Soţul şi/sau concubinul – subiect al infracţiunii de proxenetism

Infracţiunea de proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) C. pen. constă în determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane.

Spre exemplu, fapta autorului, care pe parcursul a câţiva ani, a obţinut foloase patrimoniale de pe urma activităţii de prostituţie desfăşurate de persoanele vătămate în străinătate, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism în formă continuată, prevazuta de art. 213 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

Obiectul juridic principal al infracţiunii de proxenetism îl constituie relaţiile sociale referitoare la moralitate, scopul normei fiind apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi asigurarea ilicită a mijloacelor de existenţă. Infracţiunea de proxenetism există şi atunci când victima este de acord cu practicarea prostituţiei, deci voinţa de a se prostitua îi aparţine în totalitate. Altfel spus, victima acceptă de bunăvoie şi consimte în mod liber, de regulă în înţelegere cu autorul infracţiunii de proxenetism, în vederea practicării prostituţiei, cu scopul obţinerii de avantaje reciproce.

Pentru existenţa infracţiunii, este suficient ca acţiunea în cauză să se prezinte sub una dintre modalităţile normative alternative, respectiv: 

• determinarea la practicarea prostituţiei;
• înlesnirea la practicarea prostituţiei;
• obţinerea de foloase patrimoniale / beneficii de pe urma practicării prostituţiei.

Fiind vorba de o infracţiune de pericol şi având în vedere modalitatea de săvârşire a faptei, trebuie avut în vedere că nu orice acţiune poate fi considerată act de proxenetism, în modalitatea înlesnirii prostituţiei, ci este necesar a se stabili dacă există legătură între acţiunile de înlesnire şi practicarea prostituţiei.

În raport de persoanele vătămate, elementul material al laturii obiective al infracţiunii de proxenetism se realizează atât prin activitatea de determinare a practicării prostituţiei (poate rezulta din declaraţiile persoanelor vătămate), cât şi prin activitatea de obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma desfăşurării activităţii de prostituţie de către persoanele vătămate.

Urmarea imediată este reprezentată de starea de pericol pentru valorile sociale apărate de legea penală, respectiv cele referitoare la bunele moravuri din cadrul relaţiilor de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă, libertate sexuală, demnitate şi integritatea corporală a persoanei. Astfel, probele administrate trebuie să constate existenţa legăturii de cauzalitate, necesară pentru existenţa infracţiunii, între fapta comisă şi urmarea socialmente periculoasă produsă de către autor.

Sub aspectul laturii subiective, fapta autorului este săvârşită cu intenţie directă, aşa cum este definită de art. 16 alin. (3) lit. a) C.pen., întrucât acesta prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea acestuia, respectiv determinarea practicării prostituţiei de către persoanele vătămate, cât şi obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei.

Gradul de pericol social al faptei comise este apreciat în raport de modul şi mijloacele de săvârşire a acestora, scopul urmărit, împrejurările concrete în care sunt comise faptele, urmarea produsă, precum şi persoana şi conduita autorului infracţiunii.

Astfel, în speţă se va reţine că fapta a vizat două persoane vătămate, respectiv concubina şi soţia autorului, pe care le-a determinat să se prostitueze în străinătate, iar apoi obţinea sume constante din activitatea de prostituţie pe care acestea o desfăşurau. În mod excepţional, calitatea de membru de familie poate reprezenta o cauză de nepedepsire, dar aceste situaţii sunt prevăzute expres de legiuitor (a se vedea art. 269 şi 270 C.pen., favorizarea infractorului, respectiv tăinuirea), ceea ce nu este cazul în privinţa infracţiunii de proxenetism. De regulă, concubinajul ori căsătoria nu reprezintă decât o garanţie a proxenetului că are controlul total asupra partenerului care se prostituează. Este de notorietate faptul că racolarea pentru prostituţie atât în cazul traficului de persoane cât şi în cazul proxenetismului se face, de cele mai multe ori, prin "împrietenirea" cu victima, după care urmează relaţii de concubinaj sau o căsătorie, ambele formale. În cele mai multe cazuri o astfel de relaţie implică dacă nu violenţă, o dependenţă totală faţă de partenerul proxenet, o capcană din care victimele nu mai pot ieşi. Protecţia se justifică deci, şi într-o astfel de situaţie. A consfinţi că soţul sau concubinul nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de proxenetism ar echivala, practic, cu o "legalizare" indirectă a unor fapte de proxenetism. Or, cu siguranţă nu aceasta a fost voinţa legiuitorului, altfel spus nu acesta este spiritul legii. Prin urmare, relaţiile de căsătorie sau concubinaj NU au relevanţă cu privire la existenţa infracţiunii de proxenetism. Cu alte cuvinte, condiţia de tipicitate a infracţiunii de proxenetism este îndeplinită în cazul în care persoana care se prostituează este majoră şi are calitatea de soţie sau concubină a autorului, indiferent de modalitatea de realizare a elementului material, respectiv, înlesnirea practicării prostituţiei sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei.

Cu siguranţă la stabilirea pedepsei instanţa va avea în vedere faptul că autorul infracţiunii nu numai că a fost de acord ca concubina şi/sau soţia sa să practice prostituţia, aspect care denotă o dispreţuire totală a normelor morale şi de convieţuire socială, dar le-a şi determinat să practice această meserie, pentru a se bucura de venituri ilicite, care să-i permită un trai extravagant, la care nu ar fi putut ajunge prin munca proprie raportat la propria pregătire.

În speţă apare cum mult mai gravă obţinerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către propria soţie, considerând-se acest aspect ca o modalitate de exploatare în cadrul familiei, mai ales în condiţiile în care autorul, deşi apt de muncă şi fără a suferi de vreo afecţiune medicală care să îl împiedice să muncească, nu are un loc de muncă şi nu obţine niciun venit. Cu alte cuvinte, autorul faptei de proxenetism este cel care este întreţinut material şi care beneficiază într-o foarte mare măsură de exploatarea sexuală la care se supune cu bună ştiinţă concubina şi/sau soţia sa, fiind de acord cu acest mod de viaţă şi, practic, încurajându-l.

De asemenea, nu se pot reţine eventualele susţineri ale autorului cum că sumele de bani trimise de către soţie şi/sau concubină nu reprezintă decât contribuţia acesteia la cheltuielile familiei, în condiţiile în care autorul nu are un loc de muncă şi nici venituri, context în care eventuala "contribuţie" invocată de către autor poate fi reţinută ca o "plată" pe care persoanele vătămate care se prostituează o fac faţă de soţul ori concubinul care o aşteaptă acasă, faţă de chinul şi ruşinea pe care acesta le îndură. Mai mult, autorul nefăcând altceva decât să aştepte sumele de bani trimise/aduse de către soţie şi/sau concubină din practicarea prostituţiei şi, eventual, îmbogăţirea patrimoniului prin achiziţionarea unor imobile, la care acesta nu dovedeşte vreun aport.

Nu se poate reţine nici faptul că sumele de bani trimise de persoanele vătămate constituiau obligaţia de întreţinere a soţului, aşa cum este ea reglementată de dispoziţiile art. 516 Cod civil, în condiţiile în care potrivit art. 524 Cod civil au drept la întreţinere numai cei care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale, iar autorul nu face dovada existenţei unei situaţii din care se rezulte imposibilitatea de muncă.

Extras şi adaptare din Sentinţa penală nr. 284 din 1 iulie 2021 a Judecătoriei Târgovişte (www.rolii.ro)