Jump to content
POLITISTI.ro

Articole interesante in presa


LORD

Recommended Posts

ISTORIA CALAILOR TIGANI DIN ZONA BRASOVULUI . Sursa : Extras dintr-un articol de George Damian publicat in Revista Historia, martie 2011

Imaginea marginalilor(calailor) nu a atras multă vreme atenţia istoriei. Consideraţi în afara statului, aceştia puteau să îndeplinească roluri pe care nimeni dintre cei vrednici nu ar fi fost dispus să şi le asume. Una dintre meseriile considerate indispensabile, însă impură şi nedemnă pentru un cetăţean, era cea de călău. Citiţi, în cele de mai jos, o scurtă istorie a călăilor din Braşov, oraş posesor al jus gladiis – dreptul de a ucide.

Călătorului care ajungea la Braşov în secolul al XVIII-lea prin pasul Timiş dinspre Muntenia i se dezvăluia înaintea ochilor o scenă şocantă cu doar câţiva kilometri înainte de destinaţia finală: pe vârful unui deluşor din stânga drumului se ridica o spânzurătoare din piatră, de care atârnau corpuri pe jumătate putrezite ale răufăcătorilor pedepsiţi cu moartea. Este vorba de Galgenberg – Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, care se găseşte – în configuraţia de astăzi a Braşovului – în spatele blocurilor din faţa actualului Spital Judeţean. Cu câteva sute de ani în urmă, zona cu pricina găzduia, cu excepţia spânzurătorii, şi vasa călăului, aflată mult în afara oraşului, şi tot aici erau înmormântaţi cei care nu îşi puteau găsi odihna în cimitire: sinucigaşii, alături de cei decapitaţi, traşi pe roată sau în ţeapă.

Torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, alungări din oraş

Cei care doreau să ajungă în cetatea Braşovului trecând prin cartierul Blumăna (actualul Bulevard 15 Noiembrie) erau întâmpinaţi în faţa porţii Porzen (actuala intrare pe strada Republicii) de locul ubi homines comburuntur – acolo unde sunt arşi oamenii, locul de execuţie prin ardere pe rug, în vecinătatea căruia se găseau două lacuri unde vrăjitoarele erau supuse „probei plutirii“. În stânga acestui loc de execuţie se găsea ţigănia oraşului (pe locul magazinului Star de astăzi), o îngrămădire de colibe din pământ, acoperite cu paie, cu uliţe întortocheate, noroioase şi urât mirositoare din cauza pâraielor împuţite ce veneau de pe Schwarzgasse (strada Neagră). Aceasta era strada breslei tăbăcarilor ce îşi vărsau pe canale anume construite butoaiele în care pieile stăteau la înmuiat.

(Una dintre cele mai cumplite modalităţi de tortură şi execuţie era smulgerea membrelor. Concret, condamnatul era legat de mâini şi de picioare de patru cai, iar aceştia trăgeau până când, efectiv, părţile corpului se desprindeau. Aşa a murit şi Sfântul Hipolit (în imagine)

Un alt loc de execuţie unde răufăcătorii erau lăsaţi să putrezească în public era cel din faţa porţii Closther (intrarea pe actuala stradă a Mureşenilor). Prin această poartă intrau călătorii ce veneau din Moldova. Exista, de asemenea, şi un anunţ prin care cei care ajungeau în Braşov erau informaţi că sosesc într-un oraş posesor al jus gladiis (dreptul de a ucide), un oraş care putea pronunţa şi duce la îndeplinire pedepse cu moartea.

Prima execuţie pronunţată de Senatul Braşovului datează din anul 1442, însă despre cei care le duceau la îndeplinire nu ştim mai nimic. O primă informaţie cu privire la etnia acestora datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate. Călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la ­curtea lui Sigismund Bathory. Începând cu anul 1520, registrele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. Înregistrările amintite sunt de obicei succinte, redând doar sentinţa, cui a fost aplicată şi câţi bani s-au plătit ţiganilor. Descrieri mai ample apar în cazurile care necesitau torturarea învinuiţilor sau arderea pe rug a condamnaţilor, fiind consemnate preţurile plătite pentru materialele necesare acestor operaţiuni.

De asemenea, călăii oraşului erau însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor. Serviciile acestora erau folosite şi în satele aflate sub jurisdicţia Braşovului. Trebuie menţionat faptul că registrele de plată în general nu consemnează numele călăilor, ei fiind desemnaţi prin pluralurile latine Czigani, Cigani ori Egiptii, doar în anul 1541 este trecut în registrul de plăţi al oraşului „ţiganul Nicolae, care a spânzurat doi răufăcători“.

Şi călăii sfârşesc executaţi…

Documentele păstrate permit reconstituirea dinastiei ţiganilor braşoveni între anii 1695 şi 1719. Marcu a fost decapitat în 1695 pentru mai multe crime. În 1717, călăul Simon a fost tras pe roată fiind acuzat că a ucis o fecioară şi i-a vândut sângele unor evrei. Urmaşul său, Bîţă, a murit de moarte bună, însă fiul acestuia, Gligore, devenit călău, ar fi fost ucis în 1719 de către Palko (al doilea soţ al mamei sale), care îşi dorea pentru sine slujba de călău.

De multe ori călăii braşoveni ucideau şi în afara „programului“, cum este cazul călăului Marcu, judecat în 1695 pentru crimele comise cu câţiva ani înainte. Împotriva acestuia au depus mărturie mai mulţi ţigani, principalul martor fiind Juon der Zigäner Diener (Ion slujitorul ţigan), ceea ce, în terminologia braşoveană, îl desemna pe ţiganul temnicer. În mărturia acestuia cu privire la fărădelegile săvârşite în decursul timpului de călăul oraşului se menţionează: pe când se afla la culesul viei la senatorul Johannes Retsch, alături de alţi ţigani, călăul Marcu a încercat să-i ia cu forţa lui Mămăligă câştigul zilei de muncă, însă senatorul braşovean a intervenit şi i-a cerut să înceteze cu aceste obrăznicii. Răspunsul călăului a fost ca senatorul să tacă din gură, ori îl va lovi cu baltagul. Ion temnicerul îşi mai aminteşte că altă dată, când se afla împreună cu senatorul Simon Weis, călăul Marcu a început să-l ameninţe pe acesta cu bătaia şi „să-i amintească cine este el, care a omorât o sută de oameni şi cine este el (senatorul Weis) faţă de o sută de oameni? Este un păduche, un om de nimic“. „Cam cu trei ani în urmă“, călăul Marcu se afla în curtea senatorului Georg Drauth, care dăruia vin iobagilor orăşeneşti (printre care se numărau şi ţiganii), iar în curtea cu pricina călăul l-a tăiat cu sabia pe Prişcu Lăutarul, acesta murind după trei zile de îngrijire din partea bărbierului. În urma acestor mărturii, pe 20 martie, Senatul braşovean consemna executarea călăului Marcu: „A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri înfăptuite: el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie; pentru împlinirea acestei sentinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului; să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo“.

În 1717, un alt călău braşovean este judecat şi condamnat la moarte: „...în februarie a fost tăiat în patru călăul Simon pentru că în noaptea de Sfântul Bartolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor“. Cronicarul braşovean Joseph Teutsch îl descrie astfel: „bărbat înalt, de 35 de ani, pe nume Simon, de familie ţigan“. Acest proces pare ciudat la o primă vedere, deoarece, în 1717, nu existau evrei la Braşov, acestora fiindu-le permis să locuiască doar în Alba Iulia. Însă registrele de plată ale oraşului consemnează faptul că mărturiile celor doi complici au fost smulse sub tortură: „pe 3 februarie au fost torturaţi cei doi băieţi ai călăului, i-am plătit lui Bîţă pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oraş a băiatului care s-a spânzurat singur, 1 florin. Când a fost torturat încă o dată celălalt, i-am plătit lui Bîţă 25 denari“. Torturile trebuie să fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi băieţi ai călăului Simon, care a ales să se spânzure, iar cel rămas în viaţă a preferat, sub al doilea rând de tortură, să mărturisească ceea ce voiau anchetatorii să audă. Pe 13 aprilie a fost pus la cazne călăul Simon împreună cu asistentul său, iar pe 22 aprilie „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată“.

Călăul Simon a fost urmat de Bîţă, călău adus de la Făgăraş, care a slujit oraşul vreme de doar doi ani, în 1719 figurând în locul lui fiul său, Gligore. Dar nici Gligore n-a rezistat foarte mult: el avea să sfârşească ucis de chiar tatăl său vitreg, Palko, mama sa fiind complice la crimă. O anchetă a Senatului braşovean a avut loc la 19 mai 1719, iar Istok, ajutorul de călău, a dat mai multe informaţii privind modul în care s-a făcut trecerea de la un călău la altul şi mijloacele „neortodoxe“ pe care le-au utilizat cei care-şi doreau pentru ei funcţia de călău.

Astfel, după ce Bîţă, fostul călău, a murit de moarte bună, fiul lui, Gligore, şi-a convins mama să-l lase pe el să preia această slujbă. La puţin timp după aceea, Palko, noul soţ al mamei (şi de-acum tatăl vitreg al lui Gligore), l-a chemat pe Gligore să meargă cu el pe câmp să jupoaie un măgar mort; de atunci, Gligore n-a mai fost văzut, iar Palko a devenit călăul oraşului. Un nepot de-al lui, pe numele Dodoc, a fost văzut purtând dolmanul şi cizmele cu care plecase Gligore.

Ancheta cu privire la dispariţia lui Gligore a fost reluată în 1720, când Neaga, mama celui dispărut, mărturiseşte că Palko, al doilea bărbat al ei, a lovit-o şi ea a ieşit din colibă strigând: „Câine, dacă fiul meu ar fi fost aici nu m-ai fi lovit, ce-au făcut oamenii tăi cu el?“. Dar la anchetă a mai fost înregistrată o mărturie conform căreia văduva lui Bîţă, împreună cu Palko, Necula şi Dodoc au mers într-o seară la cârciumă, iar pe drum Palko ar fi spus că trebuie să scape cât mai repede de Gligore „pentru că este mai bine să ne bucurăm noi de bucata lui de pâine“. Cazul dispariţiei călăului Gligore a rămas nerezolvat, însă trebuie constatată o tendinţă de păstrare a meseriei de călău în aceeaşi familie.

O meserie bănoasă, dar impură

O reglementare „din vechime“ prevedea că fiecare ţigan trebuia să-i plătească o sumă de doi denari călăului după fiecare execuţie, în afară de banii plătiţi de primăria oraşului. De asemenea, călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Oficial însă, de la primărie, un călău primea următoarele sume, în funcţie de pedepsele duse la îndeplinire: pentru spânzurarea unui tâlhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată – câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor – câte 25 de denari.

Dacă-l luăm, de pildă, pe călăul Bîţă, în anul 1717 a încasat, oficial, pentru munca sa 10 florini şi 75 de denari. Cadourile de sărbători au urcat câştigurile sale la 26 de florini şi 75 de denari. Şi pentru cele patru execuţii duse la îndeplinire în anul cu pricina, călăul Bîţă trebuie să fi primit de la ţiganii din Braşov şi din district (dacă ne folosim de cifrele recensămintelor din 1755) alţi 26 de florini, ceea ce a dus câştigurile sale totale la 52 de florini şi 75 de denari. O sumă mare, în condiţiile în care ţiganii geambaşi de cai din Braşov – care erau consideraţi a fi bogaţi – plăteau câte 5 florini impozit anual.

„Bucata de pâine“ a călăului era zdravănă, însă era legată de conceptul de „necurăţenie“, care servea drept bază a organizării sociale a lumii medievale. În orice oraş al acelei perioade, dominat politic de bresle, nu puteai deveni cetăţean decât dacă făceai parte dintr-o astfel de corporaţie. Dar toate statutele breslelor precizau că eventualul candidat trebuia să fie ehrlich – onorabil şi ehelich – născut dintr-o căsătorie legitimă. Prin natura activităţii lor, călăii erau consideraţi unrein – impuri, ceea ce le anula statutul de onorabilitate. Juristul german Eylenberg justifica dezonoarea călăului prin următoarea metaforă: „Aşa cum anumite părţi ale corpului uman, pe care modestia ne împiedică să le menţionăm, ne scapă de fecale, tot aşa călăii sunt cele mai de jos membre ale corpului politic, fiind eficienţi în curăţirea şi menţinerea statului“.

Conceptul de impuritate a călăului stătea la baza excluderii sale sociale şi ducea, în Occident, la apariţia „dinastiilor“ de călăi. În Franţa, postul „monsieur de Paris“ (denumirea sub care era cunoscut călăul) a fost ocupat, între 1879 şi 1881, de membrii unei singure familii. Primul din această dinastie a fost Louis Deibler (al cărui nume indică o legătură cu o altă dinastie de călăi din spaţiul Germaniei), urmat de fiul său Anatole, al cărui loc a fost preluat de nepotul Jules-Henri Desfourneaux, urmat de alt nepot al lui Anatole, André Obrecht, şi, în sfârşit, de fiul vitreg al lui André, Marcel Chevalier. În Marea Britanie, meseria de călău a fost deţinută între anii 1902-1956 de familia Pierrepoint: Henry, urmat de fiul său Thomas, ultimul fiind fiul lui Henry, Albert. În spaţiul german, plin de oraşe libere deţinătoare ale dreptului de execuţie, călăii erau siliţi să trăiască la marginea societăţii şi să se căsătorească între ei, rezultând de-a lungul anilor un adevărat monopol asupra meseriei de călău, împărţit de câteva familii.

Căsătorii şi recrutări cu forţa

Din cauza statutului lor de impuri, călăii Braşovului aveau, evident, probleme în a-şi găsi soţii, Astfel, călăul Marcu, judecat şi executat în 1695, a ­adus-o în casa lui cu forţa pe fiica ţiganului Dumitru cu care a făcut un copil. Martorii din procesul lui Marcu spun că biata ţigancă se temea de Marcu, aşa că a fugit în secuime, lăsându-şi copilul pe mâinile călăului. Mama soţiei fugare a încercat să îşi recupereze nepotul, dar fără succes, şi niciunul dintre martori nu ştia ce s-a întâmplat mai departe cu acest copil.

Mult mai târziu, în anul 1785, mai mulţi ţigani au depus mărturie împotriva călăului braşovean din perioadă (din păcate, documentele nu au înregistrat numele lui). În acest caz, ţiganul Constantin Ţire a mărturisit autorităţilor că a aflat despre călău că acesta „se poartă în mod nepermis cu o altă ţigancă, Stanca Lupulaş“, iar atunci când preotul catolic von Beldi s-a întâlnit cu călăul la o cârciumă şi a încercat să-l convingă să o lase pe ţigancă în pace, călăul l-a bătut cu un toiag şi l-a lovit cu palma peste gură.

Călăii braşoveni întâmpinau dificultăţi şi în recrutarea ajutoarelor, de multe ori servitorii călăului fiind luaţi cu forţa. Conform mărturiei lui Ion temnicerul, călăul Marcu l-a făcut slujitor cu forţa pe Gologanul, „târându-l în coliba sa“, după care „l-a torturat şi i-a tăiat urechile“. La şase săptămâni după aceasta, lui Marcu nu i-a plăcut cum săpase Gologanul o groapă în care trebuia pusă o ţeapă pentru o execuţie, aşa că „l-a bătut pe acesta cu o secure peste piept şi între umeri încât nu mai putea să se ridice în picioare şi doar se târa pe pământ, iar după trei zile a murit“. În anul 1785, ţiganul Ion Colţa s-a plâns de faptul că a fost silit cu forţa de călău să-i fie ajutor şi să participe la două execuţii, mai mult, a fost chiar sechestrat în casa călăului, care l-a obligat să recunoască că îi este dator cu bani ameninţându-l că îl va tăia în bucăţi cu sabia. Chestiunea impurităţii rezultate în urma atingerii călăului era cât se poate de serioasă în Braşovul secolului al XVIII-lea. Ancheta asupra călăului din 1785 consemnează mărturia ţiganului Matei Moldovan care se plânge că, într-o seară, în vreme ce mergea la o nuntă în Altstadt împreună cu soţia şi copilul său, a fost atacat fără motiv de călăul oraşului, care l-a bătut. Urmarea imediată a fost că vecinii săi l-au declarat impur, unrein, în urma contactului cu călăul, şi a început să nu îşi mai poată găsi de lucru în oraş.

Intrarea în modernitate

Încet-încet, călăii braşoveni şi-au pierdut importanţa şi sursele de venit. Taxa de doi denari pe care fiecare ţigan trebuia s-o plătească după fiecare execuţie a fost abolită în 1785. În 1856 s-a renunţat la serviciile călăului oraşului, execuţiile fiind duse la îndeplinire prin împuşcare de către un pluton de execuţie. Spânzurătoarea din piatră ridicată în secolul al XVIII-lea, al cărei prim client a fost chiar meşterul zidar care a înălţat-o, a fost demolată în anul 1870. În 1872 au fost desfiinţate breslele, dispărând şi conceptul de „puritate“ a cetăţeanului. Doar la mijlocul secolului al XX-lea mai exista în Braşov porecla de „Henkerjoszi“, dată hingherului, o ultimă amintire a călăului braşovean, desemnat în documentele germane de secol al XVIII-lea, „Henker“.

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...
  • Replies 128
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

  • LORD

    58

  • Ben

    9

  • Catalin

    9

  • Kayne

    6

Top Posters In This Topic

Popular Posts

Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi   A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere

Un articol bine scris ,care misca si o inima de piatra despre destinul crud al unei familii de militian. Merita citit ! Femeia care a învins iadul. Sursa Adevarul.ro din 16 iunie 2011 „Ade

Din păcate realitatea ne dovedeşte că aşa se cam întâmplă. Ţara asta a ajuns să fie condusă în funcţie de agenda televiziunilor şi ce apare în presă. Şi nu e valabil numai în Poliţia Română, ci în toa

Institutii si baze de date ale F.B.I. Sursa: site-ul oficial al institutiei. ( cu scuzele de rigoare privind greselile gramaticale cauzate de traducerea automata, pe care nu le-am mai corectat )

FBI-ul lucrează pentru a spori eficienţa sistemului de justiţie penală şi eficienţei la toate nivelurile-naţional, de stat, judeţ, şi municipale. Una din principalele modalităţi FBI-ul face acest lucru este de servind ca un punct focal naţional pentru informaţii justiţiei penale prin furnizarea de servicii corecte şi în timp util la nivel local, de stat, federale, şi organizaţiile internaţionale de aplicare a legii, sectorul privat, mediul academic, şi alte agenţii guvernamentale .Biroul oferă, de asemenea, de aplicare a legii de formare pentru funcţionari de poliţie şi de informaţii la Academia FBI din Quantico, Virginia. Un număr de programe sunt disponibile, fiecare oferind oportunităţi de a educa profesionişti naţionale de securitate în întreaga naţiune şi în întreaga lume. Clasele sunt foarte selective şi stres îmbunătăţirea abilităţilor de conducere, care încorporează cele mai noi tehnici de investigaţie, schimbul de bune practici, şi favorizarea unui esprit de corps.

FBI de laborator

Laboratorul de FBI a fost creat în 1932 şi astăzi este unul dintre laboratoarele de crimă mai mare şi mai cuprinzătoare din lume. În 2003, FBI-ul angajaţilor de laborator început să se deplaseze de la sediul FBI din Washington, DC, la facilitatea de noi în Quantico, Virginia. Laboratorul de aproape 500.000 de metru patrat, de stat-a design-the-art dezvăluie patru etaje pentru birouri şi laboratoare de specialitate şi o bibliotecă la etajul al cincilea, un garaj de parcare de 900 de spaţiu, şi un stand-alone central utilitati de plante. Facilitate este un model pentru control de securitate şi elementele de probă cu poteci specificate pentru acceptarea, circulaţia, şi întoarcerea de probe. Laboratorul realizat cu succes re-acreditarea în noua sa facilitate de la American Society of Crime Directorilor de Laboratoare / Laborator de Acreditare Consiliul de după această relocare semnificative.

Lab sprijină sistemele federale şi non-federale de justiţie penală prin efectuarea de analize ştiinţifice de dovezi fizice; oferirea de sprijin ştiinţific şi tehnic specializat de anchetele în curs; în curs de dezvoltare o bază de date automată de modele ADN din probe şi / sau persoanele fizice pentru examinare şi compararea; expert furnizarea mărturie în instanţă; dezvoltarea unei baze de date şi software de reţea pentru a se potrivi şi imagini schimburilor de probe armelor de foc de la crime violente, precum şi furnizarea de formare profesională de specialitate ştiinţei criminalistice, analiza, si asistenta tehnica pentru personalul de laborator criminalităţii şi a criminalităţii scena de formare a personalului de aplicare a legii.

1.Sistemul combinat ADN Index (CODIS). amestecuri CODIS ştiinţei criminalistice şi tehnologiei informatice, într-un instrument pentru conectarea crime violente. Aceasta permite federal, de stat, şi locale să facă schimb de laboratoarele criminalistice şi compara profilurile ADN electronic, legând astfel crime violente de serie pentru fiecare alte şi infractorilor cunoscuţi.

2.Federal Condamnat Programul infractorului - a fost complet integrat în CODIS. Ca din februarie 2010, CODIS a atins 109900 investigaţii care beneficiază de ajutor şi peste 107,600 Total afisari infractor.

3.Persoane Disparute Programul Naţional de ADN- Baza de date profilurile mtADN în ADN-ul Combinată Index Sistemul de lipsă de software Persoana. În FY 2004, 199 de cazuri au fost raportate la şi 283 de cazuri au fost prezentate la National Missing Persoana Baza de date ADN Programul pentru analiză. La nivel naţional, au existat 21 de cazuri în care un meci a fost făcută între rămâne neidentificat umane şi o rudă biologică a unei persoane dispărute.

4.Dispozitive explozive teroriste centru analitic (TEDAC)

TEDAC a fost înfiinţată în 2004 pentru a servi ca organizaţie inter-o singură pentru a primi, pe deplin analiza, şi să exploateze toate teroriste dispozitive explozive improvizate (artizanale) de interes pentru Statele Unite şi în întreaga lume pentru a dezvolta intelligence unei acţiuni pentru a răspunde la ameninţări. TEDAC este co-localizat cu FBI şi de laborator, ca astfel de pârghii, Laboratorul de FBI capabilităţile bază largă tehnice şi medico-legale, împreună cu serviciile electronice de exploatare furnizate prin intermediul tehnologiei Operaţional Division. TEDAC a făcut cu succes peste 50 de identificări pozitive ale factorilor de decizie cu bombă de la începutul operaţiunilor. Începând cu sfârşitul anului 2006, TEDAC a primit peste 9.000 de observaţii din Irak şi Afganistan. Le-a dezvoltat în peste de 2.500 de latente printuri cu peste 450 de meciuri şi asociaţiile care au un dispozitiv conectat forensically TEDAC la un alt dispozitiv, prin construcţia, latent printuri, urme dovezi (ambele fire de par si fibre), şi ADN-ul.

5.Criptanaliza şi Unitatea Înşelătorie Records. The Criptanaliză şi Înşelătorie Records Unitatea (CRRU) examinează manual documentele criptate în sprijinul tuturor programelor de anchetă FBI. examinatori CRRU descifra înregistrărilor şi de comunicaţii din bandele de stradă şi în penitenciare, criminali, violenti, traficanţii de droguri, grupurile de crimă organizată, şi grupurile teroriste interne.

6.Începând cu anul 1935, FBI-ul a oferit Programul naţional Academia de aplicare a legii manageri cu experienţă desemnaţi de către agenţia de şefii lor din cauza lor calităţi de lider. Ea serveşte pentru a îmbunătăţi administrarea justiţiei în departamentele de poliţie şi agenţii de pe plan intern şi internaţional şi să ridice standardele de aplicare a legii, cunoştinţe, şi cooperarea la nivel mondial. The-program multidisciplinar săptămâna 10 este acreditat de Universitatea din Virginia. Cursuri oferite includ teoria inteligenţă, înţelegere a terorismului, ştiinţa de management, drept, ştiinţe comportamentale, de comunicare de aplicare a legii, şi ştiinţa medico-legale. Ca din decembrie 2009, 43229 manageri de poliţie a absolvit de la National FBI Academia de la fiecare stat din SUA şi din 176 de ţări.

7.Executiv Naţional Institute (NEI) este executiv locul de formare premier în FBI şi a fost în existenţa de aproape 30 de ani. Elevii participa la sesiuni de trei săptămâni pe tot parcursul anului. NEI prevede dezvoltarea conducerii strategice şi oportunităţi de legătură pentru cele mai înalte niveluri ale FBI şi cea mai mare SUA şi agenţiile de aplicare a dreptului internaţional.

Participanţii trebuie să fie şefii agenţiilor de un departament cu peste 500 de ofiţeri jurat deservesc o populaţie de peste 250.000. NEI lucrează în colaborare cu Cities Major Chiefs, Sheriffs maior County, asociati NEI, şi altele.

8.Internaţional de Instruire şi Asistenţă. FBI-ul oferă cursuri de formare de aplicare a programelor de lege pentru personalul de poliţie internaţională într-un efort de a combate cu succes şi de prevenire a actelor de terorism împotriva cetăţenilor şi instituţiilor din SUA, atât în străinătate şi pe plan intern. Aceste programe sunt concepute pentru a stabili, a consolida, şi de a spori FBI legătură cooperarea poliţienească şi care vizează asigurarea operaţionale şi strategice obiectivele noastre de program internaţional de formare oficialii poliţiei selectaţi la identificarea teroriştilor şi a altor grupuri de crimă organizată, piesa lor de finanţare, şi de a folosi informaţii secrete pentru a preveni actele de terorism.

9.Operaţionale Tehnologie Division - Operaţional Tehnologia Divizia oferă servicii de state-of-the-art tehnice şi tactice în sprijinul anchetatorilor şi SUA Comunitatea de Informaţii, cum ar fi supravegherea electronică, tehnologie cibernetice, şi comunicaţii fără fir şi radio, precum şi dezvoltarea de noi tehnologii de investigaţie şi tehnici şi de formare a agenţilor şi a personalului tehnic. Acesta prevede, de asemenea, mass-media vizuale in contrainformatii, combaterea terorismului, programe de urmărire penală şi cibernetice.

10.Justiţie penală Informaţii Divizia Services (CJIS). FBI-ul lui CJIS Division este situat pe un campus de 986 de acri în Clarksburg, Virginia de Vest. Cea mai mare divizie a FBI, CJIS a fost înfiinţată în februarie 1992 pentru a servi ca punct focal şi depozit central pentru serviciile de informaţii justiţiei penale în FBI. Divizia este responsabilă de gestionarea a cinci programe majore: Fingerprint Programul de identificare, National Crime Information Center (NCIC), National Instant penal Background Check System (NIC-uri), de aplicare a legii Online (LEO), uniforme şi crimei de raportare (UCR) program. Misiunea CJIS "este de a reduce activităţi teroriste şi criminale prin maximizarea capacitatea de a furniza informaţii relevante în timp util şi justiţiei penale la FBI şi de aplicare a legii calificat, justiţia penală, civil, ocuparea forţei de muncă academică,, şi agenţiile de acordare a licenţelor cu privire la persoane fizice, furate de proprietate, criminal organizaţiilor şi activităţilor, precum şi alte date de aplicare a legii .

11.FBI a menţine integrat automatizat Fingerprint Identification System (IAFIS), un sistem de stat-of-the-art automat care acceptă observaţiile dactiloscopice şi a tranzacţiilor aferente electronic şi procesele acestora; serveşte ca un depozit pentru înregistrări antecedentele penale, care sunt accesate de utilizatori atunci când căutarea de informaţii record arestare; si mentine baza de date naţională FBI de caracteristici dactiloscopice. The IAFIS are o bază de date de caracteristici dactiloscopice şi capacitatea de a procesului de până la 62,500 zece imprimare şi la 635 de amprente latente căutări de zi cu zi.

12.Centrul National de Informare Crime (NCIC). NCIC este o bază de date la nivel naţional computerizat de informaţii documentate justiţiei penale disponibile pentru aproape fiecare agenţie de aplicare a legii la nivel naţional şi dincolo de aceasta, 24 de ore pe zi, 365 zile pe an. Aceasta permite agenţiilor de la toate nivelurile de guvernare pentru a accesa un indice computerizat de informaţii documentate justiţiei penale privind infracţiunile şi criminali, si include fisiere de localizare de tip privind persoane dispărute şi neidentificate. FBI-ul administrează "computerul gazdă" la facilitatea de CJIS din Virginia de Vest, şi informaţiile sale este actualizat zilnic de către agenţii în toate cele 50 de state, DC, Insulele Virgine, Puerto Rico, Guam, şi Canada. mediile NCIC 7,500,000 tranzactii pe zi.

Baza de date cuprinde 19 Imagine: şapte dosare de proprietate şi 12 imagini persoană.

- Articolul File-Records pe articole furate şi siguranţă publică a pierdut, de securitate patrie, şi de identificare a infrastructurilor critice.

- Gun File-Records referitoare la paşapoartele furate, pierdute, şi recuperate de arme şi arme utilizate în comiterea de infracţiuni care sunt desemnate de expulzare a unui proiectil prin aer, de dioxid de carbon, sau acţiune explozive.

- Barca File-Records pe barci furate.

- Titluri de valoare, File-Records pe număr de ordine furate, înstrăinate, folosite pentru răscumpărare, contrafăcute sau titluri de valoare.

- Vehicul File-Records pe vehicule furate, vehiculele implicate în comiterea de infracţiuni, sau vehiculele care pot fi confiscate pe baza instanţa de ordin emis federală. Vehiculului şi cu barca - Piese File-Records pe numerotate furate vehicul de serie sau piese de barca.

- Licenţă Plate File-Records pe plăcuţe de înmatriculare furate.

- Persoanele dispărute File-Records asupra indivizilor, inclusiv a copiilor, care au fost raportate lipsă de aplicare a legii şi nu există o preocupare rezonabil pentru siguranţa lor.

- Externe Fugitive File-Records privind persoanele căutate de către o altă ţară pentru o infracţiune care ar fi o crimă în cazul în care au fost comise în Statele Unite.

- Furtul de identitate File-Records care conţin şi alte informaţii descriptive care personalul de aplicare a legii pot folosi pentru a determina daca un individ este o victimă a furtului de identitate sau, dacă persoana fizică ar putea fi foloseşte o identitate falsă.

- Imigraţiei Violator File-Records privind regimul străinilor penale cărora autorităţile de imigrare au deportat şi străinilor cu mandate administrative restante de îndepărtare.

- Ordinul de protecţie a fişierului-Records pe persoanelor împotriva cărora ordinele de protecţie au fost emise.

- Supravegheate de lansare File-Records pe indivizi pe probaţiune, condiţionată, sau eliberarea supravegheat sau lansat pe cont propriu recunoaştere lor sau în timpul procesului de condamnare pre.

- Persoane neidentificate File-Records pe decedat persoane neidentificate, care trăiesc persoanele care sunt în imposibilitatea de a verifica identitatea lor, victime ale catastrofelor neidentificate, şi recuperate părţi ale corpului. Fişier de referinţe încrucişate cadavrelor neidentificate împotriva înregistrările din persoane dispărute File.

- US Secret Service de protecţie File-Records care conţin numele si alte informatii despre persoanele care se crede că reprezintă o ameninţare pentru preşedintele american şi / sau alte persoane beneficiază de protecţie de către Serviciile Secrete Americane.

- File-Gang Records pe bande violente şi a membrilor lor.

- Cunoscute sau suspectate de terorism Corespunzător File-Records pe cunoscute sau suspectate corespunzător terorişti, în conformitate cu HSPD-6.

- Wanted Persoanele File-Records asupra indivizilor (inclusiv a minorilor, care vor fi judecaţi ca adulţi), pentru care un mandat federal sau o crimă sau mandat delict este remarcabilă.

- Naţionale Sex infractorului Registry File-Records asupra persoanelor fizice care trebuie să se înregistreze în jurisdicţia lui sex registru un infractor. Naţionale Instant penal Background Check System

- Actul Brady necesită un control de fond asupra tuturor persoanelor care încearcă să cumpere o armă de foc. FBI-ul a stabilit NIC-uri de Operation Center să aplice dispoziţiile Actului Brady şi să administreze, să opereze, şi NIC-uri de sprijin. Misiunea de NIC-uri este de a pune în aplicare Legea Brady prin intermediul unui sistem care asigură transferul de arme de foc în timp util pentru a persoanelor care nu sunt în mod special interzisă în temeiul legii federale şi neagă că transferul celor care li se interzice să deţină o armă de foc sau a primi. FBI-ul conduce NIC-uri de controale de fond pentru toate achiziţiile de arme de foc pentru 30 de state.

Link to post
Share on other sites

Din ciclul cazuri celebre : Căpcăunul şi vampirul din Hanovra. Sursa : Articol publicat pe criminalistic.ro ,noiembrie 2010

După înfrângerea din prima conflagraţie mondială, Germania nu o ducea deloc bine, au apărut criza economică, grevele, foametea şi în plus anarhia socială care împingea naţiunea spre haosul absolut. În acest context strategic a apărut figura unui criminal, pe nume Fritz Haamann, de profesie măcelar care, timp de cinci ani, peste 100 de adolescenţi i-au devenit pradă. Fritz Haarmann s-a născut în Hanovra, în anul 1879. La vârsta de 17 ani, Fritz a fost reţinut de poliţie pentru că a abuzat sexual copii mai mici ca el. Fritz era homosexual şi suferea de puternice crize de epilepsie. Până la declanşarea războiului Fritz, comisese o serie de infracţiuni, furturi, contrabandă şi tulburarea ordinii publice, precum şi hărţuire sexuale. Între timp, acesta a învăţat nobila ocupaţie de măcelar, dedicându-se speculei cu carne. În 1918, în timp ce Germania sărăcea, umilită că a pierdut războiul , Fritz şi banda sa îşi îngroşau conturile, vânând ilegal carne, produs care devenise o raritate.Între timp Fritz a devenit turnător al poliţiei , primind şi o insignă care, îl ridica la categoria de cetăţean onorabil.

În 1919, împreună cu amantul său, Hans Grans, aveau o mansardă într-un cartier al oraşului.Prima victimă a fost Friedel Rothe ( în vârstă de 17 ani ) pe care l-a ucis. Percheziţia făcută de oamenii legii la mansarda lui Fritz a fost extrem de neglijentă, întrucât bănuitul era omul lor. Ulterior, s-a aflat că poliţia nu a văzut corpul tânărului învelit în hârtie de ziar şi ascuns după uşa bucătăriei.După ce a comis primul asasinat, criminalul nu s-a mai putut abţine. Mulţi dintre cerşetorii din Hanovra erau copii de vârste fragede, fără familii, fie din cauza războiului, fie din cauza sărăciei.

Fritz şi-a ales drept câmp de operaţiuni Gara Centrală din Hanovra, pentru că acolo îşi găseau refugiul o serie de tineri cerşetori. Asasinul intra în vorbă cu ei , adoptând o atitudine degajată , le spunea că este inspector de poliţie şi le va oferi cazare şi masă, până când le va găsi un loc de muncă. Copiii lipsiţi de orice alt ajutor îl urmau, iar odată ajunşi la mansardă, Fritz încuia uşa şi, cu ajutorul prietenului Hans Grans, îi viola pe copii fără milă şi îi supunea la cele mai teribile umilinţe. Avea obiceiul să-i sfâşie victimei artera carotidă şi traheea cu dinţii, exact ca o fiară. Aceste muşcături îi produceau lui Fritz cele mai mari plăceri.

După consumarea asasinatului, cei doi asociaţi tăiau în bucăţi corpurile inerte, le dezosau şi puneau măruntaiele în nişte găleţi, iar capetele şi oasele le înveleau în pachete şi le aruncau în diferite locuri. În dimineaţa următoare Fritz, cunoscut măcelar, ieşea cu recipientele pline de carne proaspătă de om, strigând pe străzile cartierului oferta zilei „ Vând carne de cal la preţ bun…am carne proaspătă şi ieftină…”

Fritz vindea foarte repede marfa, dedicându-şi restul zilei consumului de băuturi alcoolice, împreună cu prietenul său Hans. Seara, Fritz mergea din nou în gară să ademenească un alt tânăr.În dimineaţa zilei de 17 mai 1924, doi tineri au descoperit craniul unui tânăr pe malul râului Leine şi au anunţat poliţia. După cercetările făcute pe malul râului, poliţiştii au descoperit mai multe cranii şi oase umane. S-a luat măsura pentru dragarea acelui sector al râului, iar rezultatele au fost înspăimântătoare: s-au descoperit peste cinci sute de oase umane, care , după ce au fost asamblate, s-a stabilit că aparţineau unui număr de 23 de schelete de corpuri umane. Poliţia a început investigaţiile în tot oraşul. De la un cetăţean s-a aflat că de la un anume Fritz, de profesie măcelar, a cumpărat două bucăţi de carne de om. De asemenea, de la o altă persoană s-a aflat că Fritz i-a dăruit mai multe oase de cal, dar păreau a fi de om, întrucât erau albe.Investigaţiile făcute, în cartierul unde locuia Fritz, au scos la iveală că acesta se afla foarte des în anturajul unor tineri, pe care îi ducea la mansarda lui.

În data de 22 iunie 1924, poliţia l-a reţinut pe Fritz şi i-a făcut o percheziţie la mansardă. Aici au descoperit mai multe obiecte de îmbrăcăminte ale unora dintre victime, iar pe pereţi se aflau impregnaţi stropi de sânge uman. De asemenea, s-au mai descoperit bucăţi de oase şi carne de provenienţă umană.Încolţit de poliţişti, Fritz a recunoscut că a mâncat şi comercializat carne , oase şi cârnaţi de om.

La proces, Fritz Haarman i-a implorat pe magistraţi să-l condamne la moarte, iar ca ultimă dorinţă a cerut ca pe mormântul său să fie gravat următorul epitaf „ Aici se odihneşte exterminatorul”. În ziua de 15 aprilie 1925, Fritz a fost decapitat, iar prietenul său Hans Grans a fost condamnat la privaţiune de libertate pe viaţă.

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

Restabilirea adevarului istoric : Nicolae Ceauşescu a fost premiant în şcoala primară. Sursa : Articol publicat in jurnalul.ro de LAVINIA BETEA la data de 7 aprilie 2011

Cât a trăit şi după moarte, despre Ceauşescu s-au făcut filme, s-au scris sute de cărţi şi nenumărate articole. S-au pus în circuitul pu­blic interviuri şi memorii mai mult sau mai puţin alterate de schemele adevărului partinic, corectitudinii politice sau ten­din­ţei de faţadă a autorilor. S-au re­produs fotografii din arhivele ins­tituţiilor comuniste de presă şi pro­pagandă şi din colecţii parti­cu­lare. S-au tipărit grămezi de arhive. Proiectată pe fundalul epocii sale, viaţa ultimului lider comunist poate fi o istorie fili­granată a României secolului XX. Ceauşescu e însă şi paradoxul nostru statistic printre ţările ex-comuniste.

În sondaje succesive, românii l-au urcat, simultan, pe piedestalurile celui mai bun şi celui mai rău conducător din câţi a avut ţara. Astfel că ideea lui Marius Tucă, directorul ziarului, de a face un serial din biografia lui Ceauşescu am privit-o, la început, cu reticenţă de cartografi trimişi să macheteze la scara de 1 pe 1 zona cea mai periculoasă din hărţile lor.

Deşi pe parcursul celor şapte ani de existenţă a secţiei de istorie recentă a Jurnalului Na­ţio­nal – mai ales redactând "Scînteia 1989 – După 20 de ani", suplimentul coti­dian al ziarului în 2009 ş, în colecţia faptelor şi intenţiilor atribuite de istorici, memorialişti, analişti sau ziarişti lui Ceauşescu, componenţii echipei ne-am confruntat cu ne­bă­nuite "descoperiri".

Am căutat şi cercetat toate do­cu­mentele ce pot fi consultate, am citit tot ce avem la îndemână şi ni s-a păr­ut demn de consideraţie, am intervievat şi conspectat mărturii ale "părtaşilor". În­cre­din­ţaţi după fie­care demers de trebuinţa altei puneri în scenă a biografiei lui Nicolae Ceauşescu. Fără patimi politice, clişee şi idei preconcepute, cu dovezi şi argumente pro­ve­nite din multitudinea surselor actuale – o trainică punte între memoria so­cială, documentele de arhivă şi le­gen­dele comunismului românesc. Ceea ce până acum nu s-a făcut în is­toriografia şi presa românească. Ceauşescu a am­pren­tat memoria colectivă a ro­mâ­nilor ca nimeni altul.

Sub t­o­rentul mesajelor propagandistice din epoca particula­rizată de dictatură şi inegalabilul cult al personalităţii liderului comunist, s-a scurs copilăria şi tinereţea vârstnicilor de azi. În sfârşitul lui şi-au pus speranţele înalţii activişti de partid aproape deopotrivă cu ce­tăţenii de rând. Iar Războiul Rece a sfârşit cu groaznica moarte a so­ţilor Ceauşescu ca un final de telenovelă. Procesul şi execuţia Ceauşeştilor a fost boom-ul me­dia­tic al anului 1989 şi act revelator în teoriile manipulării şi conspiraţiei. De îndreptat din cele ce s-au spus şi scris, sunt multe fantezii şi minciuni. Unele parado­xale precum situaţia lui Ceau­şes­cu şcolară: de-o parte legenda micului geniu; un fals catalog post-comunist ce-l face tembel, în cealaltă. Aflaţi, în cele ce ur­mea­ză, adevărul din do­cumentele şcolii primare din Scorniceşti.

Cataloagele şi foile matricole din Scorniceşti dovedesc, fără tăgadă, că micului Niculae i-ar fi plăcut să înveţe

Ceauşescu A. Niculae, fiul lui An­dru­ţă Ceauşescu, de profesie plugar, do­mi­ciliat în cătunul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, a intrat în clasa I-a primară în toamna lui 1925. A absolvit-o cu media 8,26, clasându-se al treilea. Pre­miant prin urmare. Nu a luat co­roniţa, aceasta revenindu-i Ioanei Io­nescu, cu media 9,20. Perceptorul satului era tatăl premiantei clasei sale. Dar tatăl Gherghinei Popescu, cealaltă fată care-l întrecuse, fusese tot plugar.

Înscrişi în clasa lui au fost 35 de elevi – 15 băieţi şi 20 de fete. Au promovat-o însă abia 24, doi băieţi şi nouă fete abandonând şcoala. Pe coperta catalogului, din înfloriturile caligrafice ale semnăturii învăţătorului îi descâlceşti greu numele. Pare a fi Buzătescu. Acela, şi nu altul, a fost dascălul ce-a pus "stilul" în mâna viitorului autocrat comunist şi l-a deprins să ţină tăbliţa. Trei ani, acelaşi în­vă­ţător l-a învăţat să scrie, să ci­teas­că şi să socotească, clasa lui Ceauşescu fiind preluată într-a IV-a de învăţătorul Ion Bărăscu.

Programa şcolii primare obligatorii de-atunci împărţea cursurile în cinci categorii: limba română (cu disciplinele: citire, exerciţii de compunere, exerciţii de intuiţie), mate­matică (aritmetică şi geometrie), celelalte ştiinţe (religie, istorie, geografie, ştiinţele fizico-naturale), dexterităţi (caligrafia, desenul, cântul, exerciţii corporale şi jocuri gimnastice, lucrări practice agricole, lucrul manual – la băieţi şi lucrul de mână – la fete) şi purtarea. La capătul acestor rubrici din catalog se adăugau pedepsele şi frecvenţa. Acestea din urmă – cu excepţia cazurilor de abandon şcolar – n-au fost completate.

După monotonia notelor din ca­talog s-ar părea că învăţătorul le-a scris, pe toate o dată, la capetele trimestrelor. Ori la sfârşitul anului şcolar, după impresia de ansamblu ce i-o făcuse elevul şi clasa. Le-a pus peste tot, bunăoară, 7 ori 6 celor "de mijloc" la disciplinele de bază. Şi-a extrapolat apoi evaluarea la "dexte­ri­tăţile" desenului şi cântului. Cui fo­losea, după pedagogia locală, selecţia şi încurajarea copiilor talentaţi? Din casa plugarului cine-ar fi răzbit spre înălţimile artei, culturii sau sportului? Aşa s-ar argumenta că-n primul tri­mestru de şcoală Niculae Ceau­şescu a obţinut 7 pe linie. Cu excepţia purtării, unde a fost de 9. Pe-al doilea, nota 8 la toate şi 10 la purtare. În vă­dit progres, a urcat pe 9 la toate disciplinele din catalog şi 10 la purtare în ultimul trimestru.

În clasa a II-a, s-a clasificat al treilea, după aceleaşi fetiţe fruntaşe, cu media 8,18. Iar într-a III-a a ob­ţi­nut media generală 8,95. Se vede însă că i s-au corectat notele pe fila acelui ca­talog. Nu la mai mare, cum te-ai fi aş­teptat de la constructorii lui de ima­gine, ci în jos. Din cele trei note de 10 de la religie s-au făcut 8,6 şi 7.

Ultima clasă ce-a frecventat-o Ceauşescu vreodată a încheiat-o cu mai slabe rezultate: 7,60 – medie ge­nerală şi al şaselea între 32 promovaţi. Noul învăţător Bărăscu a fost şi mai refractar la capitolul aptitudini: cu excepţia purtării, de sus până jos, l-a ţinut numai în 7 pe Ceauşescu. I-a notat însă cu 10 şi "frecventarea" de la capătul tabelului.

La "omagierea" a şase decenii de viaţă a fostului şcolar, dascălul ce-l preţăluise în toate de 7 a elaborat ur­mă­toarele amintiri: "În ciuda vârstei mele înaintate, am peste 94 de ani, păstrez viu în memorie chipul fostului elev Nicolae Ceauşescu de pe vremea când frecventa cursurile şcolii primare din Scorniceşti. Era un copil inimos şi sârguincios, cu minte ageră. Avea urechi să audă şi ochi să vadă ceea ce nu toţi copiii de vârsta lui puteau vedea şi înţelege. Citeam în privirile sale aprinse o sete nepotolită de dreptate şi de adevăr, priviri care se înflăcărau ori de câte ori vorbea de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor din Vladimiri, Cuza, Bălcescu, despre alţi bărbaţi viteji şi luminaţi care au luptat cu braţul şi cu ascu­ţi­mea minţii pentru libertatea şi fericirea ţării". Legenda copilului supradotat i-o servise Bărăscu mai de demult ziaristului francez Michel Hamelet. Elev "de neuitat" l-a numit, în 1971, pe Ceauşescu: punea întruna între­bări, fără pereche de curios; încă­pă­ţânat în părerile lui, dar generos cu co­legii până-ntra-atât că "adesea se denunţa pentru greşeala comisă de altul"!

Nemulţumiţi cu singurul martor, biografii epocii au sporit laudele: şcolar atent şi disciplinat, dotat cu o memorie formidabilă, excepţional la matematică şi foarte bun tovarăş. Citat era învăţătorul Grossu M. Constantin. Un dascăl ce nicicând n-a funcţionat la clasa lui Ceauşescu.

Documentele din Scorniceşti, în arhivele din Slatina

Prin anii ’70, a fost pus în aplicare proiectul secţiei de propagandă a CC al PCR de înfiinţare a muzeelor de istorie în toate reşedinţele de judeţ şi în localităţile "cu trecut glorios" din ţară. Atunci s-a făcut şi Muzeul din Scorniceşti, ne-au relatat Aurelia Grosu şi Laurenţiu Guţică-Florescu, şe­ful secţiei istorie contemporană şi res­pectiv directorul Muzeului Ju­de­ţean Olt. Relicve arheologice s-au îm­prumutat din muzee naţionale, iar "epo­ca Ceauşescu" s-a organizat după standardele Muzeului de Istorie al PCR impuse la scară naţională.

Pe specificul locului, în incinta noului aşezământ s-a amenajat sala de clasă unde-ar fi învăţat, chipurile, "cel mai iubit fiu" al Scorniceştiului şi al ţării. Profesoara Ioana Geru, fos­ta directoare a şcolii locale, îşi amin­teşte că pe catedră se afla şi un catalog deschis la fila elevului Ceauşescu. Du­pă ritualurile vremii, până în de­cem­brie 1989, veneau autocare cu de­taşamente de şoimi şi pionieri din toată ţara să viziteze muzeul din Scor­ni­ceşti. Notele omagiatului erau ca ale oricărui şcolar – avea şi 7, şi 10, şi 8 – după cum şi-a adus doamna Geru aminte. Un singur catalog a fost expus dar nu mai ştie din care clasă. Nici unde a dispărut documentul acela. Căci din clădirea fostului muzeu, prin anii ’90, toate exponatele au făcut picioare.

Şcoala din Scorniceşti, ne-a precizat profesoara Steluţa Bărbulescu, actuala directoare, şi-a predat perio­dic arhivele Direcţiei Judeţene Olt a Arhivelor Naţionale. La Slatina, prin lăudabila bunăvoinţă a directorului Bogdan Bădiţoiu, am consultat doritele cataloage şi foi matricole din 1925-1929, cât Nicolae Ceauşescu a frecventat şcoala primară. Ambele tipuri de documente sunt autentice; corespund şi înscrisurile din ele. Domnul Bădiţoiu ne-a atras atenţia şi că în cătunul de baştină Tătărăi, viitorul preşedinte avea un tiz: celălalt Ceauşescu A. Niculae era însă cu un an mai mare, se târa în coada clasei cu notele sale, iar tatăl lui se numea Alexandru. În Muzeul din Scorniceşti fusese, probabil, expus catalogul din clasa a III-a a anului şcolar 1927-1928, când micul Niculae ob­ţi­nuse media mai mare – 8,95. Şi ca să nu contravină ateismului recomandat comuniştilor, vreun şef de la judeţ i-a micşorat notele la Religie.

Elevi fără caiete şi manuale şcolare

Cum se-ngrijeau Andruţa şi Alexandra Ceauşescu de educaţia copiilor şi ce expectanţe aveau de la şcoală, greu de presupus altfel decât prin contextualizarea la statisticile şi particula­rităţile satului românesc din prima jumătate a secolului XX. Conform recensământului din 1930, aproape jumătate din populaţia României Mari era analfabetă. Cei mai mulţi neştiutori de cartea trăiau în Basarabia şi Moldova, iar cei mai puţini în Transilvania. Anuarul ju­de­ţului Olt editat în 1936 precizează că nici jumătate din numărul copiilor de vârstă şcolară nu erau înscrişi la şcoală şi că şcolile se dovedeau fie ne­în­căpătoare, fie în localuri de în­chi­riat, fie în proastă stare. În anul şcolar 1925-1926, când Nicolae Ceauşescu ur­ma prima clasă, judeţul Olt a înre­gis­trat 239 învăţători la 39.815 copii de vârsta şcolii prima­re. Un dascăl la 166 de elevi! Înscrişi erau însă abia 21.177. Ceea ce nu în­seam­nă, ob­ser­vă autorii anuarului, că şi frecventau şcoala.

Singurele instituţii din Scor­ni­ceşti, cea mai mare comună din ju­de­ţul Olt, erau primăria, biserica, şcoala pri­mară şi trei bănci populare – Lâ­naru, Scorniceşti şi Şuica. În 1936 func­ţionau acolo cinci învăţători. Prin­tre ei şi Ion Bărăscu, învăţătorul lui Ceauşescu din clasa a IV-a, is­to­vin­du-se cu cinci grupe de clasa întâi.

Contrar propagandei comuniste şi post-comuniste, cu starea lui, Andruţă Ceauşescu se plasa printre scorniceştenii mai înstăriţi. A fi, ca el, plugar cu proprietate de 9 hectare pământ arabil, plus fâneaţă, pădure şi livadă, te aşeza spre fruntea satului, nu-n coada lui.

Amândoi părinţii lui Ceauşescu ştiau carte. Convinşi de foloasele scrisului, cititului şi socotitului, i-au dat pe toţi cei nouă copii ai lor să facă şcoala primară. În primul an, Niculae şi-a prins acolo şi fraţii mai mari – pe Niculina (înregistrată Niculia în documentele şcolare) şi pe Marin. Din urmă l-au ajuns fraţii mai mici – Maria şi Florea.

Din do­cu­mentele şcolii ar reieşi că, dintre ei, Ma­ria a fost cea mai isteaţă. A în­cheiat prima clasă cu media 9,50, dar in­trase în şcoală la 8, nu la 7 ani. Că­să­torită Agachi, Maria a rămas mun­ci­toare în Bucureşti şi-n vremea când fratele ei Nicolae conducea ţara. Mai slabi au fost băieţii – Marin (fost în 1989 reprezentantul economic al României la Viena) şi Florea (ziarist la Scînteia) – clasându-se, printre colegii de clasă, în jumătatea de jos. Se pare însă că părinţii s-au îngrijit să nu fie elevi, mai mult de trei dintre copiii lor odată. N-avem cum şti da­că plecau zilnic toţi trei la şcoală sau o frecventau cu rândul căci în­vă­ţătorii nu le-au înregistrat ab­sen­ţele. Treburi multe se făceau într-o gospodărie de ţară cu mulţi copii, iar păs­cutul boilor, vacilor şi oilor cădea, prin tradiţie, în seama celor mai ră­să­riţi.

Îmbrăcaţi şi încălţaţi copiii fa­mi­liei Ceauşescu vor fi fost ca şi cei­lalţi din sat. Unicele menţiuni care sparg monotonia plugarului la rubrica "ocupaţia părinţilor" din foile matricole sunt un cizmar, o menaje­ră, un comerciant, un învăţător şi per­ceptorul cu fata premiantă din clasa lui Nicolae Ceauşescu.

Link to post
Share on other sites

Cel mai în vârstă judecător american are 103 ani. Wesley Brown judecă orice fel de cauze, mai puţin dosare penale. Sursa : gandul.info.ro , postat la: 11.04.2011

Judecătorul american Wesley Brown în vârstă de 103 ani este cel mai bătrân jurist care încă mai profesează, potrivit Huffington Post. Bărbatul se deplasează într-un scaun cu rotile şi are mereu la îndemână un tub de oxigen care îl ajută să respire, însă el spune că nu intenţionează să se pensioneze.

Brown este cel mai bătrân judecător federal din Statele Unite. El a fost numit în funcţie - care se păstrează pe toată durata vieţii - de preşedintele Kennedy. "Am fost numit judecător federal pe perioada vieţii şi cu condiţia bunei purtări, până când voi pierde una dintre cele două", a declarat Brown în cadrul unui interviu. Dintre cei 1.294 de judecători federali din SUA, 516, printre care şi Brown, au "un statut de senior", o formă de semipensionare care le permite să se ocupe de mai puţine cazuri. Brown a primit statutul de senior în 1979, dar a ales să lucreze cu normă întreagă până recent, când a hotărât să nu mai accepte cazurile penale.

"Cât timp lucrezi în serviciul public, ai un motiv de a trăi", a explicat judecătorul. Colegii săi îl apreciază pentru înţelepciunea şi expertiza sa. "Ne spune ce crede (n.r. despre un caz), iar noi putem să folosim sfaturile sale cum credem de cuviinţă", povesteşte judecătorul Eric Melgren, fostul avocat general al statului Kansas. Potrivit acestuia, Brown nu-şi impune punctul de vedere, chiar dacă experienţa sa este mai bogată.

Cu toate acestea, unii consideră că Brown ar trebui să se pensioneze, deoarece bătrâneţea îi afectează puterea de judecată. "Nu-mi pasă cât de multă experienţă are", spune Dorothy Trinkle, o perdantă într-un caz prezidat de Brown. "Odată cu vârsta, atributele mentale şi fizice se diminuează. Este ridicol să-l ţină în sala de judecată la această vârstă", a mai adăugat ea.

Link to post
Share on other sites

Lumea secreta a organizatiei Opus Dei - Sursa : colaj de articole de pe internet cat si informatii oficiale de pe site-ul opusdei.ro din 2011

Pana prin anul 2004 , mai nimeni nu auzise de Opus Dei, o organizatie prea putin cunoscuta, dar foarte influenta in randul Bisericii Catolice. In 2004, lucrurile s-au schimbat radical o data cu aparitia bestseller-ului lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci. Pentru cei care inca nu au citit cartea, Brown descrie o conspiratie universala, in centrul careia se afla Opus Dei, un soi de secta ai carei membri practica auto-mortificarea corporala si auto-flagelarea. Face o impresie puternica mai ales un personaj albinos, un fel de agent al Opus Dei care ucide din instinct si apoi isi pedepseste trupul.

Dincolo de fictiune exista insa si cateva fapte cunoscute despre Opus Dei. Organizatia, al carei nume inseamna Opera lui Dumnezeu, a fost fondata in 1928, in Spania, de catre Josemaria Escriva Belaguer si de atunci a castigat constant in influenta si bogatie, deci in putere. Are 85.000 de membri, clerici, dar mai ales laici, iar calitatea de membru este secreta, desi exista oameni care si-au recunoscut apartenenta la Opus Dei. Printre ei se numara fostul purtator de cuvant al Papei Ioan Paul al II-lea, Joaquin Navarro Valls, ministrul britanic al Educatiei, Ruth Kelly, sau presedintele Columbiei, Alvaro Uribe. Se mai stie ca membrii Opus Dei contribuie financiar la bugetul organizatiei si ca organizatia dispune de centre - numite numerarii - in care locuiesc in special membri celibatari. In 2002, a fost deschis un centru de 17 etaje, in valoare de 43 de milioane de dolari, in Manhattan. Misiunea organizatiei se trage din mesajul lui Josemaria Escriva, care a proclamat ca sanctitatea este accesibila oricarui om care isi traieste viata urmand invataturile lui Hristos. Opus Dei a prosperat in timpul dictaturii lui Franco.

Privita ca o incercare de reevanghelizare a Occidentului secularizat, Opus Dei a fost foarte aproape de inima lui Ioan Paul al II-lea. In 2002, Papa l-a canonizat pe Escriva, devenit sfantul Josemaria, la numai 27 de ani de la moarte. Sanctificarea lui Escriva a devenit cea mai rapida din istoria Vaticanului, iar Ioan Paul al II-lea, campion la canonizari-viteza, spun criticii. Opus Dei a capatat calitatea de "preotie particulara", adica privilegiul de a raspandi cuvantul lui Dumnezeu indiferent de dioceze, adica o "Biserica in interiorul Bisericii". Saptamana aceasta, papa Benedict al XVI-lea a binecuvantat statuia lui Escriva, plasata intr-o nisa a bazilicii Sfantul Petru.

Oriunde exista secrete exista si intrebari si contestari. Opus Dei este acuzata ca functioneaza ca un soi de varianta catolica a Masoneriei. Multi dintre membri sunt persoane foarte bine situate in cercuri politice, economice si financiare. Ei au obligatia sa doneze sume substantiale organizatiei, iar cei care locuiesc in celebrele numerarii trebuie sa-isi doneze toate veniturile.

Desi membrii Opus Dei sustin ca in afara de rugaciuni si slujbe se admit doar forme usoare de penitenta corporala, se vorbeste adesea de ritualuri bizare, cum ar fi crucificarea si autoflagelarea. Interesant este si modul in care se apara Opus Dei. Ei sustin ca toate aceste zvonuri nu sunt decat calomnii lansate de iezuiti. Cert este insa ca iezuitii au contestat canonizarea lui Escriva si si-au pierdut controlul asupra Vaticanului in favoarea Opus Dei in asa masura incat se spune ca Benedict ar fi primul papa al misterioasei organizatii. Si, sa te fereasca Dumnezeu de mania iezuitilor!

Cronologie

Opus Dei a fost întemeiat în 1928 în Spania și este stabilit în prezent în 68 de țări.

1928, 2 octombrie. Josemaría Escrivá de Balaguer, în timpul unei reculegeri la Madrid, din inspirație divină, întemeiază Opus Dei.

1930, 14 februarie. La Madrid, în timpul slujirii Sfintei Liturghii, Dumnezeu îl face pe Sfântul Josemaría să înțeleagă că Opus Dei este și pentru femei.

1933. La Madrid este deschis primul centru Opus Dei: Academia DYA deschisă mai ales pentru studenți, unde se țin cursuri de drept și arhitectură.

1936. Războiul civil din Spania: împrejurările impun suspendarea momentană a planurilor Fondatorului de a extinde lucrarea apostolică a Opus Dei în alte țări.

1939. Josemaría Escrivá se întoarce la Madrid. Opus Dei se extinde și în alte orașe din Spania. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial împiedică din nou inițierea lucrării apostolice în alte țări.

1941, 19 martie. Episcopul de Madrid, Leopoldo Eijo y Garay, acordă prima aprobare diecezană a Opus Dei.

1943, 14 februarie. Tot în timpul Sfintei Liturghii, Dumnezeu îi arată lui Josemaría Escrivá soluția juridică ce va permite hirotonirea de preoți pentru Opus Dei: Societatea sacerdotală a Sfintei Cruci.

1944, 25 iunie. Episcopul Madridului hirotonește primii trei credincioși din Opus Dei: Álvaro del Portillo, José María Hernández de Garnica și José Luis Múzquiz.

1946. Fondatorul lui Opus Dei se stabilește la Roma. În anii ce urmează, călătorește prin diferite țări din Europa, pregătind inițierea activității apostolice a Opus Dei în mai multe locuri.

1947, 24 februarie. Sfântul Scaun acordă prima aprobare pontificală.

1950, 16 iunie. Pius al XII-lea acordă aprobarea definitivă pentru Opus Dei, făcând posibilă admiterea persoanelor căsătorite și înscrierea în Societatea sacerdotală a Sfintei Cruci a preoților din clerul secular.

1969. Se reunește un Congres General extraordinar al Opus Dei la Roma, pentru a studia transformarea în prelatură personală, o formă juridică prevăzută de Conciliul Vatican II, care părea potrivită fenomenului pastoral Opus Dei.

1970-1975. Fondatorul face mai multe călătorii de cateheză creștină prin Europa și America.

1975, 26 iunie: Josemaría Escrivá moare la Roma. La această dată, fac parte din Opus Dei aproximativ 60.000 de persoane, de pe cinci continente.

15 septembrie. Álvaro del Portillo este ales să-i urmeze fondatorului Opus Dei.

1982, 28 noiembrie. Ioan-Paul al II-lea ridică Opus Dei la rangul de prelatură personală și îl numește prelat pe Álvaro del Portillo.

1991, 6 ianuarie. Ioan-Paul al II-lea îl sfințește episcop pe Álvaro del Portillo, prelatul lui Opus Dei.

1992, 17 mai. Josemaría Escrivá este beatificat de Papa, în Piața Sfântul Petru, la Roma.

1994, 23 martie. Moare la Roma Mons. Alvaro del Portillo, la vârsta de 80 de ani, la câteva ore după întoarcerea dintr-o călătorie în Țara Sfântă.

20 Aprilie. Ioan-Paul al II-lea îl numește pe Mons. Javier Echevarría prelat Opus Dei, confirmând astfel alegerea de la Congresul General de alegeri al Opus Dei, ținut în Roma.

1995, 6 ianuarie. Mons. Javier Echevarria este sfințit episcop de către Papa Ioan-Paul al II-lea.

2002, 6 Octombrie. Josemaría Escrivá este canonizat în piața Sfântul Petru de la Roma.

Date la care Opus Dei și-a început activitatea în diferite țări:

1945 Portugalia, 1946 Italia, 1947 Franța, Irlanda, 1949 Mexic, Statele Unite ale Americii, 1950 Chile, Argentina, 1951 Columbia, Venezuela, 1953 Guatemala, Peru, 1954 Ecuador, 1956 Uruguay, Elveția, 1957 Brazilia, Austria, Canada, 1958 Japonia, Kenya, El Salvador, 1959 Costa Rica, 1960 Olanda, 1962 Paraguay, 1963 Australia, 1965 Belgia, Nigeria, 1969 Puerto Rico, 1978 Bolivia, 1980 Congo, Honduras, Coasta de Fildeș, 1981 Hong Kong, 1982 Singapore, 1983 Trinidad Tobago, 1984 Suedia,1985 Taiwan, 1987 Finlanda, Camerun, Republica Dominicană, 1989 Macao, Noua Zeelandă, Polonia, 1990 Ungaria, Cehia, 1992 Nicaragua, 1993 India, Israel, 1994 Lituania, 1996 Estonia, Slovacia, Liban, Panama, Uganda, 1997 Kazakhstan, 1998 Africa de Sud, 2003 Croația, Slovenia, Letonia, 2007 Rusia , 2009 Indonezia, România, Coreea de Sud

Membri Opus Dei

Din cei mai mult de 88.000 de membri, 98% sunt laici, bărbați și femei, majoritatea căsătoriți. În jur de 1.900 sunt preoți. Opus Dei este constituit dintr-un prelat, o preoțime proprie și laici, atât femei cât și bărbați.

În Opus Dei nu există categorii diferite de membri. Există doar diferite feluri de a trăi aceeași chemare creștină, în funcție de împrejurările personale ale fiecăruia: celibatari sau căsătoriți, sănătoși sau bolnavi, etc.

Majoritatea credincioșilor Prelaturii (în prezent, în jur de 70%) sunt membri supranumerari: Este vorba în general de bărbați și femei căsătoriți, pentru care sfințirea îndatoririlor familiale reprezintă o parte de cea mai mare importanță a vieții creștine. Restul credincioșilor Prelaturii sunt bărbați și femei care se angajează să trăiască celibatul din motive apostolice. Așa-numiții asociați ai Prelaturii locuiesc în familiile lor, sau acolo unde este mai potrivit pentru activitatea lor profesională.

Numerarii trăiesc de obicei în centrele Opus Dei, pentru că astfel sunt total disponibili pentru sarcini apostolice, pentru formarea celorlalți membri ai Prelaturii. Numerarii auxiliari se consacră în principal activităților casnice din sediile centrelor Prelaturii, acesta fiind activitatea lor profesională obișnuită.

Preoții Prelaturii provin dintre credincioșii laici ai Opus Dei: numerari sau asociați, care, dispuși în mod liber să devină preoți, după mai mulți ani de apartenență la Prelatură și după ce au terminat studiile teologice de pregătire pentru preoție, sunt invitați de către Prelat să primească sfânta hirotonire. Lucrarea lor preoțească se desfășoară mai ales în slujba credincioșilor Prelaturii și activităților apostolice promovate de aceștia.

Atmosfera de familie

O trăsătură caracteristică a Opus Dei este atmosfera de familie creștină. Acest aer de familie este prezent în toate activitățile organizate de Prelatură. El se concretizează de asemenea în atmosfera călduroasă, de cămin, a centrelor sale, în simplitatea și încrederea relațiilor dintre membri, în atitudinile de slujire, înțelegere și delicatețe, pe care ei se străduiesc mereu să le trăiască în viața de toate zilele. Conform Anuarului Pontifical 2009, fac parte din Prelatură mai mult de 88.000 de membri, dintre care în jur de 1.900 sunt preoți. Din totalul credincioșilor, aproape jumătate sunt femei și jumătate bărbați.

Distribuția pe continente este aproximativ următoarea:

Africa 1.800

Asia și Oceania 4.800

America 29.400

Europa 49.000

Intrarea în Opus Dei

Cei care devin membri Opus Dei se angajează la o formare continuă în credință, și la o participare activă la misiunea apostolică a Bisericii. Cel care intră în Opus Dei rămâne un cetățean și un catolic obișnuit. Continuă să aparțină diecezei sale și se poate angaja în orice activitate politică, socială, religioasă sau culturală dorește. Angajamentul pe care îl încheie cu Prelatura are caracter contractual și nu cuprinde voturi (sărăcie, castitate și ascultare) caracteristice ordinelor religioase.

Intrarea în Opus Dei nu desparte de viața anterioară aderării: membrii rămân în același serviciu și cu aceeași viață socială ca de obicei. Membrii Prelaturii nu trăiesc în afara lumii, ci în mijlocul ei. Mai mult, chemarea la Opus Dei constă în a-L întâlni pe Dumnezeu în viața de toate zilele - acasă, la locul de muncă, pe stradă, - și a arăta celorlalți bucuria unei vieți în care este loc pentru Domnul. De aceea, Opus Dei își încurajează credincioșii să tindă spre sfințenie și să-i ajute pe ceilalți să o caute, în lucrurile mărunte de fiecare zi: în muncă, în greutăți, în rutină... Ca cetățeni catolici obișnuiți, membrii Opus Dei își trăiesc chemarea în mod firesc, și nu fac caz inutil de apartenența lor la Prelatură, dar nici nu o ascund. Angajamentul lor față de Dumnezeu se reflectă mai ales în munca lor zilnică și prin zelul apostolic în transmiterea credinței.

Angajamente asumate de membrii Opus Dei

Membrii Opus Dei primesc diferite cursuri de formare spirituală, doctrinară și apostolică, adaptată necesităților și circumstanțelor vieții fiecăruia. Instruirea teologică și filozofică urmează liniile directoare ale Bisericii Catolice. Fiecare membru al Opus Dei are un plan de viață spirituală - adică, momente de întâlnire cu Dumnezeu - care înseamnă de obicei participarea la sfânta liturghie, împărtășanie, primirea deasă a tainei spovezii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi și altor texte de spiritualitate, recitarea rozariului și consacrarea zilnică a unui timp pentru rugăciune.

Opus Dei își îndeamnă membrii să-și trăiască aceste angajamente în spirit de deplină libertate.

Primirea în Opus Dei : Acela care cere să intre în Opus Dei, o face îndemnat de o chemare divină, care este o concretizare anume a vocației creștine primite la botez, și care duce la căutarea sfințeniei și participarea la misiunea Bisericii, conform spiritului pe care Dumnezeu i l-a inspirat Sfântului Josemaría.

Pentru a face parte din Opus Dei este necesară o solicitare liberă, cu convingerea personală de a fi primit această chemare divină, și admiterea cererii de către conducerea Prelaturii. Cererea se face în scris, iar primirea se acordă după minimum șase luni.

După o perioadă de minimum un an, cel interesat poate fi primit temporar în Prelatură printr-o declarație oficială de natură contractuală, care se reînnoiește anual. Potrivit dreptului canonic, nu pot fi primite în Prelatură persoanele care nu au împlinit vârsta majoratului (minimum 18 ani). Primirea definitivă are loc la cel puțin cinci ani de la primirea temporară (deci, cel mai devreme, la 23 de ani).

Primirea în Opus Dei presupune din partea Prelaturii angajamentul de a asigura persoanei interesate o formare continuă în credința catolică și în spiritul Opus Dei, precum și asistența pastorală prin preoții Prelaturii.

Din partea persoanei interesate, aceasta antrenează angajamentul de a rămâne sub jurisdicția prelatului în tot ceea ce privește scopul Prelaturii și să respecte normele după care aceasta este condusă.

Legătura cu Prelatura încetează odată cu expirarea termenului de validitate al convenției, sau mai devreme, la cererea persoanei interesate, și cu acordul conducerii Prelaturii. Ieșirea din Prelatură implică încetarea drepturilor și obligațiilor reciproce.

Link to post
Share on other sites

Cum se calculează data Paştilor? De unde apar diferenţele? Sursa : Cotidianul on line ziua veche.ro din 18 aprilie 2011

Pentru multă lume, modul în care se calculează data Paştilor rămâne un mister. Ca şi diferenţele dintre ortodocşi, catolici şi evrei. Totuşi, calculul nu e deloc complicat.

Paştile evreiescTermenul ebraic de Paşti (Pesah) a trecut în vocabularul creştin pentru că patimile, moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33; obiectul sau motivul Paştilor creştine este însă cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legatură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică. Cuvântul Pesah (= trecere) este moştenit de evrei de la egipteni, dar provine în limba română din forma bizantino-latină Paschae. Evreii numeau Paşti (Pascha), sau sărbătoarea azimilor, sărbatoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Paştile Crucii, Paştile Învierii

Numele de Paşti a fost aplicat de primii creştini comemorării anuale a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Ea consta dintr-o masă rituală, care imita Cina la care au participat apostolii şi Hristos, şi era însoţită de serviciul Sfintei Impărtăşanii. La primii creştini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paşti în sensul propriu al cuvântului. Şi precum la evrei aceasta numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ţinea şapte zile (14 Nisan seara – 21 Nisan seara), tot aşa şi la creştini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morţii şi a Învierii Domnului.

Mai târziu, în primele trei-patru veacuri se vor prăznui Paştile Crucii (comemorarea Patimilor lui Hristos) şi Paştile Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului). Pentru că agapele creştine întrerupeau postul ce se ţinea înainte de sărbătorirea Învierii (astăzi Postul Mare) comemorarea Cinei de Taină prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a fost treptat-treptat înlăturată. Cina domnească se prăznuieşte astăzi în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, dar diferit de modul în care o sărbătoreau primii creştini.

Primele controverse

Dacă Paştile a fost prăznuit încă de la început în toată lumea creştină, au existat în Biserica veche mari diferenţe regionale în ceea ce priveste data sărbătoririi. Astfel, creştinii din părţile Siriei şi ale Asiei Mici, urmând o tradiţie moştenită – considerau ei – de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară şi celebrau întâi moartea Domnului (Paştile Crucii) la 14 Nisan, apoi Învierea (Paştile Învierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau Quartodecimani (de la quartodecima = a paisprezecea zi), fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan (aprilie), adică odată cu evreii.

Dar cei mai mulţi creştini, şi anume cei din părţile Apusului, din Egipt, din Grecia şi din Palestina, aveau ca reper ziua săptămânală, sărbătorind Paştile în aceeaşi zi din săptămâna în care a murit şi a Înviat Domnul. Ei sărbătoreau, urmând o tradiţie lăsată de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, moartea Domnului totdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paştile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminică pe care o numeau Paştile Învierii.

Erau şi creştini (prin Galia) care sărbătoreau Paştile la dată fixă: la 25 martie sau chiar la 27 martie.

O soluţie bazată pe calculul astronomic

Aceste diferenţe cu privire la data sărbătoririi Paştilor au dat naştere la serioase discuţii şi controverse între partizanii diferitelor practici, discuţii care erau să meargă uneori până la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolului II.

O primă uniformizare a datei sărbătoririi Paştilor a încercat să introducă în toată lumea creştină Sinodul I ecumenic (desfăşurat la Niceea, în 325, din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare). Părinţii acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica cea mai generală, bazată pe calculul datei Paştilor la Alexandria, care se reducea la următoarele norme:

1. Paştile se va sărbători totdeauna duminica;

2. Această duminică va fi cea imediat urmatoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine);

3. Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se sărbători odată cu Paştile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria (unde ştiinţa astronomiei era în floare), iar aceasta o va comunica, la timp şi celorlalte Biserici creştine.

De ce variază anual data Paştilor

Data Paştilor creştine depinde deci de două fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, care cade totdeauna la 21 martie), iar altul, cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numita şi luna plină pascală). Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el.

Data Paştilor putea varia într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie. Din pricina echinocţiului de primăvară, care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina imperfecţiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine, în ceea ce priveşte data serbării Paştilor.

Efectele îndreptării calendarului

Calendarul iulian adoptat de romani făcea ca între anul calendaristic şi cel astronomic să existe o diferenţă (ce se cumula de la an la an) de 11 minute şi 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a îndreptat pe 24 februarie 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămasese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) şi restabilind echinocţiul de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat, de toate ţările occidentale, Biserica Ortodoxă Română adoptându-l în 1924 (statul român îl adoptase din 1919).

Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit, începând cu anul 1924, în două, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat (numite şi stiliste sau de stil vechi) au continuat să sărbătorească Paştile după Pascalia veche, greşită, a calendarului iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câţiva ani (între 1924-1927) Paştile pe stilul nou (în general la aceleaşi date cu apusenii). Ca să se înlăture însă dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a se stabili unanimitate în toată Ortodoxia – cel puţin în ceea ce priveste data celei mai mari sărbatori creştine -, Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (începând cu anul 1927), prin consens general, ca Paştile să fie prăznuit în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat. Această hotarâre a fost întărită şi de Consfătuirea Interortodoxă de la Moscova din iulie 1948.

Dar, deşi toţi credincioşii sărbătoresc Învierea în aceeaşi duminică, ea e marcată diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de cel îndreptat. Dacă, de exemplu, Paştile cade la 22 martie pe stil vechi, acea zi corespunde în calendarul îndreptat cu 4 aprilie (22 martie + 13 zile). De aceea, în actuala situaţie, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care şi cea română) sărbătoresc de fapt Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai (data cea mai târzie a Paştilor).

În 2011, ortodocşii şi catolicii sărbătoresc Paştile împreună, pe 24 aprilie. Sărbătorirea comună a Învierii va mai avea loc în 2014 pe 20 aprilie, 2017 pe 16 aprilie şi în 2025 pe 20 aprilie.

Link to post
Share on other sites

Un tânăr din oraşul Gura Humorului a fost trimis zilele trecute în judecată de procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, după ce a distrus una dintre oglinzile retrovizoare ale unui autoturism Dacia Logan, din dotarea poliţiei.

Ionuţ Silviu Ghişovan, în vârstă de 21 de ani, nu a fost dat pe mâna judecătorilor pentru distrugerea propriu-zisă, ci pentru faptul că, în momentul producerii incidentului, susţin anchetatorii, era sub influenţa băuturilor alcoolice la volanul unei maşini, a încercat să fugă de poliţişti şi a refuzat apoi să sufle în alcooltest şi să i se recolteze probe de sânge.

De cealaltă parte, inculpatul a susţinut în cursul anchetei că nu el a fost la volan, ci o rudă de-a sa, aducând chiar şi martori care să-i susţină varianta. Doi dintre martori, rude cu tânărul trimis în judecată, au fost sancţionaţi cu câte 1.000 de lei pentru mărturie mincinoasă.

Dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, întrucât existau suspiciuni că se încearcă muşamalizarea cazului.

Poliţiştii l-au găsit singur în maşină, pe scaunul din dreapta, vorbind la telefon

Toată povestea s-a petrecut în noaptea de 18/19 decembrie 2009, în jurul orei 3:00, când şoferul unui autoturism Audi A6, care se deplasa pe bulevardul Bucovina din Gura Humorului, a lovit oglinda retrovizoare a unei autospeciale Dacia Logan cu însemnele poliţiei, maşină în care se aflau un agent de poliţie şi un jandarm.

Şoferul de pe Audi şi-a continuat drumul, iar oamenii legii au trecut la urmărirea acestuia, apelând şi la un alt echipaj pentru blocarea fugarului.

Poliţiştii au ajuns din urmă autoturismul Audi, care era oprit în faţa Casei de Cultură din localitate.

Anchetatorii susţin că la volan se afla Ionuţ Silviu Ghişovan şi că acesta, ştiind că este urmărit, a oprit maşina, a lăsat motorul pornit, a trecut pe scaunul din dreapta şi a început să vorbească la telefonul mobil, la câteva secunde distanţă oprind în dreptul său şi maşina de poliţie.

La vederea poliţiştilor, tânărul, se arată în actele de sesizare a instanţei, a devenit recalcitrant şi a refuzat să fie testat cu etilotestul şi alcooltestul. Întrebat cine a fost la volan, tânărul a declarat că nu mai ţine minte.

Ulterior, Ionuţ Silviu Ghişovan a susţinut că la volan era mătuşa acestuia, care a venit să-l ia de la discotecă, întrucât el consumase alcool şi nu putea să se urce la volan. Pentru că el a vrut să continue petrecerea, a susţinut tânărul, mătuşa sa a plecat acasă, iar el îşi suna un amic să vină să-i conducă maşina, explicând astfel faptul că era singur în maşină, pe scaunul din dreapta şi vorbea la telefon când a fost găsit de poliţişti.

Declaraţii contradictorii

Procurorii anchetatori au identificat în declaraţiile martorilor, aduşi să confirme varianta inculpatului, mai multe „nesincronizări”. De altfel, o parte dintre martori şi-au retractat declaraţiile pe parcursul urmăririi penale.

Singurii care au susţinut în continuare varianta tânărului au fost mătuşa şi unchiul acestuia, care au fost de altfel şi amendaţi cu 1.000 de lei fiecare.

Rămâne de văzut în instanţă care variantă va rămâne în picioare în faţa judecătorilor, a inculpatului sau cea a procurorilor.

Sursa: Monitorul de Suceava - editia din 21.04.2011

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Un român i-a şcolit pe poliţiştii din Congo. Sursa :Articol preluat din adevarul.ro din 01 mai 2011

Comisarul-şef Robinson Ruja i-a consiliat, timp de doi ani, pe omologii lui din ţara africană. Oameni care devin poliţişti din tată-n fiu şi cozi de mătură pe post de bastoane sunt două dintre imaginile care l-au surprins pe comisarul clujean.

După 20 de ani de muncă în poliţie, a simţit nevoia unei schimbări. O misiune internaţională a fost provocarea la care a fost supus comisarul-şef Robinson Ruja, care a lucrat în Cluj la Judiciar şi la Crimă Organizată. A avut de ales între Haiti şi Congo. A preferat cea de-a doua ţară, mai puţin dificilă, însă la fel de periculoasă ca şi prima. „Am simţit că, după 20 de ani de experienţă, pot face faţă unei asemenea misiuni. Pentru mine a fost o provocare", explică Robinson Ruja, unul dintre cei 15 români membri ai misiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în Congo, care s-a desfăşurat în perioada 3 octombrie 2008 - 4 octombrie 2010. Nu ştia prea multe despre cât de dificilă va fi misiunea. Tot ce cunoştea era scopul acesteia: să-i înveţe pe omologii congolezi bunele practici poliţieneşti, dintre care esenţială a fost respectarea drepturilor celor pe care-i anchetează.

„Cine dracu' m-a adus aici"

Primul şoc l-a avut însă încă după primele minute petrecute în misiunea din Congo. „Diferenţa aceasta atât de mare de cultură m-a speriat efectiv. Drumul de la aeroport în oraş a fost infernal. Întuneric beznă, comerţ stradal în floare, praf şi mizerie multă, chiar mă întrebam iniţial: «Cine dracu' m-a adus aici»", îşi aminteşte comisarul-şef. După trei săptămâni de acomodare, Robinson Ruja, care este şi profesor la Şcoala de agenţi de poliţie „Septimiu Mureşan" din Cluj, a fost ales trainer pentru ceilalţi poliţişti ai misiunii ONU. Clujeanul îşi instruia colegii cu privire la problemele pe care le-ar putea întâmpina pe teren. Ulterior, aceştia îi învăţau pe colegii lor din Congo cum să devină poliţişti adevăraţi.

„Rolul nostru principal era de a-i învăţa pe poliţiştii de acolo tainele meseriei. Poliţiştii lor erau foarte slab pregătiţi. În ultimii ani nici nu exista o formă de învăţământ de specialitate formalizată. La ei, uniforma se transmite. Dacă tatăl a fost poliţist, transmite uniforma fiului. Sunt zone în care nici măcar nu se ştie numărul de poliţişti existent", povesteşte comisarul-şef clujean.

40 de dolari, salariu de poliţist

Pentru că nu voia să se plafoneze, după primul an de misiune a dorit o nouă schimbare. Aşa a ajuns în echipa care a format câteva sute de poliţişti congolezi, în cadrul unor centre reabilitate de Europol. „Rolul meu era acela de a pregăti suporturile de curs şi strategia după care se derula procesul de învăţare. În aceste şcoli se derulau cursuri de perfecţionare ale agenţilor şi ofiţerilor de poliţie", povesteşte clujeanul.

Deşi pentru congolezi cursurile însemnau şansa de a deveni poliţişti cu diplomă, clujeanul, alături de echipa din care a făcut parte, a trebuit să găsească tertipuri pentru a-i determina să le frecventeze: „Noi trebuia să-i stimulăm, să le oferim condiţii foarte bune ca să vină la cursuri. În prima serie, din 500 câţi au fost recrutaţi, doar 250 s-au prezentat la cursuri. Chiar adjunctul poliţiei din Congo ne-a explicat atunci că-i plătim prea puţin".

Deţinuţi ţinuţi nemâncaţi

Printre problemele cele mai mari cu care se confruntau poliţiştii congolezi erau cele care priveau respectarea drepturilor deţinuţilor arestaţi. Poliţiştii veniţi în misiune au încercat să le ofere sfaturi cu privire la bunele practici în asemenea situaţii. „Aveau mari probleme pe partea de arest. Îi ţineau pe toţi - copii, femei, bărbaţi - în acelaşi loc. Noi le recomandam să nu-i ţină amestecaţi, să nu-i bată, să-i ducă la procurori.

Uneori, uitau să-i prezinte pe inculpaţi procurorilor şi-i lăsau nemâncaţi şi câte o săptămână. Am întâlnit însă şi poliţişti foarte bine pregătiţi", a mai spus clujeanul. Acesta a precizat că în Congo a existat o academie de poliţie care s-a închis. Cei mai mulţi dintre ofiţeri sunt însă absolvenţi de şcoli superioare, în alte ţări africane sau în Franţa, susţine comisarul.

Grătar de România, în africa

În Congo, clujeanul a locuit în casa unei românce stabilite acolo. Fiind singurul care locuia la curte, aici se întâlneau, la un grătar, câţiva dintre poliţiştii din misiune. Erau însă foarte atenţi la ce mâncau şi de unde-şi cumpărau produsele. Românca a fost cea care l-a învăţat trucuri cu privire la aceste aspecte, aflând încă de la începutul misiunii că doar carnea de pui este sigură pentru consum.

Nu a mâncat niciodată carne de porc în Congo, întrucât aceasta nu era testată pentru diagnosticarea trichinelozei. Robinson Ruja se aproviziona cu cele necesare traiului din România, din trei în trei luni, când se întorcea pentru scurt timp acasă: „Conform contractului, ni se plătea întoarcerea în România o dată la şase luni. Eu veneam din trei în trei luni, dar unul dintre drumuri mi-l plăteam din bani mei".

Clujeanul şi-a imortalizat în câteva instantee experienţele din Congo. Totul însă pe ascuns. Asta pentru că, deşi beneficia în calitate de membru al misiunii ONU de un statut special, în republica africană fotografiatul este interzis. „Nu aveam voie să facem fotografii. Cu toate că aveam un statut special, puteam fi arestaţi. Cea mai mare împotrivire în acest sens o aveau localnicii. Considerau că le iei sufletul prin fotografii, chiar dacă ei se fotografiau între ei. Riscai să te alegi cu maşina spartă", a mărturist Ruja. Chiar şi aşa, nu au scăpat de „furia" congolezilor, aceştia atacându-le maşina, în semn de bucurie, după ce Congo a câştigat în 2009 finala Cupei Africii pe Naţiuni.

"Nu aveam voie să facem fotografii. Cu toate că aveam un statut special, puteam fi arestaţi.''

Robinson Ruja comisar-şef

Simulări ca-n filme

Din cauza sărăciei în care trăiau, o simulare de accident se desfăşura în Congo asemenea scenelor din filmele de comedie, în care actorii erau poliţiştii instruiţi în cadrul cursurilor. Poliţiştii congolezi jucau rolul maşinilor care, fictiv, urmau să se accidenteze, caschetele se transformau în volanele autoturismelor, iar, ca scena să pară cât mai credibilă, cei mai dezinvolţi imitau zgomotele produse de o sirenă. Robinson Ruja a imortalizat scena, pentru a le arăta elevilor lui din Cluj condiţiile în care lucrează poliţiştii din Congo.

Comisarul-şef Robinson Ruja a fost nevoit să experimenteze meseria de poliţist într-o ţară unde dotările materiale lipseau cu desăvârşire. Acesta a povestit că unele secţii de poliţie îşi desfăşoară activitatea în containere sau pe stradă, într-un spaţiu sumar amenajat, care putea fi asemănat cu un cort deschis. „Pe partea de dotări stăteau foarte prost. Am văzut doar câteva staţii de emisie-recepţie şi alea foarte puţine. Se descurcau cu ce găseau", îşi aminteşte comisarul-şef clujean.

Pentru o zi de participare la curs, poliţiştii congolezi primeau iniţial 2,5 dolari, dar ulterior, pentru a-i atrage, suma a fost mărită, datorită unor sponsori, la 6 dolari pe zi. Diferenţa dintre salariul lunar al unui poliţist congolez şi costurile de viaţă l-a surprins pe comisarul Raja: „Republica Democrată Congo este în momentul de faţă una dintre cele mai sărace ţări de pe glob. Acest lucru se simte şi la nivelul poliţiei din Republică." Un maior din Congo primea pentru o lună de muncă 40 de dolari. Salariul mic l-a uimit cu atât mai mult cu cât preţul unui kilogram de salam de calitate ajungea la 30 de dolari, un ziar costa 3 dolari, iar o masă la un restaurant ajungea la 25 de dolari.

Antrenori de politisti

Zeci de poliţişti români sunt trimişi, anual, în misiuni de consiliere a poliţiilor locale din Afganistan, Kosovo, Congo, Timor sau Haiti. Iuliana Boancă şi Lucian Grăjdeanu, doi dintre poliţiştii care au fost delegaţi în Haiti, au povestit pentru „Adevărul“ experienţa inedită pe care au trăit-o în statul din America Centrală. Ministerul de Interne a premiat 37 de ofiţeri care şi-au încheiat cu succes misiunile din teatrele de operaţii din Africa, Asia, America Centrală şi Europa de Est.

Printre ei se numără şi doi ofiţeri care au fost delegaţi în Haiti, stat insular în Marea Caraibelor. Iuliana Boancă şi Lucian Grăjdeanu au vorbit despre greutăţile pe care le-au întâmpinat, dar şi despre reuşitele pe care le-au avut acolo, departe de ţară şi de familie.

Blonda de la personal

Iuliana Boancă are 31 de ani, s-a născut în comuna teleormăneană Scrioaştea şi de aproape opt ani este poliţistă. Nu este căsătorită, pentru că, până în prezent, meseria a fost pe primul plan. Până să plece în misiune a lucrat în departamentul de Managementul Resurselor Umane din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei

Române. Acum doi ani, mai precis la data de 1 octombrie 2007, a fost trimisă în Haiti, ca ofiţer de resurse umane. A fost prima ei misiune internaţională şi spune că i-a plăcut atât de mult, încât ar repeta oricând această experienţă.

După nici un an a devenit şeful serviciului pentru dezvoltarea poliţiei locale din Haiti, ca mai apoi să fie numită director al Direcţiei Administrative şi de Resurse Umane. Practic, Iuliana decidea, în urma unor interviuri, ce poliţist este capabil să execute o anumită misiune sau să ocupe o anumită funcţie.

„Mă ocupam mai mult de poliţiştii din alte ţări. În aceşti doi ani am avut colegi din 41 de state ale lumii. Am cunoscut francezi, americani, nigerieni, uruguayeni şi mulţi alţii. Am rămas cu toţii prieteni, pentru că acolo, departe de ţările noastre, se creează altfel de legături. Eram ca o mare familie", ne-a povestit poliţista.

Dorul de ţară şi de cei dragi îi face pe cei plecaţi în misiuni internaţionale să muncească cu mai multă determinare. „Când suntem la serviciu mai uităm de dorul de casă. Eu, în doi ani de misiune, am ajuns doar de trei ori în ţară. Am cunoscut şi un român civil, stabilit de câţiva ani în Haiti, dar nu am prea multe date despre el. Ştiu doar că este inginer. Altfel, oamenii sunt destul de prietenoşi acolo, iar Haiti este o ţară foarte frumoasă", a spus Iuliana.

Ofiţer antidrog şi bibliotecar

Lucian Grăjdeanu are 36 de ani şi este la a treia misiune internaţională şi a doua în Haiti, de unde s-a întors în urmă cu două săptămâni. A mai fost în teatrul de operaţiuni din Kosovo. Este căsătorit, locuieşte în Bucureşti şi are doi copii cărora le duce dorul de fiecare dată când pleacă de acasă.

În Haiti, Lucian a fost comandantul contingentului de români şi directorul adjunct al Academiei de Poliţie din această ţară, unde a implementat o serie de proiecte pe linie de învăţământ.

El i-a învăţat pe tinerii poliţişti haitieni cum să detecteze drogurile şi a reuşit în foarte scurt timp să organizeze la nivelul acestei instituţii de învăţământ cursuri pentru poliţia de frontieră, navigaţie de bază şi pompieri.

„Am predat un curs de detectare a drogurilor la Academia de Poliţie din Haiti şi unul de combatere a criminalităţii. Oamenii au fost foarte deschişi şi au învăţat repede procedurile care trebuie aplicate în acest tip de misiuni", a spus ofiţerul. Tot Lucian este şi fondatorul bibliotecii digitale a Academiei de Poliţie din acest stat.

Lucian Grăjdeanu a fost desemnat ca ofiţer cu atribuţii pe linie de securitate, în perioada alegerilor senatoriale din Haiti, care au avut loc în primăvara acestui an.

„Am coordonat activităţile de asigurare a ordinii şi siguranţei publice la aceste alegeri, în ambele tururi de scrutin. Nu a fost chiar uşor, pentru că au existat multe incidente. Trei secţii de votare au fost incendiate, apoi ne-am confruntat cu furturi de buletine de vot şi multe alte infracţiuni. Am fost ajutaţi şi de poliţiştii locali, care au înţeles că votul trebuie să se desfăşoare în mod corect şi democratic" a spus ofiţerul român.

Poliţia locală,ca o junglă

Poliţiştii români au avut de lucrat mai ales la mentalitatea colegilor lor haitieni. Înainte ca organizaţiile internaţionale să îşi impună regulile privind securitatea cetăţenilor în această ţară, organele de ordine haitiene acţionau preferenţial.

„Erau foarte multe plângeri nerezolvate şi au fost înregistrate cazuri de violuri în aresturile poliţiei haitiene. Poliţia era obişnuită să nu ia măsuri decât dacă era mituită. Acum situaţia este total schimbată, iar românii au contribuit la această schimbare", a povestit Lucian Grăjdeanu.

Războiul civil s-a declanşat în Haiti în septembrie 2003, când preşedintele Jean-Bertrand Aristide a fost înlăturat de la putere de către rebeli înarmaţi. Conflictul mocnea încă din 1994, când preşedintele a desfiinţat armata haitiană. Militarii au rămas şomeri, dau au păstrat armele şi muniţia. În februarie 2004, rebelii şi foştii militari au cucerit capitala Port-au-Prince şi jumătate din teritoriul statului. Din martie 2004, forţele militare internaţionale staţionează în Haiti, cu rolul de a menţine ordinea. Situaţia conflictuală se menţine şi astăzi, mai ales în capitala Port-au-Prince.

"În Haiti am avut colegi din 41 de state ale lumii. Am rămas cu toţii prieteni, pentru că acolo, departe de ţările noastre, se creează altfel de legături."Iuliana Boancă ofiţer al Poliţiei Române

"Au fost înregistrate cazuri de violuri în aresturile poliţiei haitiene. Poliţia era obişnuită să nu ia măsuri decât dacă era mituită."Lucian Grăjdeanu ofiţer al Poliţiei Române

Link to post
Share on other sites

Militarul care l-a executat pe Osama, decorat în secret. Sursa : Evenimentul zilei.ro din 05 mai 2011

Membrul echipei Navy SEALs care l-a ucis pe Osama bin Laden, liderul reţelei Al-Qaida, va fi decorat în secret, iar identitatea sa nu va fi dezvăluită, din motive de securitate, informează EFE, potrivit Agerpres.

La ceremonia secretă de decorare vor participa şi colegii militarului din grupul de elită "Team 6", din care fac parte cei mai buni militari ai forţelor SEALs.

În trecut, toată lumea ajungea să-i cunoască pe cei care se remarcau în războaie, cum este cazul pilotului care a lansat bomba de la Hiroshima, Paul Tibbets, însă acele vremuri au apus demult, deoarece lupta împotriva terorismului presupune practici noi, comentează EFE.

Războiul împotriva terorismului impune ca numele militarilor care participă la operaţiuni să nu fie făcut public pentru a evita represaliile din partea susţinătorilor Al-Qaida, dar şi pentru ca aceeaşi militari să mai poată participa şi în viitor la misiuni secrete.

De altfel, chiar membrii Navy SEALs îşi spun "echipa tăcută".

Acţiunile lor nu sunt făcute publice, iar identitatea fiecărui membru al echipei este ţinută în cel mai mare secret, fiind dezvăluită doar când un astfel de militar îşi pierde viaţa într-o misiune. Chiar şi aşa, niciodată nu sunt dezvăluite circumstanţele reale ale decesului, din motive de securitate.

Ucigaşul lui Osama, curajos, puternic, inteligent şi modest

Tocmai de aceea nu se ştie mai nimic despre cel care l-a ucis pe Osama Bin Laden, artizanul atentatelor de la 11 septembrie 2001 din SUA, deşi unele publicaţii americane au realizat un portret robot pe baza unor descrieri făcute de foşti membri ai Navy SEALs.

Potrivit Washington Post, militarul este cu siguranţă bărbat, pentru că nu există femei în rândurile Navy SEALs. Bărbatul ar avea între 26 şi 33 de ani, pentru că un astfel de militar trebuie să aibă suficientă experienţă şi trebuie să fi trecut numeroasele şi riguroasele antrenamente pe care le presupune intrarea în "Team 6". Totodată, militarul trebuie să fie suficient de tânăr pentru a suporta erodarea fizică pe care o implică o asemenea misiune. Potrivit portretului robot, el ar avea aspect dur, barbă deasă, mâini puternice, înalt şi abdomen plat.

"Team 6" caută bărbaţi cu capacitate analitică şi strategică, cu uşurinţă în rezolvarea problemelor şi capabili să reacţioneze rapid la situaţii neprevăzute. Curajos, puternic, inteligent şi modest - aşa se crede că este militarul care, de duminică, s-a transformat în eroul anonim al unei ţări care a răsuflat uşurată după moartea celui mai mare duşman, conchide agenţia spaniolă de presă.

Membrii forţelor speciale SEAL, salarii de profesor

Din datele Departamentului american al Apărării se poate constata că un membru al SEAL, cu gradul cel mai înalt şi cu peste 12 ani în serviciu, poate ajunge la o retribuţie de 54.000 dolari pe an (aproape 37.000 euro).

Un militar de grad înalt recunoaşte că nivelul operaţiunilor la care participă poate varia mult, însă toţi pleacă de la acelaşi salariu.

În SUA, acest salariu este comparabil cu acela al unui profesor în anul 2009-2010. "Ţineţi cont de faptul că personalul militar poate avea beneficii mai mari şi dreptul la o locuinţă în bază", semnalează un reputat profesor, care recunoaşte că "aceşti membri ai corpurilor speciale lucrează tot anul, în timp ce profesorii au între două şi trei luni vacanţă în timpul verii".

Deşi membrii SEAL sunt tineri, salariul din primul moment este relativ mare, în medie de 1.900 până la 2.300 dolari.

Potrivit Departamentului Apărării, se acordă bonusuri de 240 dolari pentru a merge la o destinaţie periculoasă; 225 dolari pentru o zonă supusă focurilor de armă ale rivalilor; între 150 şi 225 dolari pentru paraşutişti; între 240 şi 340 dolari pentru sarcini submarine; între 520 şi 960 dolari pentru locuinţă; între 223 şi 325 dolari pentru întreţinere; între 327 şi 760 dolari pentru materiale speciale.

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Un articol bine scris ,care misca si o inima de piatra despre destinul crud al unei familii de militian. Merita citit !

Femeia care a învins iadul. Sursa Adevarul.ro din 16 iunie 2011

„Adevărul“ vă prezintă povestea cutremurătoare a Dorinei Cheuchişan, care, pe 22 decembrie 1989, a asistat la linşarea propriului soţ de către populaţia maghiară din comuna harghiteană Dealu. Ucigaşii plutonierului-major Liviu Cheuchişan au beneficiat de clemenţa lui Ion Iliescu.Şase ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie şi de Securitate au fost ucişi în timpul Revoluţiei din 1989 în judeţele Harghita şi Covasna. Aceştia au fost linşaţi de populaţia de etnie maghiară din regiune, care, după fuga lui Ceauşescu din Comitetul Central (22 decembrie, ora 12.09), a luat cu asalt clădirile în care îşi aveau sediul autorităţile represive ale regimului comunist.

La 22 decembrie 1989, în comuna harghiteană Dealu, mulţimea furioasă a descins în sediul Miliţiei, a incendiat clădirea şi l-a omorât în bătaie pe plutonierul-major Liviu Cheuchişan (33 de ani), şeful de post, în faţa soţiei şi a celor doi copii. Acestea sunt faptele, spuse pe scurt, în numai câteva secunde, însă atunci au fost ore. Orele dintr-o după-amiază caldă de iarnă în care un bărbat a fost lovit continuu şi a murit în chinuri groaznice apărându-şi familia. Orele în care un sat întreg a asistat ca la un spectacol. Orele în care o femeie a văzut tot ce era de văzut despre viaţă şi moarte. Dorina Cheuchişan, femeia din rândurile de mai sus, trăieşte astăzi undeva în judeţul Bacău. Ne-a povestit tot ce s-a întâmplat în urmă cu 21 de ani, iar noi am ascultat fără să punem prea multe întrebări. Pentru că sunt situaţii în care e inutil să te mai numeşti ziarist. E de ajuns să taci şi să-ţi înghiţi nodul din gât.

Povestea începe undeva la sfârşitul anilor '70: „Eu şi soţul meu ne-am cunoscut la Miercurea-Ciuc, am făcut amândoi acolo un fel de post-liceal. Ne-am căsătorit şi pe el l-au repartizat şef de post la Miliţia din comuna Dealu. A trebuit să-mi urmez soarta şi să merg după el, într-o comunitate unde erau numai maghiari. De fapt, noi eram singurii români din comună. Noi am fi vrut să ne ducem mai în nordul Ardealului, pentru că Liviu era din Bistriţa-Năsăud. Am umblat cu cereri, cu rugăminţi, dar şeful de post din Harghita a zis că are prea puţini oameni competenţi ca să-l lase să plece. Soţul meu, la 27 de ani, a fost unul dintre cei mai tineri şefi de post din ţară".

Există înainte de moartea fiecărui om o mulţime de detalii, aparent banale, care se unesc într-un soi de complot bizar ce contribuie la deznodământul final. În dimineaţa de 17 decembrie 1989, Liviu Cheuchişan s-a prezentat la Miliţia municipală pentru a-şi depune pistolul, întrucât primise o permisie de Sărbători şi urma să plece din judeţ. Tocmai când a ajuns la Odorheiul Secuiesc s-a primit telefon pe firul scurt şi s-a decretat starea de urgenţă în urma evenimentelor de la Timişoara. Şi Liviu n-a mai plecat nicăieri, a trebuit să rămână la Dealu, acolo unde l-a prins şi fuga lui Ceauşescu din 22 decembrie, iar odată cu acest moment s-a declanşat şi furia mulţimii.

Liviu Cheuchişan locuia împreună cu soţia şi cu cei doi copii într-o clădire din centrul comunei. La parter se afla postul de Miliţie, iar la etaj locuinţa lor. „Era în ziua când fugise Ceauşescu. Am venit de la serviciu pe la ora 4 după-amiaza, lucram ca ospătar, şi atunci au apărut şi vreo patru-cinci inşi din comună şi au cerut steagurile de la Miliţie, să facă mini-demonstraţie de bucurie că pică Ceauşescu. După aia s-au dus şi s-au îmbătat, s-au unit şi cu alţii şi s-au întors în haită. Am auzit ulterior că unul dintre apropiaţii noştri, cu care ne duceam şi la petreceri, s-a ridicat în restaurant pe un scaun şi a zis: «Acum e momentul nostru, hai să facem şi să dregem".

Când s-au întors n-au mai vrut numai steagurile, au spart tot. Şi îi cunoşteam pe toţi cei care au venit, erau din comună. Am încercat să vorbesc cu ei: «Măi, Istvan, măi, Deneş, potoliţi‑vă!». Unul m-a lovit în cap cu o geantă şi atunci soţul meu mi-a zis: «Du-te în casă la copii!». Am îngenunchiat lângă telefon şi am sunat Salvarea, Poliţia de la Odorhei... Telefoane, ţipete, «Săriţi, ne omoară!» - nimic!", îşi aminteşte Dorina Cheuchişan.

O săritură şi niciun cuvânt

Mulţimea scoasă din minţi l-a bătut pe subofiţerul de Miliţie până aproape de inconştienţă, cu toate că acesta a încercat să-i calmeze şi nu a folosit arma din dotare asupra atacatorilor. „L-au bătut acolo, în curte, şi la un moment dat a reuşit să se târască până în casă. Încerca să-mi vorbească, îi sărea sângele din gură şi atât mi-a spus: «Să ai grijă de copii, că pe mine m-au omorât». Atunci au venit peste noi, au spart trei rânduri de uşi şi au ajuns la camera unde ne adăpostiserăm. Cu ultimele puteri, soţul meu ţinea uşa, iar ei îl împungeau prin ea cu ceva contondent. Şi el atâta zicea: «Vai, mamă! Vai, mamă!»". Şi se ruga de ei: «Măi, oameni buni, nu mă omorâţi, că am nevastă şi copii».

Şi când n-a mai suportat chinurile sau o fi fost lucid şi s-a gândit că, dacă el nu scapă de acolo, nu scăpăm nici noi, s-a urcat pe o masă şi s-a aruncat de la etaj. Asta n-am ştiut niciodată, că nu mi-a spus nimic înainte de a se arunca. N-am ştiut dacă a sărit pentru că nu mai suporta durerile, sau a sărit ca să-l omoare pe el şi să ne salvăm noi. Spun oamenii care au fost acolo că în cădere şi-a rupt un picior dar a avut putere să se mai târască câţiva metri. Şi ei atunci s‑au dus la el şi au început să‑l lovească şi acolo jos. S‑au dus în pivniţă să bea şi iar s-au întors la el şi l-au lovit acolo până n-a mai mişcat", povesteşte soţia subofiţerului Cheuchişan.

"L-au bătut acolo, în curte, şi la un moment dat a reuşit să se târască până în casă. Încerca să-mi vorbească, îi sărea sângele din gură.''

După ce l-au omorât pe şeful de post, atacatorii şi-au „făcut curaj" cu pălinca scoasă din pivniţă, au adus butoaie cu benzină şi au incendiat clădirea la etajul căreia se aflau soţia şi cei doi copii ai plutonierului Cheuchişan - o fată de 7 ani şi un băiat de 6 luni. În faţa postului de Miliţie s-a adunat toată populaţia comunei, dar numai un om a avut curajul să intervină.

„Focul începea să ajungă la noi. Luam copiii şi îi duceam la baza geamului ca să capete un pic de oxigen. Omul care ne-a salvat s-a strecurat printre cei care atacau, tot ungur era şi el. Era un om din sat, care aşa mi-a zis: «Cândva ţi-a fost milă de copiii mei». Eu lucram la un restaurant şi cred că odată i-am dat lămâi pentru copii, că atunci nu se găseau decât pe sub mână. Şi omul ăsta a avut curaj şi a urcat la noi să ne ajute. A luat-o pe fată şi eu pe băiat, era pânza de foc de la parter până în tavan, am trecut prin foc. Incendiaseră covoare, mobilă, tot. Puseseră nişte scânduri de fag ca la foc de tabără. Când am ieşit cu copiii din clădire, imaginea asta mi-a rămas: multă lume şi rufele întinse cu care făcuseră un foc imens. Am fugit la o familie de acolo, din sat. Când am intrat în casă mi-a rămas imaginea unui ceas cu cuc şi conurile alea de brad. Ceasul arăta ora zece şi jumătate".

„Ungurii ne-au nenorocit, dar tot ei ne-au şi salvat"

Delirul care i-a cuprins pe o parte a localnicilor de etnie maghiară din comuna Dealu, în ziua de 22 decembrie 1989, este cu atât mai greu de înţeles, cu cât aceştia nu-şi manifestaseră niciodată aversiunea faţă de subofiţerul Cheuchişan şi familia sa. „Noi nu am avut absolut nicio problemă cât am locuit acolo. Copiii mei sunt botezaţi de maghiari, aveam prieteni maghiari. Dar atunci a fost valul ăla, s-au crezut ei cei mai mari şi cei mai tari. Nu-i credeam în stare de aşa ceva pe acei oameni, îi cunoşteam pe toţi.Înainte de '89, Ceauşescu începuse să strângă şaiba. Schimbase directorii ungari cu români, a tot dat afară de-ai lor, şi, când a sosit vremea, au căutat răzbunare. Altfel nu pot să-mi explic cum au putut să facă aşa ceva. Soţul meu n-a avut probleme cu localnicii, n-a comis abuzuri, era un om blând. Liviu a fost un poliţist care trebuia să se facă popă. El prima dată a dat la Teologie şi, dacă a picat, s-a dus la Poliţie", spune Dorina Cheuchişan.

Interpretările evenimentelor din Harghita şi Covasna au fost, în general, radicale şi subiective, mergând către logica simplistă „maghiarii au omorât un român". La fel ca un personaj din legendele antice, Dorina Cheuchişan a luat asupra ei şi suferinţa, şi judecata dreaptă a cazului de la Dealu. „Eu nu pot să‑i acuz pe toţi maghiarii. Pe noi, ungurii ne-au nenorocit, dar tot ei ne-au şi salvat. Datorită ungurilor suntem în viaţă. Un ungur ne-a scos din foc, apoi ne-au adăpostit nişte prieteni, tot unguri, până la patru dimineaţa.

Cel care ne-a adăposit - s-a aflat că el ne-a luat la el acasă - a venit şi s-a pus în genunchi: «Femeie, unde să te duc, că am şi eu trei copii? ». A trebuit să plecăm şi de acolo, am fugit peste garduri cu copiii în braţe, la altă familie, la cinci kilometri de Dealu, spre Odorhei. Acolo am stat vreo două zile şi două nopţi, după care am fugit în Moldova. Am ajuns la Comăneşti în seara de 24. Când făcea toată lumea pom de Crăciun, eu am ştiut că mi-am salvat copiii. Apoi m-am întors şi mi-am scos soţul de la morgă. Mi s-a spus de la Spitalul Odorhei că nu avea niciun milimetru de piele intactă. A fost bătut cu picioare, cu bâte, cu răngi, cu tot ce au avut la îndemână".

Învinsă de Ion Iliescu

Tot Dorina Cheuchişan a trebuit să lupte şi pentru ca ucigaşii soţului ei să ajungă la închisoare. A străbătut kilometri pe holurile tribunalelor, a fost atacată cu ghivece de soţiile inculpaţilor şi a refuzat să se constituie parte civilă pentru a cere daune materiale, considerând că memoria soţului său nu poate fi măsurată în bani. Patru persoane au fost condamnate pentru crima de la Dealu. Nagy Istvan, Ambrus Pavel, Vass-Kiss Elod şi Nagy Imre au primit condamnări cuprinse între 8 şi 13 ani de închisoare. Dorinei Cheuchişan i s-a părut prea puţin şi a continuat să lupte. A făcut recurs la Curtea Supremă, n-a avut bani de avocat, dar a pledat singură şi nu s-a făcut de râs. „Când am ieşit din sală, au venit doi avocaţi şi mi-au zis: «Doamnă, noi am făcut studii şi nu ne‑am imaginat că o femeie simplă poate să pledeze aşa de bine». Şi după acest recurs le-au mărit pedeapsa. De la 8 la 15 şi de la 13 la 18 ani".

Victoria n-a durat mult. Femeia s-a trezit învinsă într-o zi ca oricare alta din anul 1994 de însuşi preşedintele României, Ion Iliescu. „M‑a strigat vecina de la etajul 1 pe geam să dau repede pe «Emisiunea în limba maghiară». Şi de acolo am aflat că Iliescu i-a graţiat pe criminalii soţului meu. N-au făcut mai mult de doi-trei ani de puşcărie. Aşa m-am scârbit atunci, că n-am vrut să mai ştiu nimic. Doar aşa, mi-a ajuns la ureche că unul dintre cei patru s-a spânzurat în faţa casei chiar în ziua când a ieşit din închisoare, altul ar fi murit în Ungaria şi de ceilalţi doi nu se mai ştie nimic. Oamenii de acolo vorbesc că lacrimile noastre i-au ajuns şi i-au pustiit. Imediat după 1989, în Dealu au avut cifre-record la decese", spune Dorina Cheuchişan.

Era în anul 1989, spre sfârşitul lui decembrie. Ceauşescu nu mai era, iar românii, naivi şi euforici, priveau înainte cu speranţă. Dorina Cheuchişan nu era atunci nici naivă, nici euforică şi nici prea multe speranţe nu-i mai rămăseseră. Şi totuşi a mers înainte. „Am luptat pe viaţă şi pe moarte ca să supravieţuiesc. Am fost o epavă, un om dărâmat. Mie atunci mi-au ars casa, mi-au omorât soţul şi am rămas singură cu doi copii. Am intrat în goana vieţii.

Copiii au crescut, au trebuit şcoliţi, a trebuit să ne facem din nou o căsuţă, o măsuţă, să-mi caut serviciu. Acum ne descurcăm omeneşte, dar am fost muritori de foame. Când m‑am mutat aici (n.r. - în judeţul Bacău), în ianuarie 1990, aveam doar un ibric şi am adus de la părinţii mei, de la ţară, cu căruţa, un pat şi două scaune. Am fost în situaţia de nu aveam ce mânca. Mă împrumutam mereu de la o vecină, şi când luam pensia lor de urmaş, ne reabilitam. Făceam listă împreună cu copiii, ce e prioritate, ce nu. Şi băiatul vorbea şi sâsâit - îmi zicea: «Văleu, tu, mămiţă, iar am rămas fără niciun ban!».

Nimeni nu ştie de unde a avut această femeie atâta forţă pentru a duce cu fruntea sus un destin care i-ar fi îngenuncheat pe mulţi fără să-i mai ridice vreodată. Dorina Cheuchişan a avut putere chiar şi atunci când n-a mai putut: „Am fost tânără, am pus copiii pe primul plan şi am luptat pentru ei. N-am avut timp să-mi plâng de milă, am mers înainte. La un moment dat am clacat, dar am avut puterea să recunosc şi m-am dus la timp la un medic la Târgu‑Mureş. Mi‑a spus că e refularea evenimentelor de acum 20 de ani. Mi-a dat nişte pastile, fără ele nu pot să dorm. Bine că m-am dus la timp. A fost cât pe ce... Şi copiii au rămas cu nişte traume cumplite, mai ales fata care avea 7 ani şi înţelegea. Nici n-am fost din vreo familie de intelectuali ca să ştim, să ne fi dus la psiholog atunci când trebuia".

Fata de 7 ani are acum 28, a terminat o facultate şi trăieşte în Statele Unite. Băiatul are şi el 22, tocmai şi-a luat licenţa. Vrând-nevrând, timpul a mers înainte pentru familia Cheuchişan, dar a şi stat în loc în fiecare decembrie. „Toate morţile sunt dureroase, dar cele din preajma Crăciunului te marchează toată viaţa. Noi niciodată n-am putut să ne bucurăm. Pentru că pe 22 a fost încă un an, şi încă un an, şi a venit apoi Crăciunul. Şi nu-ţi mai trebuie nimic. Ne-am pus la masă, am scos de toate şi ne-a înecat plânsul. Băiatul m-a întrebat de multe ori: «Mamă, noi toată viaţa o să fim aşa?»".În finalul discuţiei noastre, Dorina Cheuchişan s-a aşezat în genunchi în mijlocul camerei, plângând, cum a plâns de mai multe ori pe parcursul interviului.

A deschis un caiet studenţesc în care colecţionează citate celebre de pe internet şi a citit. Am ascultat şi am încercat să înţelegem, deşi am fost siguri că înţelegem prea puţin: „«Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să poată să o poarte, iar suferinţa universului prea crudă pentru o singură inimă». Ăsta zic eu că mă caracterizează. Şi fierul, la un moment dat, corodează, piatra se macină de ploaie şi vânt. La urma urmei, tot muritori suntem. Fata mea mi-a zis odată: «Mamă, nici Munţii Carpaţi n-au îndurat atâta suferinţă cât ai îndurat tu»".

  • Upvote 6
Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Uciderea lui bin Laden povestită de echipa SEAL Articol preluat din ziuaveche.ro din 2011-08-04

Nicholas Schimdt, reporterul publicaţiei americane “The New Yorker”, a obţinut informaţii direct de la membrii echipei SEAL despre ultimele clipe din viaţa lui Osama bin Laden, ucis la începutul lunii mai, în Pakistan. Potrivit acestuia, preşedintele Barack Obama, care i-a felicitat pe ofiţerii SEAL care au participat la operaţiunea de ucidere a lui bin Laden, nu a întrebat cine a fost cel care a tras glonţul fatal.

Reportertul The New Yorker Nicholas Schimdt a descris în detaliu operaţiunea în urma căreia Osama bin Laden a fost împuşcat. Schmidt a făcut filmul operaţiunii, aşa cum a fost povestit de membrii trupelor speciale care au fost la Abbottabad.

Două elicoptere au plecat în misiune. Unul dintre ele s-a prăbuşit şi a fost distrus după misiune. 12 militari SEAL au coborât din primul elicopter şi au alergat pe un drum noroios, de-a lungul pereţilor înalţi ai reşedinţei unde se ascunde bin Laden. Trei dintre ei au aruncat în aer poarta de metal de la intrare, iar ceilalţi nouă au intrat alergând în curte pe o alee. În acest timp, şeful echipei SEAL a stabilit legătura cu echipa aflată în celălalt elicopter. După ce au mai aruncat în aer o poartă, militarii au ajuns în faţa casei unde locuiau curierul lui bin Laden, Ahmed al-Kuwaiti, împreună cu soţia şi cei patru copii. Al Kuwaiti a fost împuşcat.

Când a apăsat pe trăgaciul armei sale silenţioase în bezna unui dormitor din Pakistan şi a trimis glonţul ucigaş într-un bărbat înalt, cu barbă lungă, capişon de rugăciune şi straie tradiţionale, puşcaşul din trupele SEAL a pus capăt unei urmăriri de aproape 9 ani a celui mai căutat terorist de pe planetă : Osama bin Laden.

“Pentru Dumnezeu şi ţară – Geronimo, Geronimo, Geronimo” au fost cuvintele pe care membru echipe SEAL le-a transmis pe frecvenţa radio “acasă”, în SUA şi care acum sunt dezvăluite în premieră de către publicaţia New Yorker. Aceste cuvinte au fost aşteptate 25 de minute la Casa Albă, în Camera pentru Situaţii Speciale, de către preşedintele american Barack Obama şi de o parte din oameni săi. După dramaticele cuvinte, eroul “anonim” al SEAL a adăugat : “Geronimo E.K.I.A – duşmanul ucis în acţiune”. Geronimo era numele de cod prin care se anunţa capturarea lui Bin Laden. Când a auzit aceste cuvinte, Obama a spus ca pentru sine : “Acum, îl avem!…”

Tot pentru prima oară s-a aflat că profesioniştii din SEAL nu luaseră în calcul capturarea lui Bin Laden, ci uciderea lui, deşi Casa Albă insistase ca fostul lider al reţelei teroriste Al Qaida să nu fie omorât dacă ar fi consimţit să se predea. De asemenea, s-a aflat că membrii echipei care a acţionat exclusiv în interiorul ascunzătorii teroristului nu a avut nici o cameră de luat vederi în căştile de protecţie.

La intrarea în casă, militarii americani i-au ucis pe curierul teroristului, pe fratele curierului şi pe fiul lui Osama. Au urcat pe scări, oprindu-se la etajul trei, unde unul dintre soldaţii SEAL a zărit, într-o cameră situată în dreapta lui, silueta unui bărbat pe care l-a recunoscut ca fiind bin Laden.Două dintre soţiile teroristului care se aflau în încăpere cu el s-au poziţionat între militar şi Osama, cu speranţa că-l vor apăra. Primul soldat intrat în cameră a împuşcat cele două femei, iar al doilea a tras în pieptul şi deasupra ochiului stâng al liderului al Qaeda.

Dar ce nu se va afla niciodată sau, mai precis, nu se va da publicităţii, sunt numele celui care l-a lichidat pe terorist şi cel al camaradului său, care s-a ocupat de imobilizarea nevestelor lui Bin Laden care locuiau în camerele vecine cu a lui, din complexul de la Abbottabad şi pe care le-a controlat dacă poartă centuri sinucigaşe, cu dispozitive explozive. Misiunea a inclus şi un translator de arabă.

Echipa celor 23 de profesionişti, “cei mai buni dintre cei mai buni” s-a antrenat timp de două săptămâni într-o zonă împădurită din Carolina de Nord, unde a simulat atacul asupra unei “replici” a complexului din Abbottabad şi apoi, în deşert, în Nevada. Un consilier de la Casa albă a dezvăluit că Obama nu a vrut să le dezvăluie pakistanezilor nimic despre misiune. “A existat întotdeauna o lipsă totală de încredere în pakistanezi, care nu sunt în stare să ţină un secret mai mult de o nanosecundă”, a spus consilierul. Echipa s-a împărţit în două, fiecare jumătate urmând să intre în Pakistan din Afganistan, la bordul unor elicoptere Black Hawk, special adaptate pentru misiune. În 26 aprilie, echipa a ajuns în Afganistan via Germania. Viceamiralul Bill McRaven, comandantul SEAL al JSCO (Joint Special Operation Command), primea după două zile “dezlegare” de la Panetta şi de la preşedintele Obama să aleagă momentul atacului, sfătuindu-l pentru un atac nocturn. McRaven a ales noaptea de duminică, 1 mai.

Ce s-a întâmplat în complexul Abbottabad a durat 18 minute.

Link to post
Share on other sites

Ce coincidenta , membrii SEAL care l-ar fi ucis pe Osama bin Laden au murit in urma atacului unor insurgenti asupra elicopterului in care erau transportati.

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Limbajul secret al hoţilor de buzunar . Sursa : Articol preluat din adevarul.ro din 18 sept.2011

„Coajă", „centaur" sau „panacot" sunt doar câteva cuvinte-cheie din dicţionarul şuţilor din Bucureşti. Hoţii de buzunare comunică prin coduri pentru a nu fi înţeleşi de potenţialele victime, numărul furturilor ajungând în prima parte a acestui an la 547.

Găinarii din „garda veche" şi-au dezvoltat propriul vocabular pentru a putea comunica între ei fără să se dea de gol când fură într-un loc aglomerat. Ei acţionează în grup şi preferă să dea lovituri în astfel de zone cu foarte multă lume, unde se pot apropia de victimele lor, fără să dea de bănuit.

„În general, fură în autobuze, tramvaie sau în pieţe precum Obor sau Sudului. Le place că aici sunt multe persoane în jur şi astfel au un motiv să stea lipiţi de cei pe care îi fură", susţine şeful Serviciului de Investigaţii Criminale (SIC) de la Poliţia Capitalei, comisarul-şef Constantin Stoian. Acesta spune că tocmai din această cauză şuţii şi-au format propriul argou de termeni pe care îi folosesc atunci când sunt „în misiune".

„Cu scafa-n coajă", ca să ia toate „lămâile"

Un cuvânt foarte utilizat este „coajă" care înseamnă portofel, cea mai râvnită pradă a şuţilor, de unde aceştia speră să culeagă „lămâile", care înseamnă banii. Asta, dacă vorbesc despre bancnote mari. Dacă avem de-a face doar cu mărunţiş, atunci vorbim despre „pleavă".

Dar şi cuvântul „ploscă" face parte din familia de vorbe preferate de şuţi. Termenul nu are nimic în comun cu sensul său propriu, ci înseamnă geantă. „Scafă" înseamnă mână, „spital" se traduce prin palton, „panacot" - mijloc de transport, iar „centaur" - cetăţean străin. Hoţii au un cuvânt chiar şi pentru ceas, căruia îi spun „moară", marfă care nu este de lepădat atunci când şuţii sunt pe teren. Oamenii legii susţin că furturile din buzunar (aici fiind incluse şi furturile de genţi sau alte obiecte la îndemână) au crescut în primul semestru al acestui an, ajungând la 547, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, când au fost înregistrate 495. În schimb, numărul şuţilor prinşi de oamenii legii în prima jumătate a lui 2011 a fost de 121, faţă de 166 în aceeaşi perioadă din 2010.

Drama şuţilor: salariul pe card

Poliţiştii susţin că ar trebui să fim atenţi la şuţi, mai ales în momentul în care ne scoatem salariul, deoarece aceştia sunt în stare să ne urmărească până acasă, doar-doar au ocazia să ne fure. „Înainte era mai simplu pentru ei, deoarece salariul se dădea în numerar, nu ca acum, pe card. Atunci aşteptau angajaţii de la diferite întreprinderi mai mari să iasă de la muncă şi le furau banii în autobuz sau în tramvai", susţine Stoian.

Metoda cea mai folosită: „svastu-n Caraiman"

Schemele folosite de hoţi nu sunt foarte complexe. Ei acţionează de obicei în grup, pentru a putea pasa obiectul furat din mână în mână, ca acesta să nu poată fi găsit de proprietarul de drept. Cea mai simplă tehnică este introducerea „svastului în Caraiman", adică bagă două degete în buzunar, arătătorul şi degetul mijlociu să scoată portofelul. O altă metodă este tăierea buzunarului sau a genţii cu o lamă scurtă şi scoaterea obiectelor mici şi valoroase. Lama este băgată, de obicei, într-un chibrit sau pus lângă o brichetă, pentru a nu fi sesizată de oamenii din jur. De obicei, în momentul în care acţionează, hoţii crează o mică busculadă pentru a distrage atenţia celor care se află în zonă în timpul „operaţiunii". Din rândul şuţilor fac parte şi multe femei, unele chiar foarte arătoase, al căror rol este să atragă privirile victimei, în momentul în care este prădată. O altă metodă este ca cel care acţionează să se îmbrace „la patru ace", pentru a alunga orice fel de bănuială asupra sa. „Înainte era o aproape o profesie. Oamenii ăştia plecau la furat de dimineaţă până seara, de zici că mergeau la seriviciu. Acum, cei care practică asta, fac şi alte infracţiuni", a mai spus Stoian.

Termenii folosiţi de şuţi:

coajă - portofel

ploscă - geantă

lămâi - bani

moară - ceas

spital - palton

fulg - borsetă

lustră - pălărie

scafă - mână

panacot - mijloc de transport

voltă - ocolire

servit - reuşita furtului

căldură - bani din buzunarul de la piept

crăcan - buzunar spate la pantaloni

bulan - buzunare laterale pantaloni

husen - persoană din mediul rural

gherţoi - fraier, neştiutor

centaur - cetăţeni străini

ginitor - persoană care întâmplător priveşte când aceştia fură

gabor - poliţist de la buzunare

volantă - echipă de la buzunare

cântat - reuşita furtului

pleavă - bani mărunţi

loc curat - bani fără acte de identitate

icsive - acte furate

Link to post
Share on other sites
  • Membru

domnul sef al SIC stie el ceva, dar stie din auzite, iar unii termeni sunt cam departe de realitate...

-panacot, panacotar inseamna hot de portofele(sau orice din buzunare, in aglomeratie, sunt aia cu degatele lungi si subtiri)

-cantat insemna furat(cu sau fara reusita) dar si cersit, parcari, prostitutie, procenetism etc.

-buzunare exterioare: caraimane.

-gabor stie si un copil ce inseamna in argou, un cuvant mai neobisnuit, tiganesc e "muialii"

-volanta insemna politia, nu echipa de la buzunare,(oricum nu mai exista de mult timp echipe de buzunare, acum vrem "vizibilitate" si nu performanta)

In rest, ce sa zic... hotii astia au de obicei peste 35-40 de ani, s-au antrenat o viata pentru asta, si sunt foarte greu de prins. Nu se abat de la modul lor de operare fie ca sunt suti, springari, panacotari, lamari, ploconari, etc. Partea buna e ca sunt tot mai putini, deoarece astia mai tineri fura orice, oriunde oricat, pentru ca majoritatea se drogheaza.

Edited by bozo
Link to post
Share on other sites

Istoria torturii . Sursa : articol preluat din revista historia.ro din sept.2011

În secolul al XIX-lea, tortura disăpăruse din Europa Occidentală. Victor Hugo spunea în faţa delegaţilor de la Paris că „va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu, cum sunt instrumentele de tortură astăzi. Iar noi ne vom mira că aceste lucruri au existat vreodată!” Din păcate, s-a înşelat amarnic...

În 1849, adepţii pacifismului credeau că istoria se află de partea lor. O serie de revoluţii idealiste zguduiseră regimurile autocratice din întreaga Europă cu doar un an înainte, şi reforme instituţionale fuseseră adoptate în mai multe ţări. Sute de intelectuali şi politicieni s-au adunat la Bruxelles pentru a găsi o modalitate de a pune capăt, definitiv, tuturor războaielor. În luna august a aceluiaşi an, aproape o mie de delegaţi din Europa şi America de Nord au hotărât să aprofundeze planurile de distrugere a sistemului de război şi de a-l înlocui cu un Congres al Naţiunilor.

Pacifiştii au fost curând dezamăgiţi: războiul Crimmei a izbucnit în 1853 şi a dus la moartea a 400.000 de oameni, prefigurând ororile industriei moderne de război care a dus la moartea a milioane de soldaţi în viitoarele mari războaie: războiul de secesiune din America, războiul franco-german şi primul război mondial. Secolul al XX-lea a fost, din punct de vedere al morţilor în război, cel mai sângeros din istorie.

Însă la 1849 Hugo avea dreptate: tortura ca politică oficială aproape dispăruse din Occident. Folosirea torturii fizice pentru obţinerea de informaţii a fost abandonată din mai multe motive, precum filosofia iluministă sau schimbarea gândirii în rândul doctorilor. Până în 1851, tortura era interzisă în toate ţările europene. Câţiva ani mai târziu, armata Statelor din Nordul Americii adopta noi legi care condamnau explicit abuzul prizonierilor. Tortura folosită de către forţele militare era considerată un fapt al trecutului.

Dar tortura a revenit. Secolul al XX-lea a fost martorul torturării prizonierilor de către forţele militare, la o scară şocantă chiar şi în comparaţie cu Evul Mediu. Americanii au torturat şi măcelărit prizonieri în Insulele Filipine. Japonezii au violat, torturat şi ucis zeci de mii de captivi în China şi au făcut disecţii pe prizonierii aliaţi în insulele din Pacific. Militarii germani au primit ordine să-i trateze pe prizonierii ruşi ca sclavi, iar unii dintre aceştia au ajuns cobai pentru experimentele medicale ale doctorilor angajaţi de stat. În unele conflicte mai recente – Coreea, Vietnam, Congo, războiul civil din Algeria, cel din Iugoslavia sau Iraq – tortura a fost la ordinea zilei. „Ajunsese la o scară care face ca şi cea mai întunecată perioadă a Evului Mediu să pară nesemnificativă” mărturisea jurnalistul britanic Jonathan Power în 1981.

De ce tortura, după ce a fost abandonată ca practică militară acceptată în secolul al XIX-lea, a revenit la o asemenea scară? Această problemă este azi de un interes major pentru savanţi şi nu numai, mai ales după ce preşedintele George W. Bush a aprobat utilizarea unor tehnici de tortură pentru prizonierii de război din Irak şi Afganistan – tehnici care, conform zvonurilor, ar fi jucat un rol în căutarea lui bin Laden. Concluzia cercetătorilor: natura războiului a parcurs un cerc complet din secolul al XVII-lea, de la război total la un soi de ciocniri de gentlemeni („gentlemanly clashes”) şi, de la 1900, la război total din nou. Contrainsurgenţele şi războaiele civile sunt astăzi ceva normal, iar combatanţii sunt deseori consideraţi doar criminali, nu soldaţi. Aceste evoluţii au făcut ca tortura să reapară, inclusiv sub unele forme nefolosite de sute de ani.

Tortura la marile civilizaţii antice

În antichitate, soldaţii capturaţi nu se bucurau de prea multe drepturi. Grecii îşi protejau cetăţenii de tortură, dar sclavii nu erau atât de norocoşi. Torturarea prizonierilor era o practică acceptată. Tucidide povesteşte, în Istoria Războiului Peloponesiac, că atunci când liderul militar atenian Nicias a fost capturat la Syracusa, el a fost ucis de syracusanii aflaţi de partea Atenei de frică să nu fie torturat de spartani şi astfel să „le aducă probleme în ora prosperităţii lor”. Atenienii morţi nu puteau mărturisi nimic; vii, ei puteau ceda sub regimul de interogatoriu descris în piesa lui Aristofan, Broaştele: „Leagă-l de o scară, suspendă-l sau biciuieşte-l. Pune o grămadă de roci pe el. Pune-i oţet în nas.”

Roma avea o politică similară. Prizonierii puteau fi supuşi flagelării cu biciuri ghimpate, arderea cu fier încins sau puteau fi obligaţi să se lupte unul împotriva celuilalt în lupte de gladiatori. Şi la Roma torturarea cetăţenilor era interzisă, excepţie făcând cazurile în care aceştia erau suspectaţi de trădare. Anticii au început o tradiţie care va continua timp de două milenii: aplicarea torturii pentru non-cetăţeni – prizonieri de război, populaţiile civile cucerite sau oamenii suspectaţi de complot împotriva statului (rebeli, insurgenţi, terorişti sau membri ai minoriăţilor etnice sau religioase).

Evul Mediu, apogeu al torturii?

În Europa Occidentală, armatele medievale torturau şi omorau prizonierii în mod regulat; doar cei de origine aristocrată erau protejaţi. Dacă nobilii nu puteau fi torturaţi, atacarea ţăranilor era acceptată. Preoţii catolici au militat împotriva abuzului; în timpul mişcării Pacea lui Dumnezeu cei care atacau ţărani neînarmaţi puteau fi excomunicaţi. Campania nu s-a bucurat de prea mare succes. Soldaţii capturaţi putea fi măcelăriţi dacă asta era considerată o necesitate militară. După ce Henric al V-lea a ordonat uciderea a sute de soldaţi francezi dezarmaţi în timpul Bătăliei de la Agincourt, el nu a fost condamant de cronicele engleze sau franceze pentru că se considera că avea dreptate în a se teme că prizonierii s-ar fi putut reînarma în caz de contraatac.

Torturarea celor de altă religie era şi ea acceptată, fapt evidenţiat de toate cronicele despre cruciade „Unii dintre oamenii noştri tăiau captele inamicilor captivi (iar asta era o dovadă de milă) alţii trăgeau cu săgeţi în ei sau îi torturau dându-le foc” – asta povesteşte unul dintre participanţii la asediul Ierusalimului din 1099. „Grămezi de capete, mâini şi picioare puteau fi văzute pe străzile oraşului”.

Până în 1215, curţile judiciare puteau tortura acuzaţii pentru a vedea dacă aceştia erau sau nu vinovaţi: dacă Dumnezeu îi proteja de tortură, ei erau consideraţi nevinovaţi. După Conciliul Ecumenic de la Lateran, din 1215, Dumnezeu nu a mai fost invocat în judecarea cazurilor grave. Pentru condamnare, procurorii aveau nevoie fie de doi martori, fie de o confesiune (adesea obţinută, evident, prin tortură). Metodele preferate erau zdrobirea piciorului într-o menghină şi legarea mâinilor la spate şi suspendarea acuzatului de tavan pentru perioade îndelungate. Astfel, în Evul Mediu tortura nu era doar legală, ci se afla în inima jurisprudenţei.

Iluminismul, o schimbare de perspectivă asupra torturii. Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles...

Această perspectivă a început să se schimbe odată cu mişcarea iluministă şi afirmarea demnităţii şi raţiunii umane. Voltaire şi alţi filosofi au condamnat tortura ca fiind un vestigiu barbar al trecutului primitc. Credinţa în judecata umană a schimat procedurile judiciare, permiţând ca suspecţii să fie condamnaţi şi în lipsa unei confesiuni obţinute prin tortură. În acelaşi timp, şi doctorii şi-au schimbat opiniile faţă de durere. Medicii medievali vedeau durerea ca parte a dezvoltării spirituale, dar în secolul al XIX-lea ea era considerată ceva negativ, de nedorit, astfel că tortura devenea fără valoare şi, din punct de vedere moral, inadmisibilă.

Cât despre tortura pe câmpul de luptă, scrierile lui Hugo Grotius au contribut la transformarea atitudinii faţă de prizonierii de război. Tratatul său din 1625, De Jure Belli Ac Pacis, este una din pietrele de temelie ale dreptului internaţional. El argumentează că deşi prizonierii de război pot fi consideraţi sclavi, ei ar trebui totuşi protejaţi de abuzuri din considerente umanitare; ei trebui să fie văzuţi ca oameni, nu inamici, şi nu ar trebui pedepsiţi pentru faptele superiorilor lor sau torturaţi pentru informaţii. Ideile lui Grotius au avut o influenţă importantă în viitoarele conflicte ale Europei modere. În timpul războiului civil din Anglia, ambele părţi au acceptat anumite coduri de conduită care interziceau executarea, înfometarea şi torturarea prizonierilor. Desigur că acest cod nu a fost respectat de toţi comandanţii, dar abuzul prizonierilor nu mai era acceptat ca normă, iar acest fapt reprezintă o evoluţie semnificativă. Cei care maltratau prizonieri erau condamnaţi drept barbari, ca „turcii” sau ca alte popoare considerate necivilizate.

În mod similar, francezii, italienii, ruşii, prusacii şi spanioli au continuat să masacreze prizonierii de război, dar acest timp de comportament nu mai era acceptat de societate. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, culturile occidentale au ajuns să vadă tortura, abuzul şi masacrul prizonierilor ca acte atroce, nedemne de un soldat profesionist. Excepţie făceau cazurile aşa-zisilor sălbatici – precum irlandezii sau indienii americani – care nu se bucurau de aceeaşi protecţie.

Legile de pedepsire a abuzului contra prizonierilor s-au înmulţit. Prusia şi Statele Unite au negociat, în 1785, un tratat conform căruia prizonerii trebuiau să fie bine hrăniţi şi găzduiţi şi să nu fie înlănţuiţi. În 1863, un profesor de la Universitatea Columbia, Francis Lieber, a creat pentru Armata Uniunii cele mai detaliate reguli de război formulate vreodată: „Legea de război modernă nu mai perimite folosirea oricărui tip de violenţă împotriva prizonierilor cu scopul de a extrage informaţiile dorite sau pedepsirea lor pentru divulgarea unor informaţii false. [...] Necesităţile militare nu admit cruzimea, mutilarea sau torturarea pentru obţinerea de confesiuni.”

Codul lui Lieber stă la baza Convenţiei de la Haga, din 1899, primul tratat internaţional asupra regulilor de război, tratat prin care Marile Puteri au acceptat că prizonierii „trebuie trataţi într-un mod uman” şi că trebuie să li se ofere aceeaşi calitate a mâncării, hainelor şi locurilor de cazare ca şi trupelor care i-au capturat. Odată cu noul secol, tortura a devenit formă violare a dreptului internaţional.

Secolul XX - civilizator sau reîntoarecere la barbarie?

În 1901, trupele americane au ajuns în mijlocul unui nou tip de conflict: de ocupare şi conducere a unui teritoriu de peste mări în numele unei mişcări de eliberare. Acelaşi scenariu se va repeta în Indochina şi în alte locuri: când imperiul conducător se destramă, populaţia colonială se revoltă şi-şi declară independenţa doar pentru a se trezi în război cu imperiul succesor.

Astfel, soldaţii americani au ajuns în război împotriva gherilei filipineze care se eliberase de sub conducerea spaniolă. Curând, forţele americane s-au angajat în atrocităţi ce au avut ca rezultat moartea a zeci de mii de civili, precum şi incendierea satelor şi folosirea torturii pentru extragerea de informaţii. Generalul Robert Hughes a apărat acest gen de acţiuni în faţa Senatului, în 1902, spunând că „Aceşti oameni nu sunt civilizaţi”.

Deşi soldaţii încălcau Codul Lieber, cei judecaţi de curţile marţiale au primit sentinţe uşoare precum amenzi sau suspendări de scurtă durată. Investigaţia deschisă de Senat nu a durat mult, doar câteva luni, iar presa a uitat repede de acest subiect. Incidentul a fost curând uitat, şi odată cu el şi faptul că o democraţie occidentală revenise la torturarea prizonierilor de război.

Al doilea război mondial, apogeul brutalităţii

Majoritatea savanţilor acuză totalitarismul ca fiind de vină pentru reintroducerea torturii în Occident. Într-adevăr, Germania nazistă, Japonia Imperială şi Uniunea Sovietică s-au dezis complet de prohibiţiile din secolul al XIX-lea. Cele trei regimuri au făcut din tortura prizonierilor o politică oficială, şi au ajuns la un nivel de brutalitate absolut şocant pentru contemporani. Unităţile militare torturau cu regularitate pentru a obţine informaţii secrete şi ucideau prizonierii, uneori chiar şi cu zecile de mii.

Germania nazistă a ucis milioane de noncombatanţi, iar armata sa a omorât sistematic prizoneri de război. La câteva zile după invazia Uniunii Sovietice, Hermann Reineche, şeful departamentului pentru prizonieri de război, a trimis ordine către toate unităţi conform cărora „ soldatul bolşevist a pierdut toate pretenţiile la un tratamentul onorabil conform cu Convenţia de la Geneva şi poate fi supus la acţiuni brutale la cel mai mic semn de insubordonare”.

Prizonierii ruşi erau înfometaţi, privaţi de îngrjijiri medicale, folosiţi în experimente medicale sau împuşcaţi. Când un amiral german a contestat ordinele ca fiind contrare spiritului convenţiei de la Geneva şi tradiţiilor militare, Mareşalul Wilhelm Keitel a respins obiecţiile ca fiind rezultatul unei „învechite concepţii militare a războiului cavaleresc”. Se estimează că până la 2,3 milioane de captivi sovietici au murit în lagărele germane. Spre deosebire de soldaţii naţiunilor slave, cei britanici şi americani erau trataţi, de regulă, destul de bine, în baza presupusei superiorităţi rasiale.

Forţele sovietice s-au comportat la fel ca cele naziste. După invazia Poloniei din 1939, Armata Roşie a capturat zeci de mii de ofiţei polonezi şi i-a predat poliţiei secrete pentru a fi interogaţi în lagăre de concentrare. Mai mult de 14.000 de ofiţeri au fost executaţi în pădurea Katyn, şi circa 1,3 milioane de soldaţi germani au murit în lagărele sovietice. Armata japoneză a acţionat cu o şi mai mare brutalitate. În timpul invaziei şi ocupării Chinei în anii ’30, soldaţii au violat şi executat zeci de mii de civili. Se presupune că între 2 şi 4 milioane de chinezi, majoritatea civili, au murit în conflict.

În timpul campaniei din Pacific, ofiţerii japonezi i-au supus pe prizonerii aliaţi la bătăi, disecţii pe viu şi execuţii prin dezmembrare şi decapitare. Spre sfârşitul războiului, armata japoneză a ajuns chiar la canibalism. Un tribunal pentru crime de război l-a acuzat pe locotenentul-general Yoshio Tachibana de ordonarea torturii şi decapitării prizonierilor din lagărul din I-le Bonin şi de consumarea cărnii acestora. Tachibana susţinut că soldaţii deveneau mai puternici prin consumarea cărnii de om.

Ororile comise de ţările Axei au ajuns să cunoscute în toată lumea după război şi au stat la baza unei campanii internaţionale pentru protejarea drepturilor omului. Rezultatul a fost adoptarea, în 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care interzicea tortura, şi a Convenţiei de la Geneva în 1949, prin care supunerea civililor necombatanţi la violenţă, tratament crud şi tortură era interzisă şi în afara legii. Cu toate acestea, deşi guvernele au semnat aceste convenţii, militarii nu au ţinut cont de ele.

În timpul războiului din Coreea, forţeleNordului au luat foarte puţini captivi pentru că preferau să-i omoare pe soldaţii inamici. China, în schimb, a luat mii de prizonieri şi i-a supus unor noi forme de coerciţie. Americanii capturaţi au fost torturaţi nu pentru a divulga informaţii, ci pentru a fi îndoctrinaţi. Chinezii preferau coerciţia non-violentă – un regim de lecturi şi de dezbateri ideologice – dar foloseau şi metode mai abuzive dacă nu reuşeau să-i convertească pe cei capturaţi. Sistemul, bazat pe cedarea psihică în urma privării de somn, izolării, expunerea prelungită la cald, rece sau murdărie, a avut succes. 21 de captivi au refuzat să fie repatriaţi în 1954, susţinând că viaţa în China era mai bună, iar conform unui studiu circa 70% din prizonierii de război americani au colaborat cu nord-coreeni şi chinezii.

Cazul Franţei şi Algeriei: apărarea demnităţii umane merge până la prejudicierea intereselor statului

În 1953, occidentalii puteau susţine că renaşterea torturii se datora totalitarismului sau „aberaţiilor asiatice”. Democraţiile liberale, cu moştenirea iluministă, nu ar fi putut niciodată să recurgă la aşa ceva. Apoi a ieşit la iveală adevărul despre faptele soldaţilor francezi din Algeria.

Confruntată cu revolta de independenţă din colonia africană, parlamentul francez a decretat starea de urgenţă şi a acordat militarilor şi administraţiei coloniale „puteri speciale” pentru reţinerea suspecţilor „terorişti”. Eliberaţi de constrângerile constituţionale, Gen. Jacques Massu, comandantul forţelor din Algeria, a supervizat ceea ce a descris mai târziu ca tortură „instituţională”. Prizonerii torturaţi care nu dezvăluiau nimic erau adeseori executaţi, iar cadavrele lor aruncate în gropi comune sau chiar în ocean. Mai mult de 3.000 de algerieni au fost daţi „dispăruţi”, iar 55.000 de oameni – inclusiv 40% din bărbaţii adulţi din capitala ţării – au fost supuşi interogatoriilor.

Regimul de tortură a dus la distrugerea reţelei de terorişti, dar francezii au pierdut oricum războiul, mai ales din cauza faptului că tacticile lor i-au înstrăinat de populaţia loaclă. În plus, opinia publică s-a opus vehement actelor violente, astfel că, în urma protestelor, de Gaulle a fost nevoit să accepte un referendum pentru independenţa coloniei.

În ciuda scandalului iscat de cazul algerian, democraţiile occidentale au continuat să folosească tortura în lupta contra insurgenţilor „sălbatici”, cărora legile nu li se aplicau. America s-a găsit într-o astfel de situaţie în războiul din Vietnam. Abuzurile armatei vietnameze erau bine cunoscute la Pentagon, iar Consiliul Internaţional al Crucei Roşii au notificat Statele Unite că soldaţii americani violează prevederile Convenţiei de la Geneva, fără niciun rezultat însă.

Tortura astăzi - "necesară şi pardonabilă" în războiul contra terorii?

Dezaterea asupra torturii a renăscut după atacurile din 11 septembrie. După invaziile din Afganistan şi Irak, SUA au început interogarea prizonierilor în condiţii considerate incompatibile cu prevederile Convenţiei din 1949.

La baza aviatică din Bagram, Afganistan, închisoarea militară din Abu Ghrain din Irak şi baza navală din Guantanamo, Cuba, prizonierii au fost supuşi la ceea ce administraţia Bush a descris ca „enhanced interrogation techniques”. În plus, administraţia Bush a susţinut că hotărârile Convenţiei de la Geneva nu se aplică prizonierilor consideraţi terorişiti. „Mă întreb, în condiţiile în care trăim, cu acest nou inamic şi acest nou tip de conflict, dacă toate aceste dispoziţii mai au sens” a susţinut Alberto Gonzales, şeful Departamentului de Justiţie, în faţa Congresului în 2005 (el fiind cel care a autorizat folosirea torturii pentru interogatorii).

Oficialii administraţiei au susţinut că tehnicile de interogare nu reprezintă forme de tortură şi nici tratament degradant. Kelly McCann, consilier pe probleme de securitate şi fost maior în Marina americană, a spus că „privarea de somn sau să obligi pe cineva să stea într-o anumită poziţie pentru o perioadă îndelungată de timp nu este tortură. Sunt anumite lucruri pe care poţi să le faci care pot cauza multă durere, dar care nu lasă daune pe termen lung. Asta mi se pare perfect rezonabil.” Dar conform dreptului internaţional, administrarea de durere puternică sau discomfort este calificată drept tortură. Savanţii au argumentat, pe bună dreptate, că nu se poate face diferenţa între durere temporară sau daune permamente şi că orice durere, fizică sau mentală, este tortură.

Mai mulţi prizoneri au murit în închisoare, iar unele morţi au fost catalogate drept omucidere. Ca şi în cazul Algeriei, dezvăluirea informaţiilor despre aceste abuzuri au condus la proteste internaţionale şi au dăunat autorităţii morale a forţelor de ocupaţie. Până acum însă, doar 9 soldaţi au fost acuzaţi că ar fi torturat prizoneri.

Dezbaterea asupra torturii a revenit în atenţia publicului în acest an, după asasinarea lui bin Laden, deoarece foşti membri ai administraţiei Bush au declarat că informaţiile obţinute prin interogatoriu de la prizonieri, în 2003, au contribuit la succesul operaţiunii.

Discuţia rămâne deschisă. Pentru unii politicieni, precum în cazul Americii, tortura este doar un rău necesar fără de care statul nu ar putea supravieţui. Pentru oamenii de rând, ea este o brutalitate. În orice caz, putem spune că folosirea torturii şi astăzi este o dovadă clară că acel stadiu avansat de civilizaţie în care ne place să credem că ne aflăm este încă foarte departe.

Edited by LORD
  • Upvote 1
Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

De unde vine ”sarbatoarea” de Halloween? . Sursa : revista Historia.ro din octombrie 2011

Halloween este una dintre cele mai vechi sãrbãtori încã pãstrate, în formã camuflatã, profanã, şi în ziua de azi, ca de altfel şi Crãciunul, poate singurul care o întrece în popularitate şi promovarea kitsch-ului ca substitut religios. Milioane de oameni celebreazã Halloween-ul cu costume, trick-or-treat sau petreceri tematice, fãrã sã aibã cunoştinţe despre originile şi istoria fascinantã a acestui rit asociat cu apariţii fantomatice şi superstiţii de tot soiul.

Octombrie 31 este ultima zi a calendarului celtic, sãrbãtoare pãgânã în onoarea morţilor. Acum 2000 de ani purta numele de All Hallows Eve, ziua de dinainte de All Saints” Day, creatã pentru creştinarea pãgânilor şi celebrând pe 1 noiembrie toţi sfinţii Bisericii Catolice. Deşi existã multe variante culturale ale tradiţiei, în esenţã existã acelaşi fond originar. Rãdãcinile Halloween-ului se regãsesc într-o festivitate celticã pe nume Samhain, care semnifica sfârşitul verii şi trecerea în anotimpul rece. Ritual al recoltei însoţite de focuri sacre, Samhain marca un prag temporal fundamental, când sufletele morţilor se plimbau noaptea pe strãzi şi trebuiau îmbunate prin daruri lãsate la uşã pentru a asigura abundenţa recoltelor viitoare. În secolul al VIII-lea, din dispoziţia papei Grigire al III-lea, ‘superstiţia pãgânã’ devine o onorare a sfinţilor şi martirilor, All Saints’ Day încorporând o parte din tradiţiile celtice. Cu timpul aceasta a evoluat într-o festivitate efectiv seculara, marcatã de evenimente precum faimosul trick-or-treating al copiilor sau întrunirile costumate.

Ce ne spun celţii? Anul nou începe pe 1 noiembrie, dar cu o noapte înainte hotarul dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi se dechide. În timpul Samhain (pronunţat sow-in) spiritele se întorc pe pãmânt şi pot provoca mari pagube recoltelor. Dar acestea înlesneau în acelaşi timp posibilitatea druizilor de a citi în viitor. Pentru un popor dependent de lumea naturalã schimbãtoare, predicţiile erau de o valoare inestimabilã, mail ales la intrarea în anotimpul rece şi întunecat. Pentru a actualiza evenimentul, druizii aprindeau focuri sacre de dimensiuni colosale, unde oamenii se adunau ca sã ardã simbolic o parte din recoltã şi a sacrifica animale zeilor. În timpul celebrãrii celţii se costumau, îndeosebi cu piei de animale şi încercau sã-şi ghiceascã unul altuia viitorul. La finele ceremoniei îşi aprindeau focul domestic din flacãra sacrã pentru a contribui la protecţia caminului în faţa frigului şi intemperiilor. Pânã în 43 BC Imperiul Roman deja cucerise majoritatea teritoriului celtic, aplicând sincretismul religios în cursul celor 400 de ani de stãpânire. Douã sãrbãtori romane sunt combinate cu Samhain-ul celtic. Prima este Feralia, o zi din octombrie în care romanii îi celebrau pe morţi, iar a doua era cea în onoarea Pomponei, zeiţã romanã a pomiculturii, având ca simbol un mãr. Pe 13 mai 609 papa Bonifaciu al IV-lea transformã panteonul roman în loc de onoare al martirilor creştini, iar Ziua Tuturor Martirilor apare în calendarul creştin. Mai tãrziu Grigore al III-lea extinde sãrbãtoarea la Ziua Tuturor Sfinţilor şi Martirilor, stabilind data la 1 noiembrie. Pânã în secolul al 9-lea, religia creştinã se substituie vechilor ritualuri de pe teritoriul celtic, încercând de fapt sã adapteze sãrbãtorile ancestrale fondului religios creştin. 2 noiembrie devine Ziua Sufletelor, serbatã tot cu focuri uriaşe, parade şi mãşti de îngeri sau diavoli. All Saints’ Day se mai numea şi All-hallows sau all-hallowmans (în engleza medie alholowmesse) şi tradiţionala noapte de dinainte, şamhain-ul celtic, All-hallows Eve, în cele din urmã Halloween.

Celebrarea Halloween-ului era extrem de limitatã în Noua Anglie datoritã sistemului protestant rigid. Mult mai comun era în Maryland şi în coloniile din sud. Ca urmare a amestecului dintre credintele şi cutumele diverselor grupuri etnice şi ale autohtonilor indieni a rezultat o versiune americana distinctã a sãrbãtorii. Primele celebrãri includeau ”play parties”, evenimente publice pentru onorarea recoltelor în cadrul cãrora se ascultau poveşti despre morţi, se cânta şi se dansa. În zona colonialã comune mai erau şi nararea de poveşti cu fantome sau nãzbâtiile copiilor. Pânã la mijlocul secolului al XIX-lea festivitãţile tomnatice cresc în frecventã, dar Halloween-ul nu se sãrbãtoreşte peste tot în state. În a doua jumãtate a secolului America este invadatã de noi imigranţi, îndeosebi irlandezi care vor sã scape de foametea din 1846. Aceştia contribuie la cizelarea şi popularizarea festivalului, începând sã practice treick-or-treat. Tinerele fete credeau cã pot afla numele peţitorului prin trucuri cu aţã, coji de mere sau oglinzi. Spre sfarsitul secolului ia amploare o miscare care sublinia ideea unei sãrbãtori care sã promoveze ideea de comunitate mai degrabã decât poveştile cu fantome. Dar petrecerile cu jocuri, festinuri şi costume fãceau regula, prefãcând treptat celebrarea într-un spectru de superstiţii cu componentã economicã şi socialã pronunţatã.

Deja în anii 20-30 Halloween îşi desãvârşeşte secularizarea prin petreceri şi parade, dar accentul pe serbarea în comunitate se pãstreazã. Vandalismul asociat acestei forme de entertainment nu poate fi evitat. Doar autoritãţile reuşesc sã-l limiteze în anii 50, Halloween rãmânând mai degrabã în apanajul tinerilor. Baby-boom-ul mutã festivitãţile din cãminele culturale în şcoli şi acasã, având loc totodatã o revigorare a vechii practici de trick-or-treat. Se naşte astfel o nouã tradiţie americanã în continuã dezvoltare şi exportare. Apoape 6 miliarde de dolari se cheltuie anual pe Halloween. Trick-or-treat nu este altceva decât o preluare a paradelor din timpul All Saints’ Day, când în timpul defilarilor se obişnuia sã se dea pomanã celor sãraci, în schimbul promisiunii unei rugãciuni pentru sufletele celor morţi. Şi acestã practicã are tot rãdãcini pãgâne: sacrificarea de mâncare şi bãuturã pentru potolirea spiritelor. Spiritele puteau sã-ţi iasã în cale în toiul nopţii şi frigului, iar pentru ca ele sã nu te recunoascã trebuia sã porţi o mascã. Evul Mediu a exacerbat mult apariţiile fantomatice, care dobândeau o dimensiune satanicã spre deosebire de cea naturalã din tradiţia celtã. Întãrirea superstiţiilor în aceastã noapte dateazã tot din Evul Mediu.

Multe din ritualurile desuete se concentrau însã şi pe viitor şi cei în viaţã. De pildã în Irlanda secolului al XVIII-lea un bucãtar obişnuia sã ascundã un inel în piureul de cartofi, sperând ca acesta sã aducã noroc în dragoste celui care-l va gãsi. Ghicitorii scoţieni recomandau tinerelor fete sã dea nume alunelor şi sã le arunce în foc, aluna care ardea fãrã sã trosneascã fiind cea cu numele alesului. O altã superstiţie spunea cã dacã fata mânca un amestec dulce din alune, castane şi nucşoarã înainte de culcare, îl va visa pe viitorul soţ. Alte ritualuri erau mai competitive: cine gãsea primul o gâlmã pe o castanã era primul care avea sã se cãsãtoreascã. Obiceiurile legate de cãsãtorie au trecut aproape complet în umbrã ca sã facã loc infuziei de creaturi mitice care populeazã Halloween-ul: vârcolaci, vampiri, vrãjitoare, toate cu activitate maximã în aceastã noapte. Simbolul suprem al sãrbãtorii rãmâne însã dovleacul luminat (Jack-o-Lantern), care are o legendã interesantã. Legenda lui Stingy Jack provine din folclorul irlandez. Un beţiv pe nume Jack se întâlneşte pe drum cu diavolul când se întoarce acasã de la tavernã. Diavolul îi solicitã sã-l însoţeascã în iad, dar Jack îl convinge sã se urce într-un copac din apropiere ca sã culeagã un mãr. Îl pãcãleşte înfingând o cruce în trunchi, obligându-l sã rãmânã în copac. Jack consimte sã-l elibereze dacã îi promite cã nu-l va primi niciodatã în rai, lucru cu care este de acord. Când moare, pe Jack nu îl vrea nici raiul din cauza pãcatelor sale, nici iadul din cauza pactului. Aşa cã Jack gãureşte un dovleac, pune înãuntru o candelã şi se foloseşte se instrument drept cãlãuzã între cele douã lumi. Jocul de lumini al dovleacului face aluzie şi la cele doua culor simbolice ale sãrbãtorii: oranjul semnificã toamne, focul, recolta, în vreme ce negrul este asociat morţii, întunericului şi rãului.

Link to post
Share on other sites

la articolul despre tortura am 2 precizari - din cite stiu Urss nu semnase conventia de la geneva privind prizonierii de razboi si deci in al doilea razboi mondial nu prea a incalcat legea :)

a doua chestie - in legislatia penala a statului Israel tortura este permisa ca metoda legala de obtinere a unor probe. deci omenirea nu a progresat prea mult din Evul Mediu.

Link to post
Share on other sites
  • Membru

Geniul Diavolului. Omul care vorbeşte 13 limbi şi doarme cu 26 de femei moarte în casă

Anatoly Moskvina este numele rusului care a şocat o lume întreagă. Considerat de foarte mulţi oameni un adevărat geniu, bărbatul a dormit cu 26 de cadavre de femei în casa sa din Nizhny Novgorod, Rusia.

Profanatorul de morminte a costumat cadavrele în păpuşi sau ursuleţi de pluş. Anatoly Moskvina avea o preferinţă în ceea ce priveşte alegerea femeilor decedate: căuta tinere cu vârste cuprinse între 15-26 de ani.

Părinţii acestuia au avut un şoc atunci când s-au întors acasă dintr-o vacanţă şi au văzut cum locuinţa lor se aseamănă cu un cimitir macabru.

Intervievaţi cu privire la persoana lui Anatoly Moskvina, vecinii l-au descris ca fiind un geniu. Omul cunoaşte 13 limbi străine, este un istoric şi jurnalist foarte apreciat.

Poliţiştii l-au arestat, însă pentru că nu a fost considerat un pericol pentru public, Anatoly Moskvina a fost eliberat. Încă nu s-a stabilit ce pedeapsă riscă, scrie MSNBC.

http://www.antena3.ro/externe/geniul-diavolului-omul-care-vorbeste-13-limbi-si-doarme-cu-26-de-femei-moarte-in-casa-142530.html

Edited by Ben
Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Din ciclu Politisti celebri , iata un articol despre

Comisarul Alimanescu - exterminatorul gangsterilor din vechiul Bucuresti .

Sursa : curentul.ro

„Mâinile sus! Cine mișcă, nu mai mișcă!”

Clampării, Cămătarii, Cordunenii, Fane Căpățână ori fratele lui de etnie colorată – mult mai celebrul Fane Spoitoru, Duduienii, ba chiar și Sadovenii, Sile Pietroi, Caiac ori alde Butoane, plus zeci de alți nenorociți de teapa lor, pe care, azi, îi considerăm un soi de „cremă” a lumii infractorilor, puternici și greu de „scos din scenă”. Am ajuns să vorbim chiar și despre „mafii”, fie ele țigănești ori coordonate de români sadea. Și, văzând că justiția de azi este, de obicei, neputincioasă în fața lor, am ajuns să regretăm vremurile lui Țepeș-vodă. Oricât ni s-ar părea de ciudat, greșim în ambele privințe. Pe de o parte, infractorii de azi sunt doar niște găinari, copii nereușite ale gangsterilor adevărați, care au stăpânit Bucureștiul cândva, după al doilea război mondial. Iar în privința lui Vlad Țepeș, nu este nevoie să să coborâm chiar atât de adânc în negura vremii. Cu doar câteva decenii în urmă a existat un polițist, un comisar-șef, care le-a venit de hac celor mai nelegiuiți dintre criminalii care au avut ghinionul să-i fie contemporani. „Terminatorul” gangsterilor autohtoni din acele vremuri a fost Eugen Alimănescu (foto), cel pe care presa vremii îl făcuse celebru numindu-l, cu venerație, „Comisarul de Fier”. Iar adversarii pe care i-a scos din bârlog doar ca să-i trimită, rapid, pe lumea cealaltă erau cu adevărat niște „duri”, celebrități interlope din alte vremuri. Vremuri urâte în care Bucureștii, căzuți deja sub ciubota rusească, părăseau zodia Micului Paris pe care aveau să-l schimbe cu raiul comuniștilor. Rai mai urât decât un coșmar, din care nu se va mai ieși decât peste o jumătate de veac. Un rai pervers stăpânit de comuniștii care au reușit, până la urmă ceea ce nici măcar n-au visat marii gangsteri ai vremii: „dictatura proletariatului” a fost cea care l-a ucis până chiar și pe „Comisarul de Fier”

Bucureștiul gangsterilor

Anul 1945: cel de al doilea Război Mondial se încheiase, iar România nu s-a aflat în tabăra câștigătoare. Trupele rusești trecuseră peste noi în cursul operațiunilor militare, la sfârșitul cărora doar s-au prefăcut că se întorc acasă. Vremuri cumplite de criză, foamete și haos. Valul de grațieri din anul 1944, care lăsase mii de pușcăriași în libertate, precum și armele rămase pe mâna civililor au complicat și mai mult situația, iar crimele, jafurile, tâlhăriile și spargerile deveniseră o „rutină” aproape banală. Iluminatul public, distrus în mare parte de bombardamente, făcuse ca ieșirea în oraș după lăsarea întunericului să devină un sport extrem care, adeseori îl costa viața pe imprudentul care se aventura în vreun cartier din periferie. În plus, sărăcia generalizată, care adusese după sine raționalizarea majorității bunurilor de larg consum, transformase depozitele de alimente, alcool și tutun, îmbrăcăminte ori medicamente într-o „țintă” preferată de gangsteri. Ulterior, „prada” obținută de acolo era valorificată la ceea ce, pe atunci, se numea „Bursa neagră” a Capitalei. Tradiția „istoriei orale” spune că, în acea perioadă, gangsterii importanți ai Capitalei se întâlneau prin cârciumile din Brezoianu, 11 Iunie ori cele din Piața Matache Măcelaru, locuri de unde își împărțeau zonele de influență și puneau la cale viitoarele „lovituri”.

Fost ofițer operativ

Acum, la câteva decenii de la acele vremuri tulburi, ziarele sunt cele mai importante izvoare de informații privitoare la întâmplările de atunci. Iar presa a fost foarte generoasă cu Eugen Alimănescu, comisarul-șef care i-a vânat pe „baronii” crimei organizate. Pe 15 octombrie 1945, cotidianul Universul relata: „Comisarul-șef Eugen Alimănescu – pe capul căruia bandiții au pus un premiu de câteva milioane – a reușit într-un interval de patru luni să aresteze peste 1.000 de spărgători, aparținând a 40 de bande care au jefuit lucruri în valoare de patru miliarde de lei și 400 de victime au putut fi despăgubite. Pentru energia și curajul cu care comisarul-șef Alimănescu a dus acțiunea de stârpire a bandiților, domnul secretar general Levente Mihai a dispus ridicarea sa la gradul de șef de poliție”. Cine era acest personaj, pentru eliminarea căruia gangsterii puseseră un premiu consistent? Imaginea lui a fost readusă la viață de către Traian Tandin, și el ofițer criminalist, cu ani lungi de serviciu în Poliție. Scriitor de talent, tot el este și autorul volumului „Jafuri celebre din România“ care conține pagini deosebit de interesante dedicate lui Alimănescu. Conform biografiei sale oficiale, niciodată ajunsă la public, Alimănescu s-a născut pe 26 iulie 1916, la Slatina. În cel de al doilea Război Mondial, a fost pe frontul de Est, în cadrul operațiunilor militare din URSS, unde a slujit Armata Română într-o unitate de transmisiuni. Iar acolo, în condițiile aspre de front, a dobândit o pregătire militară deosebit de riguroasă. Revenit acasă, a cerut să fie admis în forțele de ordine din București. La început, timp de câteva luni, a fost „informator”, termen care în limbajul de specialitate al vremii definea ofițerul operativ care lucra direct pe teren, de unde culegea informații utile serviciului din care făcea parte. Au fost luni deosebit de importante pentru el în cursul cărora a reușit să-și pună la punct o rețea de „surse”, unele racolate chiar dintre „găinarii” mărunți care, din motive doar de ei știute, acceptau să „coopereze” cu Poliția. Urcă rapid treptele ierarhice și ajuns comisar-șef la Prefectură, primește sarcina de a se ocupa de supravegherea cartierelor Ferentari, Sebastian și zona Petre Ispirescu din Rahova. Din păcate, nici pe vremea aceea justiția nu era deosebit de eficientă: probele dispăreau din dosare, cei mai importanți martori mureau subit, iar restul refuzau să mai depună mărturie. Iar dacă vreun gangster ajungea, totuși, după gratii, era eliberat în scurt timp, datorită unor "probleme de sănătate".

Brigada „Fulger”

Odată ajuns comisar-șef, Alimănescu a înființat ceea ce pe atunci s-a numit Brigada „Fulger”, un grup operativ compus din 22 de tineri agenți selectați chiar de el și pregătiți să intervină în cele mai periculoase situații. În scurt timp, nou înființata brigadă a atacat frontal lumea mărilor infractori. Într-o vreme în care justiția se dovedea neputincioasă, oamenii lui Alimănescu au adoptat adeseori „soluția finală”: lichidarea fizică a celor mai periculoși gangsteri ai vremii. Privitor la metodele „neortodoxe” ale Brigăzii „Fulger”, istoricul Dan Falcan a declarat la un moment dat: “Îi omorau pe loc, chiar dacă se predau, mai ales când era vorba despre criminali sau tâlhari notorii. În rapoartele brigăzii se menționa că fie au vrut să fugă de sub escortă fie ar fi deschis focul asupra polițiștilor”. Altfel spus, echipa lui Alimănescu băgase groaza printre marii infractori ai vremii pentru că nu lua „prizonieri” ci făcea tot posibilul să-i provoace pe tâlhari să scoată pistolul. De obicei acesta era și ultimul gest din viața lor: agenții îi lichidau instantaneu, sub pretextul legitimei apărări.

Atunci au murit Argintaru, Hitler și Balaurul

Anul 1945: Bucureștiul, abia ieșit din război, era terorizat de banda condusă de Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, bandă specializată în spargeri de bănci și jafuri din magazine. Bandiți deosebit de duri, foloseau arme de foc cărora numeroși polițiști, jandarmi și agenți le căzuseră deja victime. Pe la sfârșitul lunii august, un gardian public a raportat, în miez de noapte, că lângă magazinul „Sora”, din zona Gării de Nord staționează un camion suspect, cu luminile stinse. Sosiți rapid la fața locului, Alimănescu și oamenii lui și-au dat seama că „au căzut” exact peste un jaf organizat de banda lui Argintaru. Au deschis focul iar în lupta de stradă care a durat aproape o oră, oamenii lui Argintaru au fost uciși rând pe rând. Cu o singură excepție: Argintaru însuși care, rănit fiind, a fost arestat. Dar nici el n-a mai trăit mult timp: a fost împușcat în cursul unei tentative de evadare. Tot oamenii lui Alimănescu s-au aflat și pe urma bandelor lui Gică Cioc, zis „Balaurul” și Sandu Moise poreclit „Hitler”, ambele specializate în jafuri, contrabandă cu bunuri furate, jocuri de noroc și trafic cu carne vie. Agenții lui Alimănescu aflaseră că membrii ambelor bande se întâlneau undeva, într-o cârciumă din Ferentari. Probabil că aceștia ar fi avut, și ei, soarta gangsterilor lui ”Argintaru” dacă, înainte de sosirea polițiștilor, nu s-ar fi apucat să se împuște între ei din cauza unei femei. Așa că sosiți la fața locului Brigada „Fulger” i-au găsit morți pe „Hitler”, pe ”Balaurul” și o bună parte dintre oamenii lor. Tot omenii lui Alimănescu din Brigada ”Fulger” i-au lichidat pe tâlharul Nicolae Purecică, zis „Nae Chioru” și pe Iancu Berilă, criminal în serie, autor a peste 20 de asasinate comise cu sânge rece.

Ipocrizia unui propagandist de geniu

La mijlocul anilor 70, pe marile noastre ecrane a rulat un serial polițist al cărui erou era „comisarul Miclovan”, sau Moldovan în ultimele dintre ele. Interpretat de Sergiu Nicolaescu, acel erou justițiar a avut foarte multe în comun cu Eugen Alimănescu. De altfel, talentatul regizor a și recunoscut că personajul său este inspirat atât de figura lui Alimănescu cât și de cea a unchiului său, comisarul-șef Gheorghe Cambrea. Este un serial spectaculos, care se bucură de succes chiar și acum. Seria „Comisarilor” ascunde însă printre episoadele sale, perfidia unui mesaj de propagandă comunistă. Seria „Cu mâinile curate” vrea să ne convingă că nonconformistul polițist interpretat de Sergiu Nicolaescu ar fi colaborat, în cel mai armonios mod posibil, cu „puterea populară”, reprezentată de un nou șef, pus în funcție de comuniști. Adevărul istoric a fost exact pe dos. Iar asta atât în cazul comisarului-șef Cambrea cât și a lui Eugen Alimănescu. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, Traian Tandin afirmă că norocul l-ar fi părăsit definitiv în momentul în care a fost trimis la Sinaia să ancheteze jaful unei vile. Acolo, ar fi aflat că autorii spargerii sunt niște ofițeri ruși din trupele de ocupație. Motiv pentru care el i-ar fi chemat la o discuție lămuritoare. Discuție pe care, iute de pistol, ar fi încheiat-o în stilul său caracteristic: el în viață, iar rușii morți, prăbușiți într-o baltă de sânge. Bineînțeles că, ulterior, „puterea populară” nu a ridicat nici măcar un deget în apărarea „Comisarului de Fier”. Ba din contră: Alimănescu a fost arestat de ruși iar în drum spre una dintre pușcăriile comuniste, a fost „sinucis” și cadavrul său a fost aruncat din tren, pentru a simula o cădere accidentală. Odată cu el murea una dintre legendele Poliției din vechiul București.

Comentariu propriu :

La ce situatie operativa este acum in Bucuresti , ar trebui macar 100 de comisari Alimanescu pentru a face ordine. (Bine altele erau vremurile si legile atunci, acum ar trebui putina vointa politica ) . In alta ordine de idei articolul este bine scris, insa din cate m-am documentat eu sfarsitul comisarului era putin alfel, respectiv comisarul a fost dat afara din politie la venirea comunistilor, ulterior a lucrat ca gestionar la un chiosc de ziare, a fost arestat pentru delapidare si in final ,, s-a sinucis ,, . Cel putin asa am citit eu, nu stiu care sursa este credibila, cert este ca acest om , Comisarul Alimanescu a fost un politist desavarsit , care ar trebui reabilitat de istoria Politiei Romane.

Edited by LORD
  • Upvote 3
Link to post
Share on other sites

Va semnalez o problema/dilema interesanta de doctrina procesual penala

Avocatul poate asista martorul in faza de urmarire penala?

Sursa : juridice.ro din 22 decembrie 2011

Baroul Cluj a dat publicitatii raspunsurile primite de la Consiliul Superior al Magistraturii si Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie fata de situatia semnalata de avocati ai Baroului Cluj privind nepermiterea de catre DIICOT Cluj Napoca la asistarea clientilor ca martori in faza de urmarire penala intrucat nu exista reglementare in acest sens.

Baroul Cluj a invocat prevederile din Legea 51/1995 privind organizarea si functionarea profesiei de avocat potrivit carora “avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata instantelor autoritatilor judecatoresti si a altor organe de jurisdictie, a organelor de urmarire penala….”

Opinia Parchetului de pe langa ICCJ este ca martorii nu fac parte din categoria persoanelor care au calitatea de parti in procesul penal si, deci, nu pot fi asistati pe parcursul efectuarii unor activitati de urmarire penala ce implica prezenta lor in fata organului de urmarire penala. CSM a raspuns ca solicitarea Baroului Cluj excede competentelor sale, intrucat acesta nu poate exprima opinii cu privire la masurile dispuse de procuror pe parcursul urmaririi penale, legalitatea acestora fiind cenzurata de procurorul ierarhic superior sau de instanta de judecata, atunci cand legea prevede.

Comentariu propriu : Atat eu si cu siguranta alti colegi sau confruntat in practica cu martorii fitosi care doresc in cauzele penale , la audiere, confruntare sau alte activitati procedurale sa fie asistati de aparator/avocat . Ei , bine acest lucru nu se poate. Aveti in linkul din articol ( va recomand sa-l cititi ca sa vedeti si dezbaterea juridica pe aceasta tema , pentru a raspunde documentat avocatului ales de martor ) toata corespondenta purtata dintre Baroul Cluj si Consiliul Superior al Magistraturii (care s-a pronuntat ca problema nu este de competenta sa) cat si corespondenta dintre Baroul Cluj si Parchetul ICCJ (care considera ca martorii nu pot fi asistati pe parcursul activitatilor de urmarire penala ) . In consecinta la aceste situatii/solicitari se va proceda - vorba unei proceduri din vechiul regim - ,, in mod politicos dar ferm,, spunand ,,adio,, d-lui/d-nei avocat , care intre noi fie vorba are timp sa ,, prelucreze,, martorul pana la efectuarea activitatii respective .Daca nu le convine sa faca propuneri de lege ferenda .

Edited by LORD
Link to post
Share on other sites

P.S . A nu se intelege gresit (pentru cei mai grabiti ) este vorba de avocatul martorului care nu poate sa-l asiste pe acesta direct la activitatile de urmarire penala, pe cand avocatul faptuitorului/invinuitului are temei legal sa asiste la toate procedurile inclusiv la audierea martorului respectiv , daca a facut o cerere scrisa prin care solicita prezenta sa la efectuarea activitatilor de urmarire penala. Se prezuma ca acest avocat din urma are interes diferit (sa apere invinuitul ) nu sa asiste martorul .

Edited by LORD
Link to post
Share on other sites

“Pantera Neagră” a murit. Povestea celui mai căutat criminal din Marea BritaniePantera Neagră” a murit. Povestea celui macri

Sursa : Gandul.info.ro din 26 dec. 2011

Donald Neilsen a murit din cauza unei pneumonii, în închisoare, la vârsta de 75 de ani. Supranumit "Pantera Neagră", pentru că purta mereu haine negre când îşi ataca victimele, bărbatul a fost cel mai căutat criminal din Marea Britanie, la mijlocul anilor '70.

Detectivul Harold Wright, 92 de ani, este cel care l-a prins pe criminal şi îşi aminteşte, pentru Daily Mail, ce a văzut în urmă cu 36 de ani, în 1975. A coborât vreo 20 de metri într-un canal de scurgere, unde a găsit cadavrul unei fete de 17 ani, goală şi atârnată de gât cu un cablu de metal. Era ultima victim a Panterei Negre, care o răpise şi ceruse o răscumpărare de 50.000 de lire sterline (în jur de 400.000 de lire sterline la cursul de astăzi), însă nu a primit banii şi a ucis fata. Canalul criminalului se afla în Parcul Bathpool, din Staffordshire.

x0.gif?sdtrnd=0.8155151242390275&&snocache=1324897723947_91222069598734380&spgid=67291221674531700&sck=y&sfver=11&f1pgad=4&__x1ts=5a2ef22a&sww=1152&swh=773&sifr=0&pub=62&site=3224&section=135&zone=2533&size=0x0&xcrid=233713&xgeo=RO|07|0|Botosani||0|&x1guid=382360119171534901&x1ctxkw=__context&x1c3=2GMhl3Ju90elkewIOw3gSA==Când a fost capturat, Neilsen se lăuda cu câţi oameni a ucis, cum a împuşcat trei poştaşi, în cele nouă luni în care jefuise cu violenţă mai multe victime. Nielsen a fost autorul a peste 400 de tâlhării, toate executate purtând haine negre.

"A fost un criminal feroce şi cu sânge rece. Nu îmi pare rău că a murit. Am fost mulţumit că nu a ieşit din închisoare. Dacă e să fiu sincer, mi-ar fi plăcut să-l văd spânzurat pentru toate crimele acelea", spune acum fostul detectiv Wright. Profesorul criminolog David Wilson, de la Universitatea Birmingham City, îl descrie pe Neilson drept un narcisist, un tip profund neadaptat care era decis să-şi exercite controlul asupra altora, pentru a simţi că a atins un anumit statut în viaţă.

"Pantera Neagră" s-a născut în 1936, în Bradford, cu numele de Donald Nappey, nume care i-a atras multe glume proaste la şcoală şi în armată (în argou, cuvântul înseamnă dezgustător, scârbos). Era de asemenea mic de înălţime, măsurând doar 1,67 metri.

La 18 ani, Neilsen s-a însurat cu Irene, 20 de ani. Pentru fiica lor, Kathryn, au decis să-şi schimbe numele de familie în Nielsen, pentru a o scuti de batjocura de la şcoală. Viitorul criminal şi-a făcut stagiul militar în Kenya, Cipru şi Golful Aden. La întoarcerea acasă, a încercat să deschidă o afacere cu taxiuri, însă a eşuat. A devenit hoţ. Noaptea, purtând haine negre, intra în case, dacă întâlnea pe cineva devenea extreme de violent. Pentru el, era o extensie a antrenamentelor din jungle, de pe vremea când era militar. Până în 1974, a comis 19 jafuri armate, omorând doi poştaşi.

În 1972, Nielsen a citit în ziare despre un om de afaceri pe nume George Whittle, care a murit şi i-a lăsat moştenire soţiei 2 milioane de lire sterline, în banii de azi. Timp de câteva luni, a pus la cale răpirea unui membru al acestei

Pe 14 ianuarie 1975, noaptea, a intrat în casă şi a găsit-o pe Lesley, fiica lui Whittle, dormind dezbrăcată. Sub ameninţarea unei puşti Remington cu ţevile tăiate, a pus-o să se îmbrace, apoi i-a legat mâinile, gura şi ochii cu bandă adezivă. A lăsat un un bilet în care cerea răscumpărare, apoi a plecat cu fata, pe care a dus-o în canalul descris mai sus.

Întâlnirea în urma căreia Nielsen trebuia să primească banii a mers însă prost, din cauză că fratele fetei a întârziat, la locul întâlnirii a apărut din întâmplare o maşină de poliţie. Criminalul s-a speriat, a fugit la canalul unde îşi ţinea victima şi a ucis-o, prin spânzurare. A durat şapte săptămâni până când poliţia i-a găsit cadavrul.

crime3.jpg?width=468&height=460

Nielsen, la o zi după ce a fost arestat

"Pantera Neagră" a fost prins din întâmplare, de doi poliţişti din Nottinghamshire, la un oficiu poştal. Li s-a părut că Nielsen se poartă suspect, l-au confruntat, iar acesta a scos o armă. Poliţiştii au reuşit să-l dezarmeze şi l-au arestat, însă habar nu aveau că puseseră mâna pe cel mai căutat criminal din Marea Britanie.

În faţa judecătorilor, Nielsen nu a încercat să se prefacă nebun, ba chiar a declarat că "cea mai importantă parte a unei crime este ca, la final, să fii liber". A încercat însă să-i convingă pe magistraţi, cu lacrimi în ochi, că a avut grijă de victima sa, dându-i o revistă Vogue, peşte, cartofi prăjiţi şi chiar o sticlă de coniac. Nu a păcălit însă pe nimeni, fiind condamnat la închisoare pe viaţă.

Edited by LORD
Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Din ciclu politisti celebri pe mapamond, iata o radiografie a crimei organizate din China si un politist gen Corado Catani. (Sursa : articol preluat integral din romanialibera.ro din 11 febr.2012 )

Afacerea Wang. Misterioasa dispariţie a „poliţistului de fier" al Chinei

Disparitia, acum câteva zile, a lui Wang Lijun, cel mai celebru super-poliţist chinez, considerat de majoritatea compatrioţilor săi un autentic erou în lupta contra crimei şi corupţiei, a inflamat internetul chinezesc. Zvonurile evocă o posibilă cere de azil în SUA, urmată de o epurare. Răzbunarea triadelor sau debutul luptei pentru putere?

Wang Lijun, poliţistul din oraşul Chongqing (cu rang de provincie şi 31 milioane de locuitori), cunoscut drept „vânătorul de bandiţi" pentru că a dus o luptă acerbă pentru a scăpa acest megapolis de triade şi alţi gangsteri a fost „mutat" în mod misterios din zona poliţiei la primărie (a fost numit vice-primar) după care a dispărut total. În cursul unei spectaculoase operaţiuni „cu mâinile curate" în anii 2009 şi 2010, zeci de caizi au căzut împreună cu „protectorii" lor de la vârful administraţiei şi al partidului. Primarul, şeful poliţiei, şeful serviciilor judiciare o liotă de înalţi funcţionari corupţi au fost judecaţi şi executaţi, decimând casta conducătoare a oraşului.

Pe internet se arată că Wang ar fi încercat să obţină azil politic în SUA. Beijingul neagă cu jumătate de gură şi recunoaşte că super-poliţistul s-ar afla într-un concediu medical din cauza stresului. „Surmenajul" a fost folosit în trecut ca argument puterii comuniste pentru efectuarea epurărilor în aparatul de partid. Cum poate fi stresat un poliţist care două decenii a luptat şi a învins triadele din Chongqing şi care poartă vreo 20 de cicatrici de glonţ şi de cuţit. Numele lui Wang Lijun a dispărut de pe internetul chinez joi, un mesaj de acum clasic avertizând (în traducere) că „potrivit reglementărilor şi legii chineze, rezultatele cercetării voastre nu mai pot fi afişate". Numele său nu a fost pronunţat nici de vice-ministrul chinez de Externe, Cui Tian Kai, în cadrul conferinţei de presă consacrată vizitei apropiate la Washington a vice-preşedintelui Xi Jinping: „oficialul chinez care a vizitat consulatul SUA este un incident izolat. Nu va afecta vizita lui Xi Jinping". Ceea ce miercuri era doar un zvon s-a confirmat joi. Ultima oară când Wang Lijun a fost văzut ieşea din clădirea consulatului american din Chengdu (un bunker aflat într-un cartier comercial,la 270 km de Chongqing).Prima ipoteză este că a cerut azil politic la consulatul american din Chengdu, capitala provinciei Sichuan, aflat la 3 ore de drum de Chongqing. S-a aflat că anterior el se adresase altui consulat care a refuzat să îl primescă.

Comandoul Beijingului

Zvonul a avut efectul unei bombe pentru că, deşi numeroşi opozanţi şi disidenţi s-au refugiat în aceste consulate, este o premieră de la fondarea Chinei populare ca un membru al nomenklaturii să ceară azil chiar pe teritoriul naţional. Potrivit aceloraşi zvonuri, americanii au refuzat să îl primească pe acest ciudat refugiat politic şi în final Wang Lijun a fost dus manu militari la Beijing.

Fotografii care circulă pe Weibo (Twitterul chinez) arată o maşină neagră oficială parcată în faţa consulatului, înconjurată de 60 de maşini ale poliţiei cu girofarurile în acţiune. Martorii relatează că erau mii de poliţişti în perimetru, unii veniţi din Chongqing, alţii aparţineau poliţiei locale. A fost chiar şi o altercaţie între doi poliţişti. Un comando venit de la Beijing a însoţit spre capitală candidatul la azil politic. Oraşul a fost paralizat pe perioada orelor lungi cât a durat operaţiunea.

Întrebat de ziarişti, purtătorul de cuvânt al ambasadei SUA din Beijing a declarat că sediul consulatului din Chengdu „nu a fost obiectul ameninţărilor" şi că responsabilii consulatului „nu au cerut protecţia poliţiei". În ce priveşte cererea de azil din partea lui Wang Lijun, oficialul american a declarat: „nu facem comentarii referitoare la acest gen de afaceri". Internauţii caută febril informaţii despre această afacere pentru că o singură ştire a agenţiei China Nouă anunţa că Wang Lijun şi-a luat „vacanţă terapeutică" din cauza „epuizării". Circumstanţele căderii lui Wang, vice-primarul din Chongqing, fac obiectul tuturor speculaţiilor după ce SUA au confirmat joi că acesta a fost primit într-unul din consulatele lor din China.

Lupte interne

În spatele lui Wang Lijun se profilează silueta unui politician, unul dintre cei mai ambiţioşi şi cei mai ambigui din China, Bo Xilai, primarul din Chongqing, ceea ce dă afacerii o notă specială.Se evocă posibilitatea unui scandal de corupţie în care ar fi implicat fostul şef al poliţiei din Chongqing Wang Lijun şi, dincolo de el, Bo Xilai, şeful partidului comunist din această regiune administrativă specială. Cei doi se cunosc foarte bine. Expert în arte marţiale, Wang Lijun l-a servit pe Bo Xilai timp de 20 de ani, când acesta din urmă era guvernatorul provinciei Liaoning. L-a urmat la Chongqing şi a preluat campania contra mafiilor, ceea ce le-a adus amândurora o popularitate deosebită. Şeful „clanului Prinţilor", care reuneşte copiii înalţilor demnitari comunişti, Bo Xilai a vrut să se debaraseze de un amic care îi poate încurca ascensiunea în sferele înalte ale puterii? El vizează intrarea în Comitetul permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist chinez, centrul puterii în China. Acest an va fi marcat de venirea la putere a unei noi generaţii de lideri pentru a-i înlocui pe cei actuali la cel de al 18-lea congres al partidului şi înlăturarea lui Wang probabil rezultă din cauza luptelor interne la vârf.

Site-ul Boxun, care acum un an chema chinezii la manifestaţii de protest, afirmă că, în schimbul azilului, Wang încerca să livreze americanilor tot ce ştia despre Bo Xilai, atot puternicul şef al partidului în Chongqing şi fiul unuia dintre tovarăşii lui Mao. Americanii cunosc foarte bine familia Bo. Bo Guagua îşi face studiile la Harvard şi se plimbă în Ferrari când vine în ţară. Bo Xilai şi-a câştigat notorietatea în urma faimoasei lupte contra triadelor din oraş şi a comandat un film pentru imortalizarea acestui episod glorios. Dar Wang Lijun deţine probabil secrete grele, mai puţin cinemaografice din cauza cărora a fost înlăturat.Panicat, Bo a trimis pe urmele sale 60 de vehicule ale poliţiei. Abia la ieşire, sub presiunea guvernului central, a fost arestat şi trimis la Beijing sub escorta Guoanbu, poliţia secretă. Zhao Jiafei, ziarist la săptămânalul Noua Epocă arată: „Când a mers la consulat, Wang Lijun nu căuta protecţia Statelor Unite, ci pe cea a Beijingului. Scopul său era să părăsească regiunea fără probleme, diplomaţii americani au lăsat timp agenţilor guvernului central să vină să-l caute şi deci cel care a pierdut este Bo Xilai".

Drum spre „nemuritori"

„Clanul Prinţilor" este unul din cele două clanuri care conduc împreună atât partidul cât şi ţara. Celălalt clan, ´clanul tinerilor comunişti", este compus în principal din aparatcnik proveniţi din familii „obişnuite" şi care îşi datorează cariera sistemului promovării în partid. În prezent, cele două clanuri sunt în echilibru în cadrul instanţelor supreme. Opinia răspândită şi relatată şi de corespondenţii străini de presă din China, este că Bo Xilai, frumos, inteligent, capabil şi carismatic vrea putere. Putere supremă şi posibilă. Maximum de putere posibilă. Dacă nu primul loc, măcar unul în inima puterii, Comitetul permanent al Biroului Politic, compus din 9 „nemuritori" care conduc colegial şi în mod ultra-opac toate afacerile ţării. Jocurile par făcute pentru trecerea puterii în mâinile unor noi lideri la congresul din toamnă. Preşedintele Hu Jintao va ceda locul unui nou „număr 1", Xi Jinping, şi el un „Prinţ" iat premierul Wen Jiabao va fi înlocuit de Li Keqiang. Bo Xilai a fost exclus din această succesiune, oficial din cauza vârstei. I-a rămas aşadar perspectiva obţinerii unui loc în Comitetul permanent unde limitele vârstei sunt mai puţin stricte. Sunt voci care spun că afacerea „mâini curate" din Chongqing a fost minuţios concepută de Bo Xilai pentru a obţine popularitate personală şi numeroşi analişti consideră că Bo a ruşit să se pună în pole position pentru cucerirea unui loc printre cei 9 „nemuritori". Dar, nu s-au luat în seamă rivalităţile devoratoare care sfâşie periodic un aparat alergic la conflicte. Tandemul strategic format de Bo Xilai şi super-poliţist Wang Lijun a explodat la doar câteva luni de schimbarea echipei conducătoare şi se pune numeroase întrebări referitoare la viitorul şefului din Chongqing. Este imposibilă obţinerea unor informaţii privind cauzele acestui seism. Pe net, cercetările făcute prin cuvintele Wang Lijun, Bo Xilai, municipalitatea Chengdu, consulatul SUA, etc, oferă pagini goale.

Două ipoteze opuse

Presa aduce în discuţie două ipoteze radical opuse. Prima se referă la zvonurile unui conflict apărut recent între Wang Lijun şi Bo Xilai. După ce a curăţat lumea interlopă din Chongqing, poliţistul fără teamă şi fără pată s-ar fi interesat prea intens de afacerile familiei Bo, care, având în vedere cum merg lucrurile în China, nu era probabil lipsită de abuzuri şi de afaceri obscure. A urmat ruptura tandemului, război intern şi fuga poliţistului urmărit de zbirii lui Bo. Americanii, prea puţin dornici să se amestece într-o afacere „privată", au chemat Beijingul să rezolve situaţia.

A doua ipoteză are în vedere o luptă la vârf în preambului celui de al 18-lea congres. Cu un populism agresiv, Bo Xilai a reuşit să înfricoşeze actualii lideri care au decis să îi împiedice intrarea în Comitetul permanent de teamă că Bo s-au putea ocupa de ei aşa cum a făcut-o cu predecesorii lui din Chongqing, mulţi executaţi în urma dezvăluirilor privind relaţiile cu mafia. Căderea lui Wang Lijun ar însemna debutul unui atac ce îl vizează pe Bo Xilai.Trebuie amintit că ultimele mari epurări înterne din partidul comunist chinez au avut ca teatru marile municipalităţi cu rang de provincie şi toate au fost duse de liderul puterii contra unui membru eminent al clanului opus.În 2006 a avut loc căderea spectaculoasă a numărului 1 al partidului în Shanghai Chen Liangyu s-a prăbuşit oficial din cauza unor uriaşe matrapazlâcuri. Dar majoritatea observatorilor au văzut în acest eveniment consecvenţa unie lupte pentru putere între nr 1, Hu Jintao (şeful clanului tinerilor comunişti) şi ex-nr 1, Jiang Zemin (şeful clanului shanghai-enilor, care coincide aproape cu clanul Prinţilor"). Doborându-l pe Chen Liangyu, Hu Jintao a câştigat partida contra lui Jiang Zemin. După afacerea Chen Liangyu, cele două clanuri au normalizat rapid relaţiile.

Clanul Prinţilor este plin de personalităţi forte care nu îşi ascund nerăbdarea faţă de manierele care s-au impus de la dispariţia lui Deng Xiaoping. Posibil ca afacerea Wang Lijun să nu fie un semnal al exploziei conflictului latent dintre „aristocraţie" şi grosul aparatului de partid. Dacă Bo Xilai este pus pe tuşă şi acuzat, cum va reacţiona viitorul nr 1, Xi Jinping, el însuşi un „prinţ", desemnat pentru a succeda unui nr 1 provenit din clanul advers? Cum vor reacţiona alţi prinţi, vor face zid în jurul lui Bo Xilai sau îl vor sacrifica pentru unitatea partidului. Nu se poate şti ce se petrece cu adevărat în Oraşul Interzis dar este cert că tranziţia din toamnă se anunţă mult mai agitată decât ar dori cei aflaţi la vârful puterii chineze.

Edited by LORD
Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

POVEŞTI DE BUCUREŞTI Groaza poliţienească de altădată: Costache Chiorul, căpitanul care chinuia, schingiuia, fura fete şi le batjocorea

Sursa : articol preluat integral din adevarul.ro din 02 mart. 2012

Costache Chihaia a fost comandantul dorobanţilor din prima jumătate a secolului 19 care asigurau ordinea şi paza în capitala ţării. A fost un căpitan corupt, samavolnic şi sadic, al cărui nume speria chiar şi pe cei mai curajoşi.

Activitatea sa în serviciul poliţiei bucureştene a început în 1824, dar teribila sa faimă s-a accentuat prin 1836 şi mai cu seamă în jurul anului 1840, în timpul în care şeful poliţiei era logofătul Manolache Florescu.

În 1842, când la cârmuirea Ţării Româneşti a venit Gheorghe Bibescu, şeful poliţiei a fost înlocuit de apropiatul căpitanului Costache, logofătul Iancu Maniu. În acel moment, şeful dorobanţilor a devenit imun în faţa autorităţilor. Timp de 26 de ani protejatul celor doi boieri care au condus poliţia Capitalei a fost biciul de foc şi urgia unei populaţii înspăimântate şi terorizate până dincolo de marginile răbdării.

Torţionar de carieră, criminalul „geamalei"

Faima lui Costache Chiorul, numele după care a intrat în limbajul popular, a pătruns deopotrivă între negustorii şi mahalagii paşnici şi cinstiţi ai Bucureştiului, ca şi între vagabonzii, borfaşii şi tâlharii de toate categoriile, care jecmăneau sau jefuiau la drumul mare. Pentru toţi la un loc, Chiorul era omul fără milă de care nimeni nu se putea apăra. Biciul lui făcut din mai multe curele împletite cu vârfurile plumbuite, ajunsese un simbol al cruzimii poliţieneşti din Bucureştiul de altădată.

Faptele sale, nesfârşit de multe şi sângeroase, au intrat toate în uitare, dar unii bătrâni încă mai cunosc poveştile despre „metoda sa de a face cercetări" şi de gama variată a mijloacelor de a schingiui ca să obţină mărturisirea convenabilă.

Una dintre istorisirile despre temutul căpitan de poliţie o găsim în cartea lui Alexandru Antemireanu. În mahalalele de altădată exista un joc românesc pe nume geamala, cu caracter tradiţional, în care erau simbolizate puterile naturii ce reînvie primăvara. „O momâie de femeie uriaşă, înaltă de trei stânjeni, având feţe, înlocuite cu câte o oglindă mare peste care atârnau panglici, cu trupul gros cât o butie, juca încet, după cântecul lăutarilor, mişcată de un om care era înlăuntrul ei". Odată cu punerea în aplicare a Regulamentului Organic, jocul a fost oprit de către autorităţi. Românii veseli de pe Dealul Spirii nu aveau de gând să renunţe la „bucuria ce le-o făcea acest joc". Geamalaua a fost oprită şi înăbuşită cu biciul de amarul poliţist. „Căpitanul durerii", în fruntea a şase dorobanţi călare, venea în goana calului lovind în dreapta şi în stânga cu biciul lui. „În urma dorobanţilor rămâneau copiii călcaţi, obrazuri tăiate de bice, urechi crăpate, spete învineţite, fără ca un singur glas să îndrăznească a striga acelei cruzimi".

Chioru şi Cezar Bolliac

Căpitanul Chioru nu urmărea pedepsirea tâlharilor şi hoţilor, ci prada lor. Aceştia aveau un tratament special: bătaia cu gârbaciul (bici împletit din curele sau din vine de bou). Desigur, bătaia era argumentul cel mai convingător, nu ca să scoată mărturia, ci ca să indice locul unde sunt ascunşi banii şi obiectele şefuite pentru ca mai apoi să şi le însuşească.Poliţia din Bucureştiul de altădată nu cunoştea diplomaţia sau respectul, iar căpitanul dorobanţilor era cunoscut pentru purtarea lui. În Sistemul poliţist al lui Costache, percheziţiile domiciliare ocupau un loc important. Ele erau prilej de însuşire a unor lucruri de folos pentru necesităţi proprii, mai ales când se căutau obiectele jefuite, care îi făceau să răscolească tot şi să întoarcă pe dos casa bănuită. Poetul progresist Cezar Bolliac povesteşte despre o percheziţie condusă de Costache, în vremurile tulburi de dinaintea revoluţiei de la 1848 „la 1839, fiind Mihalache Ghica vornic şi Manolache Florescu agă, poliţia, fără diplomaţie pe atunci, mi-a călcat casa francamente, într-o seară pe la două ore după miezul nopţii; a intrat în casă vătaful Agiei cu vestitul căpitan Costache şi au strâns toate hârtiile de orice natură, scrise şi nescrise, le-au băgat în ladă şi au plecat cu dânsele fără mai multe fasoane".

Fete răpite şi batjocorite

Alexandru Antemireanu ne mai spune că, pe vremea lui, erau unii oameni care-şi aduceau aminte „de casele necinstite, de femeile şi fetele batjocorite, de copiii rămaşi orfani pe drumuri." Se spunea că oamenii căpitanului Costache răpeau din mahalale fetele sau femeile care-i plăceau. Acestea erau duse în anumite case tăinuite unde mârşavul poliţist corupt îşi bătea joc de ele şi apoi cu ameninţări groaznice, să nu spună nimănui nimic, le dădea drumul acasă.

Micul boier Costache Chihăiescu a locuit până în 1838 în casa fostei soţii Măriuţa din mahalaua bisericii Albă-Postăvari, iar mai apoi şi-a construit casă proprie departe de centrul oraşului, pe actuala Calea Plevnei, care se numea pe atunci uliţa Podul de Pământ. Căpitanul groazei, şeful dorobanţilor din Bucureşti, a murit bătrân şi a fost înmormântat în curtea bisericii Sfântul Constantin din Calea Plevnei. Teroarea numelui lui a rămas vie mult timp de-atunci, prin expresia „Da ce, suntem pe vremea lui căpitan Costache?".

Edited by LORD
Link to post
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
  • Recently Browsing   0 members

    No registered users viewing this page.


×
×
  • Create New...

Important Information

By using this site, you agree to our Terms of Use and Privacy Policy.