşte siguranţa publică şi menţinerea ordinii.

Numai ofiţerii de poliţie aveau dreptul de a încheia acte pentru constatarea infracţiunilor la legi şi regulamente. Directorul Siguranţei Generale a statului, inspectorii şi subinspectorii generali de poliţie şi siguranţă, şefii şi subşefii de servicii de siguranţă, comisarii speciali de siguranţă şi ajutoarele lor pot instrumenta în toată ţara.

La sfârşitul primului război mondial în teritoriile româneşti alipite Basarabia, Bucovina şi Transilvania deşi dispăruseră administraţia, aparatul poliţienesc şi serviciile secrete ale statelor învinse, a dominat timp de mai mulţi ani anarhia, dezordinea şi haosul. Instituţia poliţiei din Regat s-a extins treptat atât în Basarabia şi Bucovina, cât şi în Transilvania, aşa că, putem afirma că în momentele imediat următoare, unificarea constituia o realitate. De la 21 iunie 1921 organizarea poliţiei a fost uniformizată pe întreg teritoriul României Mari.

În Basarabia şi în Transilvania au apărut probleme datorate vechilor funcţionari de Stat care aveau de regulă o atitudine ostilă faţă de noile realităţi politice. În Basarabia au fost trimişi funcţionari din administraţia de Stat şi cadre ale Ministerului de Interne (poliţişti, jandarmi) din Vechiul Regat, însă necesităţile administrative nu au fost îndeplinite datorită lipsei persoanelor abilitate, în special a intelectualilor basarabeni. De aceea mulţi funcţionari din Vechiul Regat ajunşi în Basarabia au considerat trimiterea lor ca un exil întrucât această provincie era cea mai slab dezvoltată din cadrul statului român, ei recurgând adesea la abuzuri şi ilegalităţi pentru a se îmbogăţi şi a se întoarce cât mai repede acasă. În Transilvania funcţionarii maghiari au refuzat să depună jurământul faţă de ţară şi au demisionat sau au fost destituiţi.

După Unire, atât Ungaria, cât şi Rusia au condus acţiuni de contestare a statu-quo-ului teritorial prin diverse metode. Rusia bolşevică a rupt relaţiile cu România în ianuarie 1918, nu recunoştea legitimitatea unirii cu Basarabia, refuza restituirea tezaurului trimis spre păstrare în 1916, recurgea la repetate provocări pe graniţa Nistrului, „atitudine” care a generat o atmosferă tensionată între cele 2 ţări. Ungaria a urmărit destabilizarea siguranţei şi ordinii din Transilvania prin înfiinţarea şi conducerea de formaţiuni paramilitare şi teroriste cum au fost: Căştile de Oţel, Divizia secuiască, Garda Zdrenţăroşilor, Divizia secuiască, Uniunea Ardeleană. Rusia bolşevică puternic revizionistă urmărea prin diverse mijloace destabilizarea ordinii interne în Basarabia, operă a serviciilor secrete sovietice CEKA şi GPU.

În teritoriile româneşti s-au constituit unităţi poliţieneşti identice cu cele din Regat, iar în comunele mai mari s-au înfiinţat posturi de jandarmi şi legiuni de jandarmi. Datorită influenţei sporite a serviciilor secrete ale Ungariei şi Rusiei era imperios necesară reorganizarea contraspionajului românesc prin stabilirea unor atribuţii mai calare şi precise a organelor şi compartimentelor de contraspionaj şi mai ales o mai bună coordonare a activităţii Serviciului Secret de Informaţii şi a Secţiei a II-a de pe lângă Marele Stat Major, cu Direcţia Siguranţei Generale, Corpul Detectivilor, Prefectura Poliţiei Capitalei şi Jandarmeria rurală.

[Anonymous]

Problemele polițiștilor din perioada interbelică

Un rol important în cadrul instituţiei poliţiei l-a jucat presa de specialitate, în perioada interbelică existând mai multe periodice care îşi propuneau să reprezinte interesele poliţiei şi poliţiştilor. Primul ziar de această factură apărut după război, intitulat Revista Poliţiei, „o revistă pur administrativă” s-a aflat sub direcţia lui G. Gologan, şef de serviciu în Siguranţa Generală a statului. În coloanele revistei sunt reliefate principalele racile ale instituţiei şi se stabilesc dezideratele, care constau în promovarea şi apărarea unor principii care ţineau de stabilitatea garantată a funcţionarilor poliţieneşti: „pentru că odată cu schimbarea guvernelor încep mutările, detaşările sau revocările”, mărirea salariilor, avansarea după merit şi vechime, indemnizaţii de transport şi locuinţă, mutările şi detaşările să nu se mai facă în mod abuziv, o şcoală de poliţie, reglementarea orelor de serviciu, scoaterea de sub influenţa politică a administraţiei.

În revista Paza poliţienească, administrativă şi socială, apărută în 1921, revistă aflată sub conducerea inspectorului de poliţie Vasile V. Daşchevici se arăta că „breasla poliţienească” se confruntă cu probleme ce ţineau de vechile legi: modul în care se face recrutarea personalului poliţienesc de toate gradele fiind defectuos. Potrivit legii asupra organizării Poliţiei Generale a Statului pentru postul de subcomisar, primul grad în ierarhia ofiţerilor de poliţie, era suficientă absolvirea cursului secundar inferior, însă potrivit legi se acordă acelaşi drept şi sergenţilor din armată, elevilor de administraţie, guarzilor de artilerie şi geniu şi jandarmilor rurali. Alte cauze erau salariile care prin faptul că erau insuficiente, determinau o securitate materială precară îndemnând funcţionarii poliţieneşti la abuzuri şi amestecul poliţiei în politică. O altă problemă a instituţiei poliţiei a fost birocratismul cancelariilor poliţieneşti prin multitudinea de proceduri, pentru că ofiţerul de poliţie trebuia „să aştepte prin curţi până ce i se semnează dovada de primire a citaţiei”. Această atribuţie era realizată înainte de 1903 de subcomisarii de clasa a II-a (epistaţi), însă aceştia nu aveau atunci dreptul de a instrumenta. Această obligaţie a ofiţerilor de poliţie este subliniată într-un mod ironic şi ilar de următorul pasaj: „ofiţerii noştri de poliţie, sunt nevoiţi astăzi să bată drumurile, cu un maldăr de citaţii la subsuoară spre a le înmâna celor în drept, la periferie în concertul cacofonic al câinilor de mahala; iar în centru primiţi

în prealabil de slugi, la bucătărie, unde iau informaţii, dacă „domnul” a plecat, este acasă sau…nu primeşte”.

O problemă sensibilă a reprezentat-o alegerile electorale care de multe ori dădeau naştere la abuzuri prin faptul că liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie pentru a-şi asigura victoria la urne: mobilizau poliţia, funcţionarii civili şi pe prefecţii atotputernici pentru a-şi promova propriile scopuri şi a descuraja opoziţia. Într-un mod ironic se arată modul desfăşurări alegerilor înainte de 1918: „adio vremuri apuse ale chinorosului şi bâtei, adio neuitată suveică!”, considerându-se că aceste „practici” sunt de mult apuse!.

Legea excepţională din 1916 privitoare la inamovibilitatea poliţiştilor a fost adoptată într-un moment critic fapt ce a însemnat pătrunderea în cadrul instituţiei poliţiei a unor persoane fără pregătire de specialitate. Această situaţie s-a datorat faptului că „puternicii zilei au urmărit să plaseze în slujbe şi să scape de front pe numeroşii lor protejaţi jertfindu-se astfel interesele superioare ale statului”. Problema personalului încadrat în poliţie şi siguranţă a suscitat vii dispute în diferite articole din presa de specialitate care reliefau faptul că în întreaga ţară nici 10% din personalul poliţienesc nu este numit în urma pregătirilor şcolare sau a aptitudinilor avute. Între 1921 şi 1925 în Transilvania au fost suspendaţi din serviciu sau arestaţi de către autorităţile în drept opt şefi şi subşefi de siguranţă pentru abuzuri şi incorectitudini săvârşite în serviciu, acest personal fiind „recrutat şi trimis exclusiv de către Direcţia Poliţiei şi Siguranţei spre a organiza, a descoperi comploturi şi apăra avutul cetăţenilor”.

O problemă stringentă a poliţiei române pe care presa poliţienească a ridicat-o în primul deceniu interbelic a fost cea a şcolilor de specialitate, deoarece în cadrul instituţiei trebuiau încadraţi oameni cu o bună pregătire, aceştia având de îndeplinit o misiune grea şi delicată „atât din punctul de vedere al cetăţenilor, cât şi din acela al statului”. În ceea ce priveşte Şcoala de poliţie ştiinţifică din Bucureşti ea nu-şi îndeplinea adevărata menire deoarece din totalul de 3000 de ofiţeri şi agenţi de poliţie doar 1% urmau cursurile acesteia . Această situaţie se datorează faptului că „ministerul cere prefecturilor de judeţe şi poliţii din ţară să desemneze câte un ofiţer de poliţie care să urmeze cursurile şcolii; aceasta fiind însă considerată ca o corvoadă, un fel de serviciu peste rânduri, poliţiile trimit la şcoală spre a îndeplini o formalitate, pe cei mai slabi ofiţeri de poliţie, oprind în serviciu pe cei mai răsăriţi”.

[Catalin]

Permis de conducere de amator, pentru automobile, eliberat în 1927



Polițist - agent de circulație - 1930

[serhente Garcia]

daca esti amabil baga si un scan cu regulile de circulatie de la sfirsitul carnetului, in special unde se precizeaza "iutela maxima admisa" in oras. detin unul similar (nu-l gasesc acum) scris cu aceeas caligrafie si dintr-un an apropiat sau chiar identic cu al tau.

[Anonymous]

Venirea la putere a guvernului naţional-ţărănesc, prezidat de către Iuliu Maniu, la 8 noiembrie 1928 a determinat adoptarea unei noi legi care să reglementeze activitatea tuturor ministerelor şi a organelor aflate sub autoritatea Ministerului de Interne. Preocuparea esenţială a noului guvern a reprezentat-o reorganizarea aparatului de stat. La 2 august este dată Legea pentru organizarea ministerelor, al cărei scop era acela de a se conferi administraţiei centrale o înfăţişare unitară, continuând cu Regulamentul pentru organizarea Ministerului de Interne din 25 ianuarie 1930. În acesta se prevedea că atribuţiile Ministerului de Interne sunt de „conducere a administraţiei generale a ţării, ordinea şi siguranţa statului”, atribuţii care reformulează definiţia dată de Regulamentele Organice.

În timpul guvernării liberale, Iuliu Maniu criticase adesea măsurile legislative liberale şi defectuoasa activitate a administraţiei, poliţiei şi jandarmeriei. Prin această lege, Ministerul de Interne era factorul politic răspunzător de ordinea internă a statului, ocupându-se de administraţia generală a ţării prin reprezentanţii guvernului (prefecţii de judeţe, pretorii, notarii comunali şi organele administraţiei locale) şi cu apărarea ordinii publice şi siguranţei statului prin organele abilitate ale Direcţiei Generale a Poliţiei, Prefectura Poliţiei Capitalei, prefecţii de judeţe, pretorii şi notarii.

În Ministerul de Interne existau direcţii care îngreunau funcţionarea normală:

• Direcţiunea Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor (P.T.T.),
  
• Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei statului,
  
• Direcţiunea Serviciului Sanitar,
  

Toate acestea au intrat prin legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929 în structura altor nou înfiinţate ministere.

În evoluţia spre o instituţie eficientă, modernă şi europeană, anul 1929 a fost cel mai fast pentru poliţa română, în principal datorită necesităţii imperioase care a determinat adoptarea legii de organizare a poliţiei, considerată cea mai amplă şi mai bine ancorată în realităţile româneşti. Legiuitorul arăta situaţia în care se găsea poliţia în 1929 şi carenţele acesteia care

ţineau de „lipsa de unitate, lipsa completă de organizare, abuz de numiri, pletoră de funcţionari şi lipsa completă de pregătire profesională”.

Înainte de adoptarea acestei legi în cele 71 de judeţe ale ţării existau 355 de oficii de poliţie fără coeziune între ele. În 31 de oraşe funcţionau dezarmonic 2-4 oficii de poliţie, de multe ori refuzându-şi concursul fapt ce scădea prestigiul autorităţii. În ceea ce priveşte personalul poliţienesc, erau încadraţi 15942 poliţişti din care 3607 ofiţeri şi agenţi, 1503 personal de birou şi 10942 sergenţi de oraş. Dintre aceştia, 80-90% nu aveau calificarea necesară. Din 1184 ofiţeri de poliţie judiciară erau licenţiaţi în drept doar 40 în întreaga ţară şi din 364 ofiţeri de poliţie nu mai puţini erau licenţiaţi în drept. În cele 71 de judeţe funcţionau 22 prefecţi de poliţie deşi nu existau decât 17 municipii, 99 directori de poliţie, 38 de inspectori de poliţie, 71 şefi de serviciu de siguranţă şi 175 comandanţi şi ofiţeri de sergenţi fiind „un adevărat potop de demnitari fără atribuţii precise”.

Noua lege a pornit de la neînţelegerile şi fricţiunile permanente dintre organele de poliţie, ea căutând să realizeze „principiul fundamental al unificării serviciilor poliţieneşti într-un sistem armonic, ştiinţific şi determinarea precisă a atribuţiilor importante ale poliţiei, prin specializare”. În această perioadă s-au înfiinţat Inspectoratul Gardienilor Publici, Comandamentul Pompierilor Militari şi Corpul Detectivilor.

Conform legii poliţei din iulie 1929, Direcţia Generală a Poliţiei se împărţea în Servicii Centrale şi Servicii Exterioare.

Din Serviciile Centrale făceau parte: Direcţia Poliţiei Administrative, Direcţia Poliţiei Judiciare, Direcţia Poliţiei de Siguranţă, Inspectoratul Gardienilor Publici şi Biroul Jandarmeriei.

Direcţia poliţiei administrative avea în atribuţii: să îndrume acţiunea de poliţie administrativă, să controleze buna executare a legilor şi regulamentelor referitoare la poliţia administrativă în general, la poliţia specială şi la poliţia comunală şi să vegheze la menţinerea ordinii publice. Această direcţie se compunea din două servicii: serviciul poliţiei administrative şi al poliţiei de frontieră şi serviciul personalului şi controlului.

Direcţia poliţiei judiciare avea ca atribuţii: îndrumarea şi controlul activităţii ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, referitoare la constatarea infracţiunilor şi trimiterea făptuitorului înaintea justiţiei. Această direcţie avea două servicii: Serviciul poliţiei judiciare cu două birouri (Biroul poliţiei judiciare şi al cercetărilor şi Biroul cazierului poliţienesc, al controlului recidiviştilor şi al statisticii) şi Serviciul poliţiei tehnice cu trei birouri (Biroul central al urmăririlor internaţionale, Biroul poliţiei tehnice şi al şcolilor şi Laboratorul central de poliţie tehnică).

Direcţia poliţiei de siguranţă conducea şi controla activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, aduna şi centraliza toate informaţiile primite şi îndeplinea prin ofiţerii de poliţie, prin detectivi, agenţi de organe speciale, însărcinările serviciului, precum şi dispoziţiile referitoare la ordinea publică şi Siguranţa Statului. Această direcţie era compusă din două servicii: Serviciul de informaţii cu patru birouri (Biroul siguranţei generale, al poliţiei sociale şi al informaţiilor, Biroul secretariatului şi cifrului, Biroul de studii, presă şi al Buletinului poliţiei, Biroul evidenţelor, statisticii, arhivei şi registraturii) şi Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor şi Biroul extrădărilor şi expulzărilor).

[Anonymous]

Din Serviciile Exterioare făceau parte: Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, Inspectoratele regionale de poliţie (Iaşi, Cluj, Craiova, Bucureşti, Timişoara, Cernăuţi şi Chişinău), Chesturile de poliţie din municipii, Poliţiile din oraşele reşedinţe de judeţ, Comisariatele şi detaşamentele de poliţie.

Inspectoratul regional de poliţie Bucureşti a avut sediul în Bucureşti până la 20 decembrie 1934 când prin Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea de organizare a Poliţiei Generale a statului (21 iulie 1929) se hotărăşte trecerea reşedinţei sale în municipiul Ploieşti.

Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti se împărţea la rândul ei în Servicii Centrale şi Servicii Exterioare: existau câte 4 chesturi, câte una în fiecare sector, acestea având ca servicii centrale câte 5 birouri iar ca servicii exterioare, comisariatele. Astfel prin această lege din cele 6 inspectorate s-au format 4 chesturi „desfiinţându-se fără nici o justificare împărţirea teritorială a capitalei, în care centrul forma o diviziune aparte”.

Inspectoratele regionale de poliţie se împărţeau în trei servicii care priveau poliţa administrativă, socială şi de moravuri. Exista în fiecare oraşe reşedinţă de judeţ o singură poliţie de judeţ corespunzătoare fiecărui judeţ, respectiv 71 de astfel de poliţii. În municipiile capitală de judeţ existau câte o chestură, iar în celelalte oraşe capitale existau poliţii.

Chestura avea organizarea în organe centrale formate din trei birouri: Biroul de poliţie administrativă, judiciară şi de poliţie de Siguranţă şi organe exterioare: comisariatele de circumscripţii şi detaşamente de poliţie.

O inovaţie fericită a legii de la 1929 a fost unificarea conducerii poliţieneşti judeţene în mâna conducerii centrale din capitala judeţului. Toate comunele urbane din judeţ şi eventual toate celelalte comune care dispun de poliţie sau detaşamente, au fost puse sub conducerea unitară a poliţiei din capitala judeţului. S-a reglementat în mod fericit colaborarea organelor poliţieneşti cu organele administraţiei comunale. Primarul putea cere intervenţia poliţiei administrative pentru executarea şi aplicarea regulamentelor şi ordonanţelor comunale.

Comisariatele de circumscripţii şi detaşamentele de poliţie se găseau în oraşele nereşedinţă, în comunele rurale, punctele de frontieră, porturi, gări, staţiuni balneoclimaterice.

Poliţiile din oraşele capitale de judeţ care nu sunt municipii erau împărţite în organe centrale formate din două birouri şi detaşamente sau secţii de gardieni şi organe exterioare: detaşamentele de poliţie. Conform acestei legi, atribuţiile poliţiei generale a statului erau împărţite pentru prima dată ca poliţie administrativă, judiciară şi ca poliţie de siguranţă sau informativă.

Poliţia administrativă avea atribuţii care priveau apărarea libertăţii, proprietăţii şi siguranţa persoanelor precum şi a drepturilor recunoscute prin Constituţie şi legi, a preveni infracţiunile la legi, regulamente şi ordonanţe administrative, executa măsurile de poliţie şi orice îndatoriri ce-i sunt impuse prin legi, regulamente şi ordonanţe, a sprijini opera de asistenţă în conformitate cu principiile de ocrotire socială, celor care ar avea nevoie, veghind la menţinerea ordinii publice.

Poliţia judiciară constata şi urmărea orice infracţiune şi trimitea pe făptuitori înaintea justiţiei, iar în ceea ce priveşte contravenţiile, încasa şi amenzi în condiţiile legale, executa măsurile ordonate de justiţie, potrivit legilor, fie contra persoanelor sau a bunurilor.

Poliţia de siguranţă culegea, instrumenta şi aducea la cunoştinţa autorităţii superioare acele informaţii privitoare la fapte care erau contrare ordinii publice şi siguranţei statului.

[Anonymous]

Legea a mai prevăzut reorganizarea Şcolii de poliţie ştiinţifică înfiinţată în 1920, în trei secţii:

• o secţie superioară pentru pregătirea profesională a poliţiştilor superiori (de la comisari în sus),
  
• o secţie pentru pregătirea profesională a funcţionarilor poliţieneşti inferiori (agenţi, detectivi, comisari ajutori)
  
• o secţie pentru pregătirea profesională a gardienilor publici şi şefilor de secţie de gardieni publici,
  

toate aceste secții având o durată de un an şcolar.

La baza acestei legi au stat principii moderne de conducere care au constat în unificarea aparatului poliţienesc prin crearea unei poliţii cu unitate de conducere şi execuţie, cu servicii coerente care priveau specializarea, colaborarea, stabilitatea, intelectualizarea şi încadrarea, responsabilitatea personală a poliţistului, depolitizarea poliţiei.

Principiul fundamental pe care s-a clădit această lege a fost unificarea poliţiei administrative şi comunale, punându-se capăt conflictelor şi antagonismelor dintre cele două poliţii care au dus la slăbirea autorităţii de Stat.

Direcţia Generală a Poliţiei exercita autoritatea sa asupra tuturor serviciilor de poliţie şi dădea directive organelor de poliţie specială numai în cazul în care acestea aveau atribuţii poliţieneşti. Sub autoritatea ei s-au concentrat peste 8000 formaţiuni poliţieneşti elementare în comunele rurale şi urbane, cu 500 de secţii de jandarmi în plăşi, cu 70 de chesturi de poliţie şi poliţii judeţene, cu 4 chesturi de sector în Prefectura de Poliţie a Capitalei şi cu 7 Inspectorate regionale, reprezentând mari unităţi poliţieneşti: Ploieşti, Craiova, Cernăuţi, Iaşi, Chişinău, Cluj, Timişoara.

Inspectoratele regionale aveau atribuţii care vizau îndrumarea şi controlul activităţii poliţiilor din regiune, verificând şi centralizând toate informaţiile dobândite, transmiţându-le apoi Direcţiei Generale a Poliţiei făcând legătura între Direcţie şi serviciile poliţieneşti din circumscripţia lor, în tot ce priveşte acţiunea poliţienească şi iniţierea în tehnica poliţienească.

Ministrul legiferator considera că principala direcţie a fost aceea de a face pe tot întinsul ţării 71 de poliţii unitare, corespunzând celor 71 de judeţe, conduse fiecare de câte un singur şef responsabil având sub autoritatea lui toate unităţile de poliţie urbană din întreg judeţul său, cuprinzând deopotrivă şi poliţia administrativă, judiciară şi de siguranţă: „fiind o singură mână, vor dispare fricţiunile, patimile, invidia şi clevetirea”; „vom avea o singură poliţie de sus până jos, o singură concepţie şi un singur suflet”.

Legiuitorul din 1929 considera că „în fiecare punct din ţară, oricât de numeroase ar fi organele de poliţie o singură persoană trebuie să aibă conducerea activităţii tuturor şi răspunderea ei; poliţa este un serviciu eminamente centralist şi el nu se poate îndeplini în bune condiţii decât numai prin cea mai strânsă colaborare a tuturor ramurilor sale”

Potrivit principiului specializării, poliţistul trebuia să aibă o pregătire specială, adecvată ramurii pe care o profesează. Potrivit legii, poliţia administrativă era împărţită în poliţie socială, de moravuri, a circulaţiei şi poliţia de pază. Poliţa socială şi de moravuri reprezentau inovaţii în organizarea instituţiei. Principiul colaborării organelor poliţiei generale cu organele speciale respective prevăzute de diferitele legi speciale, vamale, fiscale, rezida în urmărirea şi constatarea contravenţiilor şi delictelor speciale, prevăzute în diferite legi speciale, care se făcea fie de organele poliţiei generale, fie de organele speciale care sunt obligate să se adreseze întotdeauna organelor poliţiei generale, dacă astfel de organe existau în localitate. În cazul în care nu există ofiţer de poliţie, organul special avea dreptul să instrumenteze singur, având îndatorirea de a anunţa cel mai apropiat post de poliţie.

Principiul stabilităţii se impunea ca urmare a abuzurilor care se făceau în cazul transferărilor, detaşărilor pe criterii politice, conform principiului inamovibilităţii. Şeful fiecărei formaţiuni teritoriale de poliţie având dreptul de a distribui personalul după nevoi; dreptul de transferare în cazul funcţionarilor din Direcţia Generală a Poliţiei aparţinea însă directorului general. Încadrarea personalului poliţienesc se făcea în funcţie de pregătirea profesională la care se adaugă: trecerea funcţionarilor fără studii sau pregătire specială în funcţii inferioare gradului lor, pensionarea din oficiu în funcţie de vârstă şi vechime în muncă, trecerea funcţionarilor găsiţi disponibili în cadrul de disponibilitate, destituirea celor care au făcut declaraţii false pentru a putea intra în serviciu.

Un principiu de o mare importanţă prin implicaţiile pe care le-a avut a fost cel al responsabilităţii personale a poliţistului, legea recunoscând poliţistului dreptul de a cere ordin scris şi de a nu executa ordinele evident ilegale. Acest principiu reprezenta un mijloc ce combatere a imixtiunii politicului în domeniul poliţienesc. Prefectul judeţului, în calitatea sa de reprezentant al guvernului şi şef al administraţiei judeţene, era şi şeful poliţiei şi jandarmeriei din judeţ. S-a permis poliţistului dreptul de a nu executa ordinul prefectului de judeţ atunci când măsurile sunt evident ilegale: „vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale şi telefonice şi să se dea ordine scrise şi chiar atunci încă, poliţistul să nu fie obligat să execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertăţile cetăţeneşti”.

Astfel organul de execuţie, poliţia, avea dreptul de a pretinde un ordin scris din partea prefectului de judeţ înainte de a interveni. Pretorul îndeplinea atribuţii de poliţie de siguranţă de Stat. Pretorul avea aceleaşi atribuţii ca şi prefectul, cu deosebirea că nu putea emite ordonanţe poliţieneşti, în schimb avea calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, pe care prefectul nu o avea. Primpretorii erau ofiţeri de poliţie administrativă şi judiciară.

[Insanity66]

Interesant articol, ma bucur ca l-ai postat, dar vreau sa intreb ce inseamna "chinorosului şi bâtei, adio neuitată suveică"? Ce erau chinorosul, ca pe google imi da "funingine" si nici suveica nu stiu ce e?

[serhente Garcia]

http://dexonline.ro/definitie/chinoroz

http://dexonline.ro/definitie/suveica

erau metode de "marcare" a alegatorilor care .. alegeau cu cine nu trebuie.

exista un pindar/ocheash/privitor printr-o gaura secreta, la votul "secret" alcelui din cabina de vot, si daca era de bine, era bine, daca ara de rau, il marcau cu chinoroz, iar afara il astepta gruparea de indreptare a oaselor prin metoda "doo fire, doo paie, ia alegatorul la bataie"

[Anonymous]

Ceea ce am postat aici, nu este un articol, ci doar niște extrase din lucrarea de diplomă a unui student al Academiei de Poliție, care mi s-au părut mai interesante și care se aseamănă cât de cât, cu ceea ce trăim astăzi. Deci aceste informații nu-mi aparțin și ar fi nedrept din partea mea să mi le asum, ca fiind ale mele.

serhente Garcia are dreptate, exact la astfel de practici se referă acel citat, care privine dintr-o publicație a vremii - „Revista pentru Siguranţa Statului”, Bucureşti, Anul I, nr. 4, 1925, pag. 2

Îți mulțumesc serhente Garcia pentru completare.

În funcție de timpul liber disponibil, voi mai veni și cu alte postări aici. Mă bucur să aflu că vă plac și le considerați interesante.

Edited May 14, 2012 by Anonymous

[eduardpsih]

Este foarte bine documentata lucrarea studentului, dar pentru cine vrea informatii mai complete, caci intr-o lucrare de diploma nu-ti permiti foarte multe detalii, recomand cartea scrisa de Lazăr Cârjan "ISTORIA POLIŢIEI ROMÂNE de la origini până în 1949", Editura VESTALA, 2000. Sunt convins ca domnul student a avut-o trecută în bibliografie. Lectură plăcută.

Edited May 14, 2012 by eduardpsih

[Anonymous]

Poliția în perioada anilor 1930-1940

O dată ce Carol al II-lea devine rege al României la 8 iunie 1930, încet încet creşte rolul monarhiei în viaţa de stat, are loc o discreditare a regimului parlamentar-constituţional existent, o dezbinare a principalelor partide politice, crește sprijinul pentru grupări prodictatoriale, toate acestea au avut efecte dintre cele mai negative asupra siguranţei şi ordinii.

Între 1928 şi 1934 s-au succedat la conducerea ţării 10 guverne, perioadă care a coincis atât cu instabilitate politică cât şi socială datorată marii crize economice mondiale care a atins şi România.

Deteriorarea situaţiei materiale a populaţiei a generat grave tensiuni sociale în special în centrele muncitoreşti din Prahova şi Bucureşti. Ca urmare la 3 februarie 1933 a fost introdusă starea de asediu şi cenzură pe o perioadă de 6 luni în principalele centre muncitoreşti. În baza acestora au fost făcute arestări în rândul „petroliştilor” şi „ceferiştilor” şi s-a trecut la evacuarea în forţă a muncitorilor de la atelierele „Griviţa” care s-a soldat cu morţi şi răniţi. Cei arestaţi au fost duşi la chestura de poliţie, însă autorităţile au fost nevoite să-i elibereze la scut timp ca urmare a protestelor muncitorilor (unii dintre aceştia având arme confiscate de la jandarmi), care au încercat să ia cu asalt sediul de chestură al poliţiei.

Această situaţie de criză a fost amplificată şi de curbele de sacrificiu, prima fiind introdusă la 1 ianuarie 1931, prin care salariile erau diminuate cu 10-15% şi cea de-a treia din 1 ianuarie 1933 prin care salariile şi pensiile se reduceau cu 10-12%.

În plan politic, în această perioadă (14 ianuarie - 9 noiembrie 1933) guvernul a avut o atitudine contradictorie. Prim-ministrul Al. Vaida Voevod încuraja mişcarea legionară ca metodă de combatere a comunismului în timp ce Armand Călinescu, subsecretar de Stat de la Ministerul de Interne, cerea Poliţiei şi Jandarmeriei să percheziţioneze sediile organizaţiilor legionare. Ministrul de interne din acea perioadă, Gheorghe Mironescu (14 ianuarie-9 noiembrie 1933) denunţa pericolul Gărzii de Fier şi a încercat în timpul ministeriatului său să îngrădească activitatea acesteia, având în acelaşi timp o atitudine anticomunistă.

În ceea ce priveşte personalul poliţienesc prin legea din 19 decembrie 1934 s-a prevăzut ca posturile de: inspector, subinspector, chestor de poliţie, şef de poliţie, secretar de chestură şi secretar de poliţie, vor putea fi ocupate în afară de calea obişnuită a avansărilor, de către licenţiaţii sau doctorii în drept, actualii sau foşti magistraţi, funcţionarii poliţieneşti, ofiţeri din jandarmerie sau avocaţi.

Acest fel de recrutare de personal s-a dovedit însă a nu fi dat rezultatul dorit, cariera de poliţist cerând o pregătire care nu se poate dobândi decât trecând prin toată ierarhia funcţionărească. Astfel în 1938 această prevedere va fi abrogată şi

se va institui o comisie de examinare a candidaţilor pentru ocuparea funcţiilor în poliţie care să fie compusă în viitor din funcţionari poliţieneşti superiori şi profesori universitari, toţi desemnaţi de Ministerul de Interne.

După 1930, şi ca urmare a crizei economice şi datorită carenţelor regimului democratic, s-a creat treptat în opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în acelaşi timp intensificându-se manevrele regelui Carol al II-lea care vizau instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca nişte grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obţinute de partizanii proprii. Ascensiunea forţelor de dreapta era o caracteristică pe plan european, ea culminând cu venirea la

conducerea Germaniei a Partidului Naţional-Socialist condus de Adolf Hitler.

La scurt timp după punerea în ilegalitate a legionarilor, primul-ministru I.G. Duca este asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia de o „echipă a morţii”, evidenţiindu-se astfel „nereguli în activitatea Poliţiei de Siguranţă, a Poliţiei în general, care nu a reuşit să asigure paza şi securitatea premierului”, acest atentat fiind înfăptuit cu acordul tacit al regelui.

Situaţia internă, dar şi influenţa externă a determinat creşterea fulminantă a mişcării de extremă dreaptă: între alegerile din 1931 şi 1937, Garda de Fier a devenit o mişcare de masă, voturile câştigate de aceasta ridicându-se de la 1% la 15,58%. S-au impus măsuri de consolidare a Ministerului de Interne, pentru creşterea rolului atribuţiilor organelor poliţieneşti, pentru dotarea lor tehnică cu mijloace tehnice moderne şi ridicarea profesionalismului. Astfel, prin Decretul din 7 ianuarie, ratificat prin Legea din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis atribuţiile Ministerului de Interne si a organelor din subordine. Prefectul putea da ordine tuturor organelor poliţieneşti şi jandarmeriei, care erau obligate să le execute de îndată, punându-se astfel la „îndemâna prefecţilor de judeţ o armă foarte periculoasă, pe care ei o vor folosi ca şi întrecut, cu multă energie, dar şi cu multă patimă contra adversarilor politici. Se acorda calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare şi pretorilor şi notarilor comunali, trecându-se „peste orice principii de drept public”.

Între 1936-1937, Garda de Fier a cunoscut un adevărat avânt, bucurându-se de sprijinul material al marilor capitalişti şi moşieri: Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan, Al. Cantacuzino şi a oamenilor politici: Ion Inculeţ, Al. Vaida Voevod, Mihail Manoilescu, aceştia doi din urmă deţinând şi funcţia de miniştri de interne, urmărind prin aceasta „să se pună bine” cu C.Z. Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al legionarilor. Urmând îndeaproape politica regelui, guvernul Gh. Tătărăscu (5 ianuarie 1934- 14 noiembrie 1937), transformat într-un „cabinet cvasipersonal” al regelui Carol al II-lea, a încetat acţiunile represive împotriva mişcării legionare, admiţând forme de manifestare care încălcau legile existente (deplasări în coloane, portul de arme şi uniforme, arderea presei democratice).

În această atmosferă de „tolerare” din partea autorităţilor, în iunie 1936, legionarii au atacat „Casa Poporului” în care se afla sediul central al Partidului Social Democrat şi al Confederaţiei Generale a Muncii. Echipele morţii făceau „vizite” şi trimeteau scrisori de ameninţare „duşmanilor”.

Interesante asemănări cu ceea ce trăim astăzi, nu?

[Catalin]

Știați că în România în perioada comunistă, Miliția a avut în dotare BMW-uri și Jaguar? Dar prin Decretul 277 din 1979, s-a hotărât utilizarea exclusivă a mașinilor produse în țările ce formau fostul bloc comunist.

BMW 2800

Iar cu timpul parcul auto al miliției dar și a celorlalte instituții ale statului a fost populat numai cu autovehicule de producție indigenă. La început miliția a folosit Dacia 1100 și 1100 S, iar mai apoi 1300.

Securitatea folosea modelul negru 1301, demnitarii utilizau modelul Dacia 1310 TS și mai târziu Dacia 2000 ce a fost creat în anii '80 exclusiv pentru elita Partidului Comunist și care semăna foarte mult cu Renault 20, fiind vopsită doar în negru sau albastru închis, având la aceea vreme niște dotări extra pentru aceea vreme, motoare mai puternice de 95 sau 109cp, geamuri electrice și scrumieră cu iluminare.

Dacia 1301

[Ben]

O bucata din istoria politiei interbelice, chiar daca face referire in principiu si la jandarmeria de la acea vreme, al carei scop se pare ca era bine definit si cred ca era si respectat, vreme in care nu erau impostorii zilelor noastre.

Practic un manual de tactica politieneasca. Interesanta este ultima pagina, unde se vad liniile de munca, cele mai interesante fiind, dupa parerea mea, politia carciumelor si hotelurilor si supravegherea si controlul tiganilor, regasindu-se totusi si niste linii de munca ce au rezistat timpului cum ar fi ORI de azi si politia transporturi

Edited September 9, 2012 by Ben

[claudeloo]

David McCullough spunea că:

Istoria este un ghid de navigaţie în timpuri de răstrişte. Istoria reprezintă ceea ce suntem şi motivul pentru care suntem aşa.

De aceea domnilor vă propun acest topic despre istoria acestei instituții.

Toate datele ce urmează a le citi nu îmi aparțin, ci sunt preluate dintr-o lucrare a unui student al Academiei de Poliție. Nu am să vă postez întreaga lucrare aici, ci numai ceea ce mi s-a părut mie a fi important și într-o oarecare măsură asemănător cu ceea ce trăim astăzi.

Cuvântul ”poliţie” derivă de la πολιτιa (greacă), care însemna „activitate de Stat”, de la grecescul πολης (oraş), adică activitate de interes public, şi a fost asimilat şi preluat succesiv de diverse naţiuni, în acelaşi înţeles larg care, pe atunci cuprindea în sine întreaga gospodărire, guvernare şi administrare a treburilor obşteşti. . În ţara noastră termenul a pătruns pe filieră grecească în timpul domnilor fanarioţi.

Un rol important în dezvoltarea instituţiei poliţiei, în aşezarea acesteia pe principii moderne de conducere, stabilirea atribuţiilor acesteia, care nu de puţine ori au dat naştere la conflicte, l-au avut reformele ministrului de interne liberal, Vasile Lascăr (1902-1904). El dorea să facă din poliţie „o a doua magistratură a ţării”, de numele lui legându-se prima lege organică a poliţiei prin care se pun bazele moderne ale poliţiei generale a statului într-o formulă unitară, concepută pe realităţi româneşti şi după principii ştiinţifice moderne. Aceste principii moderne priveau unitatea de conducere şi execuţie, admisibilitatea prin care se urmărea omai bună selecţionare a personalului poliţienesc, stabilitatea personalului şi moralizarea deprinderilor poliţieneşti. Însă aceste principii au rămas mai mult un deziderat sub Vasile Lascăr deoarece nu erau clar stabilite atribuţiile de poliţie ale funcţionarilor din cadrul Ministerului de Interne.

Un rol important l-a avut statuarea principiului selecţionării personalului poliţienesc.

Un principiu fundamental al legii a fost stabilitatea organelor poliţieneşti. De aceea se înfiinţează un tribunal disciplinar, independent de fluctuaţiile politice. Din păcate acest principiu nu era suficient respectat deoarece tribunalul disciplinar nu avea atribuţii precise, pentru ca stabilitatea să-i pună pe funcţionari la adăpost de mutările abuzive. Prin legea Vasile Lascăr s-a urmărit scoaterea poliţiei din luptele politice, depolitizarea instituţiei, îndepărtarea din poliţie a clientelei politice urmărind în acelaşi timp sporirea numărului poliţiştilor inferiori.

Odată cu Legea lui Lascăr este reformată şi Poliţia Capitalei care primeşte o înfăţişare nouă. Numărul sergenţilor de oraş sporeşte şi se suprimă multe posturi superioare care „păreau inutile”.

Din păcate aceste principii moderne de conducere care au reprezentat importanţa acestei legi au fost modificate printr-o suită de legi şi decrete-legi care i-au succedat.

Ca poliţie administrativă, legea lui Lascăr a fost ideală, însă îi lipsea partea informativă, tocmai cea mai importantă, mai ales că în 1907 a fost anul răscoalei ţărăneşti. Răscoala de la 1907, datorată situaţiei economico-sociale a ţărănimii, a determinat în cadrul Ministerului de Interne necesitatea înfiinţării „unei mici organizaţii de informaţiuni” care ajunge în 1908 să-şi creeze ramificaţii în întreaga ţară, în oraşele importante, precum şi în străinătate. Au fost puse astfel bazele unei poliţii de siguranţă de stat, ce acţiona ca ramură superioară a poliţiei politice generale şi a unui serviciu de informaţii. Cel care a organizat serviciul de siguranţă a statului a fost Iancu Panaitescu: „el a dat acea organizare care face mândria unei ţări şi care şi-a dovedit cu prisosinţă temeinicia, în vremurile de linişte, ca şi în vremea de mare cumpănă prin care am trecut”. Guvernul otoman a intervenit chiar pentru trimiterea lui la Constantinopol pentru organizarea poliţiei turceşti. Un rol important în înfăptuirea idealului de unitate naţională a revenit organelor Ministerului de Interne, în special a celor poliţieneşti, în care activa şi poliţia de Siguranţă de Stat, ce constituia principalul organ de informaţiişi contrainformaţii al statului român.

Prin legea lui Grigore Cantacuzino din 17 iunie 1905 s-au modificat profund principiile selecţionării personalului şi stabilităţii. Prin noua lege se permite reintrarea în poliţie a vechilor poliţişti „experimentaţi şi merituoşi”.

Astfel scad exigenţele privind condiţiile de studii prevăzute la încadrare, vechii poliţişti putând reintra în poliţie, deşi nu îndeplineau condiţiile de admisibilitate ale legii, cu condiţia să treacă un examen de capacitate şi să fi servit cel puţin un an în poliţie. Nu mai era obligatoriu să aibă studii juridice considerându-se a fi suficiente alte titluri universitare sau numai Şcoala de Ştiinţe de Stat, care era şcoală particulară. Astfel militarii în rezervă începând de la gradul de locotenent puteau accede la funcţiile superioare din poliţie.

Prin legea din 15 martie 1907 a lui Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, este desfiinţat examenul de capacitate şi aptitudine la trecerea în poliţie, fiind prima lege votată de noul guvern liberal D. A. Sturza. Se suspendă stabilitatea funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi şi se prevedea ca numirea şi înlocuirea din funcţie să se facă prin formalitatea decretului regal. Această lege va fi abrogată de cea din 28 martie 1908 care prevedea că în atribuţia Consiliului Administrativ Superior intra dreptul de a examina pe ofiţerii de poliţie şi a-i judeca pentru abaterile disciplinare.

Prin legea Ion I. C. Brătianu din 25 martie 1908 s-a trecut Siguranţa Generală a Statului în sarcina Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale iar personalul special de siguranţă de pe lângă poliţiile din ţară a trecut în cadrul Direcţiei. S-a creat un Inspectorat General de Poliţie, care a fost pus sub conducerea Ministerului de Interne; s-au creat poliţiile de frontieră şi porturi.

Prin legea Take Ionescu (20 iunie 1913), de organizare a serviciilor administrative centrale din Ministerul de Interne era prevăzută o mai bună stabilitate, nefiind permisă revocarea şi punerea în disponibilitate fără prealabila hotărâre a autorităţii disciplinare. Prin legea excepţională din 1916, s-a creat posibilitatea pătrunderii în cadrul poliţiei a sergenţilor-majori, a sergenţilor instructori şi a altor elemente fără pregătire profesională adecvată atribuţiilor pe linie de poliţie. Prin statutul din 1925 s-a confirmat şi s-a dat stabilitate personalului care a intrat în poliţie din 1905, fapt ce a însemnat „recunoaşterea” declinului instituţiei.

În primul deceniu interbelic poliţia română a funcţionat sub incidenţa legilor şi regulamentelor de dinainte de război, în special a legii de organizare a poliţiei, adoptată în vremea ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (1902-1904, cu modificările ulterioare) şi într-o mai mică măsură sub influenţa legilor \generale din prima decadă postbelică. Astfel activitatea poliţiei urbane s-a exercitat în baza Legii poliţiei comunale urbane din 19 decembrie 1902, modificată prin Legea asupra organizării Poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903 şi prin Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie 1925. Poliţia comunală în comunele rurale se executa în baza Legii privitoare la poliţia rurală din 1868, modificată prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925, iar poliţia ţarinilor se realiza de guarzii comunali, conform Legii din 1 mai 1923 şi a Regulamentului asupra serviciului sergenţilor rurali din 13 octombrie 1904, precum şi a Regulamentului asupra serviciului agenţilor auxiliari ai poliţiei generale a statului din 20 iunie 1903.

.

În prima decadă interbelică din Ministerul de Interne s-au desprins direcţii care îngreunau buna desfăşurare a activităţii, trecând în cadrul ministerelor nou înfiinţate (Direcţia Generală a Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor, trece prin Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil, trece prin Legea din 25 aprilie 1922 la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920, Direcţiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor trece prin Legea din 23 aprilie 1914 la Ministerul Justiţiei, Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului trece prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanţelor).

Concluzia este că în prima decadă interbelică poliţia română a funcţionat sub incidenţa legilor adoptate în timpul ministrului de interne liberal Vasile Lascăr care a realizat prima lege organică de organizare a poliţiei, bazată pe principii moderne de conducere, dar care prin modificările legislative ulterioare s-a imprimat instituţiei o organizare deficitară, ce s-a menţinut de-a lungul primului deceniu interbelic, al aşa numitei „decade brătienistă”.

Sper să găsiți interesante aceste rânduri, iar dacă este așa o să mai revin și cu alte postări pe această temă.

Iar chestiunea este bineînțeles deschisă discuției, și nu cer nimănui să fie de acord. Criticile și completările sunt binevenite.

Spune-mi si mie te rog unde ai gasit informatiile astea (+toate celelalte posturi) si unde as putea sa gasesc mai multe asemenea informatii, te rog!

[Necesare pentru lucrarea de licenta]

{Multumesc}

Edited October 23, 2012 by claudeloo

[Ben]

O mic detaliu adaugat foarte tarziu la postul lui Catalin, referitor la Daciile Securitatii, stiu ca pe langa acele aspecte ale masinii mai era si o mica diferentiere la nr. de inmatriculare si anume faptul ca erau compuse doar din 3 cifre dupa judetul in care era inamtriculata masina, lucru rar la acea vreme. Cel putin asa zic seniorii.

[danpin]

Din ce imi mai amintesc eu, desi nu-s foarte batran, toate autovehiculele apartinand institutiilor statului aveau numere de culoare galbena.

Ce stii tu despre numerele doar din 3 cifre se voia sa se arate clasa mai aparte, privilegiata, a celor ce le foloseau (membrii de partid)... Se credeau mai cool (gen celor care isi pun astazi numere spatiate) si exista folclorul ca pe acestia nu ii prea opreste Militia pentru control.

[Catalin]

Extras privind furturile din Codului Civil din 1818 (Codul Caragea)

 

În secolul al 19-lea, hoţii erau denumiţi “furi”.

 

Capitolul III – Pentru furi

 

1. Fur zicem celui ce fură, adică ia pe ascuns.

2. Cine va fura dela om particular, să se dea prin târg cu bătaie, să plătească ce a furat, şi să se închiză la puşcărie un an.

“Când tot acela va fura de al doilea, să se dea prin târg cu bătaie, şi să se osândească la ocnă cinci ani.”

3. Câte lucruri se vor vinde de furi la alţii, şi le va cunoaşte stăpânul, să se urmeze la acelea ca şi la cele jăfuite de tâlhari.

4. Gazda de furi, să se pedepsească ca furul.

5. Furul de lucruri sfinte din biserici, să se osândească ca şi cel ce fură dela particulari, dar mai straşnic, şi gazdele lor asemenea; iar cele furate şi vândute, unde se vor găsi, să se ia fără de plată.

6. Furii de lucruri domneşti şi obşteşti să se osândescă ca şi furii de lucruri sfinte.

[Cristi]

Super tare. De pe vremea respectivă au sancţionat implicit şi complicii. Ce este şi mai tare este precizarea  să se dea prin târg cu bătaie. Cea mai de efect treabă, aşa se vindea munca poliţiei de la vremea respectivă, nu ca acum în statistici pe care nu le citeşte nimeni. Prindeai hoţul, îl tăvăleai în bătaie de faţă cu tot oraşul şi toată lumea era mulţumită.

[serhente Garcia]

mai "da cu bataie" si acum, ca-ti sar cu drepturile omului... insa ce-i mai curios este ca de drepturile victimei nu se intereseaza nimeni