68 replies to this topic

[LORD]

VRAJITOAREA DIN CAUCAZ : DJUNA , Articol preluat din revista ,,Formula As ,, , decembrie 2010 .



- Din aplauzele multimii, la tacerea singuratatii -

La inceputul anilor '90, nu trecea o zi fara ca la televizor sa nu apara vindecatori celebri ca Anatoli Kaspirovski, Alan Ciumak sau Djuna Davitasvili. Dupa 20 de ani, cand isteria bioenergiei, care cuprinsese intreaga Europa de est, pare sa fi incetat, nu se mai stie aproape nimic despre ei. Ce s-a intamplat cu acesti prooroci ai tamaduirii fara medicamente? Ce se ascunde dincolo de perdeaua de tacere care i-a acoperit? Singurul raspuns aflat pana azi e legat de numele Djunei, celebra caucazianca agreata pentru capacitatile ei extrasenzoriale pana in cercurile cele mai inalte ale demnitarilor de la Kremlin.

Pretul cumplit al succesului

Evghenia Davitasvili - Djuna - este presedinte al Academiei Internationale de Stiinte Alternative si membru al Consiliului Consultativ al presedintelui Federatiei Ruse. Profesor-academician, detinatoare a Ordinului International Medical "Albert Schweitzer", conduce Consiliul Regent al Societatii "Noua Elita din Rusia". Pentru meritele sale deosebite in activitatea de bioterapeut, psiholog si parapsiholog, a fost numita general-colonel al Serviciului Medical Militar. Ea detine in Moscova o clinica inca foarte solicitata. In 1989, Djuna a fost numita in mass-media internationala "cea mai remarcabila femeie din lume".
Insa onorurile si recunoasterea internationala nu i-au adus celebrei Djuna acel lucru pe care l-a cautat cu ardoare toata viata: fericirea. Pretul pe care destinul i l-a cerut pentru celebritate si momentele de glorie a fost peste puterile cuiva de a indura. Djuna a incercat sa forteze limitele la care s-a oprit stiinta, sa contrazica boala si durerea, jucandu-se, poate, cu niste forte care scapa controlului cunoasterii umane. Provocarea adresata acestor energii s-a transformat intr-o lupta marcata de "victoriile" Djunei, dar si de o cumplita, fatidica replica a mortii. In urma cu 10 ani, intr-un groaznic accident de circulatie, unicul ei fiu, Vahtang, in varsta de 26 de ani, si-a pierdut viata. El era vointa ei de a trai, fericirea ei, tot sprijinul fizic si moral. De atunci, Djuna a parasit viata publica si s-a izolat intr-un apartament modest, de pe strada Arbat, din centrul Moscovei. In primele momente de dupa moartea violenta a fiului ei, Djuna nu a vrut sa mai traiasca. Cu timpul, insa, i s-a dezvaluit un nou sens al vietii: acela de a descoperi tineretea vesnica.

Fetita miraculoasa

Djuna s-a nascut la 22 iunie 1949, intr-un sat de la poalele muntilor Caucaz, din regiunea Krasnodar. Tatal ei se tragea dintr-o veche familie de asirieni din Iran, iar mama - din neamul cazacilor din Kuban. Astfel ca Djuna a mostenit atat darzenia si curajul cazacilor, cat si misticismul asirienilor. Capacitatile sale miraculoase s-au afirmat inca din copilarie. Micuta Djuna putea sa vizualizeze aura energetica a oamenilor si astfel, cu mintea ei de copil, stabilea daca prezenta lor este pozitiva sau negativa. Se juca, adesea, cu tatal ei, urcandu-i-se in spate si strigand "Dii, calutul meu". Tatal, care avea probleme cu spatele, a constatat, in timp, ca jocul acesta ii este benefic. Si astfel, se jucau tot mai des, folosind-o pe Djuna ca pe un remediu pentru durerile sale. Localnicii si-o amintesc ca pe un copil de o bunatate rar intalnita. In curand, Djuna si-a inteles scopul in viata: sa se apropie de oameni si sa ii ajute in suferintele lor.

Djuna, general-colonel


Astfel, la 21 de ani, a absolvit Scoala Tehnica Medicala din Rostov si a primit repartizare in Tbilisi, capitala Georgiei. Aici l-a intalnit pe viitorul ei sot, Victor Davitasvili, care detinea o functie extrem de importanta: era referentul lui Eduard Sevardnadze, la vremea aceea ministrul Afacerilor Interne din Georgia, desemnat de Kremlin. In acea perioada, Djuna si-a descoperit, aproape intamplator, puterile ei uimitoare de vindecare. Totul a pornit de la o prietena apropiata, care avea din nastere o pata pe obraz. Djuna a inceput sa o maseze in acel loc zilnic, iar in scurt timp, pata inestetica a disparut. Zvonurile despre o "vrajitoare din Caucaz" s-au raspandit rapid, ajungand pana la urechile elitei politice din Georgia. Asemenea calitati nu puteau trece neobservate, in tara care s-a interesat, poate, cel mai mult de posibilitatile de aplicare concreta a capacitatilor paranormale. Si iata ca, in 1978, Djuna a primit un apel telefonic care i-a schimbat intreaga viata. A fost sunata de la Kremlin, cu intrebarea daca il poate vindeca pe Leonid Ilici Brejnev, conducatorul Uniunii Sovietice. In 24 de ore, Djuna a fost "smulsa" de langa sotul ei si "insotita" de o echipa KGB la Moscova. Cu ea era si baietelul ei de 3 ani, Vahtang, de care Djuna era nedespartita. La scurt timp, apropiatii sefului statului au observat ca tratamentul Djunei da rezultate. Aceste realizari deosebite si faptul ca se bucura de increderea "stapanului" imperiului sovietic au facut ca faima sa-i creasca si mai mult. La usa ei se inghesuiau oameni atat din nomenclatura comunista, cat si simpli cetateni, uniti parca toti in speranta ca vor gasi alinarea bolilor de care sufereau.



"Fenomenul D", sub supraveghere KGB

La inceputul anilor '80, Djuna Davitasvili a inceput sa lucreze in cadrul Academiei de Stiinte ca cercetator si, totodata, ca subiect al cercetarilor. In aceeasi perioada, i s-a pus la dispozitie o echipa de ofiteri KGB, care o insotea peste tot. Din cand in cand, era chemata la policlinica Kremlinului. In anii aceia, Brejnev se simtea tot mai rau. Presedintelui Sovietului Suprem al URSS ii era aproape imposibil sa stea ore in sir la conducerea plenului. Dupa cateva minute de masaj terapeutic, realizat de Djuna, Brejnev aparea restabilit. Tehnicile ei de revigorare au uimit atat medicii, cat si biologii si fizicienii din intreaga Rusie.

Profesor-academician

In cadrul Institutului de Cercetari Stiintifice, Djuna a fost supusa zi si noapte la experimente ce pareau fara sfarsit, pentru a putea depista si intelege cum actioneaza biocampurile sale asupra oamenilor. Dupa cum afirma insasi Djuna, "in stiinta nu exista loc de compromisuri. Numai experienta si practica pot confirma orice fel de presimtiri si presupuneri". Ea insasi dorea cu ardoare sa descopere originea capacitatilor sale. Oamenii de stiinta au numit-o "Fenomenul D", si dupa indelungi studii si experimente, toti au recunoscut: "Fenomenul D exista cu adevarat, insa deocamdata stiinta nu il poate explica".
In anul 1984, oamenii de stiinta de la Institutul de Cercetari Stanford din California, sub auspiciile Academiei de Stiinte a URSS si monitorizati de KGB, au realizat impreuna cu Djuna un experiment cu totul neobisnuit. Aflata la Moscova, Djuna trebuia sa descopere, folosind doar puterea mintii, locul de pe teritoriul SUA in care se ascundea o anumita persoana. Ea trebuia sa-si concentreze atentia la peste 16.000 de kilometri catre vest, sa gaseasca si sa descrie zona unde se afla cel ascuns. Conform relatarilor celor doi oameni de stiinta americani, Russel Targ si Jane Katra, care se aflau in aceeasi incapere cu Djuna, experimentul a reusit. Djuna a putut descrie uimitor, aproape in detaliu, locatia in care se afla martorul, in San Francisco, la mii de kilometri distanta. Acest experiment a fost mediatizat pe larg, atat in presa sovietica, dar si in cea occidentala.
Insa la inceputul anilor '80, moartea lui Brejnev parea sa se reflecte negativ asupra puterilor Djunei. Disparitia inaltului sau protector a lasat-o pe Djuna expusa atacurilor celor care de mult o urau si o invidiau. Autoritatile sovietice, prinse intre rationalismul oficial si misticismul traditional rusesc, au oscilat adesea intre admiratie si suspiciune, cu privire la darul vindecator al Djunei. Vizitele ei la Kremlin erau adesea comparate cu cele ale lui Rasputin la Curtea tarului Nicolae al II-lea, de la inceputul secolului XX. Si, nu de putine ori, oamenii vorbeau despre ea cu teama, ca fiind un "Rasputin cu fusta". Pentru unii reprezentanti ai clerului, puterile ei erau de natura diavoleasca, Djuna trezindu-se acuzata chiar si de vrajitorie.

Faima mondiala

In 1987, experimentele au incetat, iar viata Djunei a intrat pe un nou fagas: cel al deschiderii fata de oameni. Efectul pe care il avea asupra multimii era incredibil. Dupa ce ani de zile lucrase cu atatia oameni de stiinta, fizicieni, medici, biologi, Djuna avea o credibilitate foarte mare. Popularitatea ei din anii 80-'90, din intreaga Uniune Sovietica, a a avut o finalitate neasteptata. Oamenii credeau in puterile Djunei cu toata forta.

Premiul international "O viata dedicata carierei"


Dupa caderea "Cortinei de fier", faima Djunei s-a raspandit si mai mult, depasind granitele tarii. Ar fi putut pleca in Occident, unde i s-a oferit un mediu de lucru fabulos si sume mari de bani, ce urmau a fi investite in cercetarile sale. Dar Djuna a refuzat ofertele generoase. "Ii vreau pe copiii si nepotii nostri sanatosi!", spunea Djuna. "Nu sunt doar cuvinte frumoase. Aici, in Rusia, este patria mea, tara mea, sunt prietenii mei. Fara Rusia, eu nu sunt Djuna". In acea perioada, din preajma anilor '90, atat Rusia, cat si alte tari din fosta Uniune, erau zguduite de puternice convulsii politice, luptand pentru independenta de comunism. Pe acest fond tulbure, au aparut mai multe figuri mesianice, vindecatori, vraci, bioenergeticieni, profeti, care raspundeau unei cereri indiscutabile: aceea a solutiilor de mantuire. Intr-un sistem in care nimic nu mai functiona, oamenii cautau cu disperare drumuri salvatoare. Insa aparitia Djunei a fost cu totul deosebita de cea a celorlalti bioenergeticieni. Nimeni altcineva nu incercase ani de zile cu atata indarjire sa-si inteleaga natura puterilor. Nimeni nu acceptase atatea experimente in laborator. Nimeni altcineva nu reusise sa trateze atatea boli cumplite.

Cu Robert De Niro

Poporul rus o vedea ca pe un "mantuitor al neamului", sosit sa-i scoata din mizeria si greutatile cu care se luptau. Djuna umplea stadioane cu mii de oameni, salile de teatru devenisera neincapatoare. Pentru Rusia, ea devenise a doua oara "un fenomen", insa nu unul de cercetare parapsihologica, ci unul de cercetare psiho-sociologica.
Djuna nu percepea taxe pentru consultatiile si tratamentele sale. Cel mult, accepta mici cadouri. In casa de pe strada Arbat, Djuna a fost "vizitata" de multe personalitati, ca Federico Fellini, Andrei Tarkovsky, Robert De Niro, Nastassja Kinski. Dar Djuna nu facea caz de toate astea, iar banii pe care ii obtinea ii dona cu o generozitate rar intalnita scolilor, spitalelor, caminelor de batrani, mamelor ce isi pierdusera fiii in razboiul din Afganistan. In timpul sedintelor de tratament, Djuna executa serii de pase asupra pacientului, insa fara a-l atinge. Potrivit spuselor sale, aceasta tehnica ii fusese transmisa in familie si se "inrudea" cu masajul fara contact direct din traditia orientala. Djuna spunea ca se concentra asupra organului bolnav, creand mintal imaginea unuia sanatos, ca si cum ar fi incercat sa impulsioneze trupul pacientului pentru a "corecta" greselile dinauntrul sau.

Vindecari fara contact

Djuna insa nazuia la mai mult. Ea nutrea dorinta apriga de a le oferi oamenilor sansa invatarii metodei sale terapeutice. Stranepoata a asirienilor, Djuna a mostenit caracterul ferm si perseverent al stramosilor ei si a luptat darz pentru a-si impune metoda de tratament in lumea oamenilor de stiinta. Iar primii sai ucenici au fost medicii. Treptat, metoda masajului fara contact a inceput sa se aplice in clinici ca tratament suplimentar celui traditional.

Experimentul Moscova - San Francisco


Perioada de recunoastere in tara natala a fost mult mai indelungata decat peste hotare. Despre Djuna s-au scris volume intregi, s-au turnat filme, s-au compus melodii si poezii. Ea a primit diplome de la organizatii internationale, a fost medaliata in multe tari ale lumii. Dar Djuna nu este doar om de stiinta, ci si inventator. "Biocorectorul Juno", fara precedent in lume, a fost proiectat sa aiba aceeasi forta terapeutica cum au si mainile ei. In marile clinici din Moscova, s-a demonstrat ca sub influenta acestui aparat, din corpul pacientului dispare nu numai agentul de hepatita virala, dar si virusul oncogen. "Biocorectorul Juno" imbunatateste in mod semnificativ starea imunitara a organismului, crescand astfel eficienta tratamentului impotriva cancerului. Dispozitivul a dovedit si o eficacitate ridicata la depistarea si prevenirea mai multor boli de neurologie, endocrinologie, ginecologie, dermatologie.
In martie 1992, Djuna a primit patent pentru inventia sa in SUA. In prezent, "Biocorectorul Juno", desi detine 16 patente in diverse tari ale lumii, in Rusia nu este folosit decat in clinica sa. Djuna este foarte dezamagita de actualul guvern si de faptul ca 35 de ani de munca continua in folosul stiintei nu reprezinta nimic pentru Rusia.

Visul negru

Paradoxal, tocmai atunci cand numele ei capatase recunoastere mondiala, Djuna dispare din viata publica. Anul 2002 a insemnat pentru ea anul mortii. In acelasi an au plecat "dincolo" fostul ei sot, iar la scurt timp, si fiul ei. Vahtang a fost pentru Djuna intreaga bucurie a vietii, speranta viitorului si umarul care a sustinut-o. In clinica pe care o infiintase la Moscova, el era mana dreapta a Djunei si omul cu care se sfatuia in toate privintele. Moartea lui fulgeratoare a fost ca un cutit infipt in inima Djunei. Cu doua saptamani inainte de tragedie, Djuna a avut un vis premonitoriu. "Trei oameni in haine negre au venit la mine cu un inel. Cu cine oare voiau sa ma logodesc? Cu moartea!?", povestea Djuna intr-un interviu acordat ziarului "Vecernaia Moskva". "Cu o zi inainte de dezastru, am atipit pentru zece minute si am auzit vocea tatalui meu: In patru zile vei muri!". Si asa a fost. Ingropaciunea fiului, nascut, in mod ciudat, in aceeasi zi cu mama lui, a insemnat, totodata, si retragerea in singuratate a celebrei Djuna, care de atunci parca vrea sa traiasca mai mult in trecut.
Multi s-au intrebat atunci cum de vestita Djuna, care salvase mii de oameni, nu reusise sa-si salveze propriul fiu. "Ce as fi putut face? Nimic nu-l mai putea ajuta. A avut coastele rupte, vertebrele fracturate, volanul i-a intrat in piept. A fost oribil! Cum ar fi putut trai dupa toate astea? Cum as fi putut eu sa il salvez pe Vaho, daca masina in care el a murit s-a transformat intr-o bucata de metal?".

Batranetea - o boala vindecabila

Astazi, la Moscova, "gurile rele" spun ca Djuna si-a pierdut mintile si ca lucreaza la un proiect prin care sa il "reinvie" pe fiul sau. Insa nimic din toate acestea nu este adevarat. Djuna se gandeste la fiul ei ca la un inger care a plecat si o pazeste din ceruri. In acelasi interviu Djuna a povestit ca prin moartea lui Vaho ei i s-a dezvaluit un nou scop al existentei sale pe acest pamant. Visul ei este de a prelungi viata oamenilor. "Cum de exista o diferenta atat de mare intre varstele primilor oameni, de exemplu Adam, care a trait cam 900 de ani, si generatiile actuale, care nu depasesc 70-100 de ani?". Djuna este convinsa ca problema longevitatii are o solutie. Conform afirmatiilor ei, acest lucru poate fi posibil, pentru ca oamenii, ca si intreaga natura, sunt formati din atomi, iar acestia nu imbatranesc. "Etern este doar Dumnezeu. Ceea ce ma preocupa nu este problema nemuririi, ci problema longevitatii. Batranetea este o boala care poate fi tratata!".
In fiecare sambata, indiferent de vreme sau anotimp, Djuna merge la cimitir, la mormantul lui Vahtang. Singura. Exista suferinte pe care timpul nu le poate vindeca. In rest, casa ei e deschisa pentru oricine are nevoie de ajutor. In fiecare zi, la ea vin multi oameni pentru a cere sprijin, credinta. Si pleaca din casa ei plini de nadejde, plini de speranta. Dar pentru Djuna urmeaza iarasi noaptea. Si singuratatea. Din pacate, Djunei mainile sale nu-i sunt de nici un folos!

Comentariu propriu : Pe langa istoria romantata a Djunei, articolul prezinta detalii interesante despre fenomenul parapsihologic care l-a prezentat la vremea ei .

[LORD]

CAZUL STEFANESCU : Execuţia unui „capitalist“ român , SURSA : Articol scris de Florel Manu, preluat din arhiva Revistei Historia, decembrie 2010 .


REŢETA LUI ŞTEFĂNESCU

Gheorghe Ştefănescu a ajuns la o avere impresionantă în urma unor şmecherii simple. În primul rând, actele erau măsluite. Ştefănescu le cerea complicilor de la întreprinderile de vinificaţie de la care se aproviziona ca pe avizul de expediţie, la rubrica ce viza cantitatea, să treacă ultima cifră din cele patru, „1“. După venirea transportului, Ştefănescu transforma cifra „1“ în litera „l“, prescurtarea de la „litri“. În faţa grupului de trei cifre rămase Ştefănescu trecea o cifră mai mică decât cea înscrisă iniţial pe avizul de expediţie. Obţinea astfel cantitatea suplimentară pe care o valorifica prin reţeaua proprie şi prin cramele rudelor lui. O altă şmecherie era legată de cupajarea vinurilor. Comanda o cantitate mai mare de vin ieftin şi alta mult mai mică de vin scump. Amesteca produsele şi le vindea la preţul maxim.

PROFILUL LUI BACHUS

Ştefănescu s-a născut la 11 septembrie 1929 în Bucureşti. Familia din care provine s-a ocupat de afacerile cu vinuri şi înainte de perioada comunistă. El era angajat pe funcţie de gestionar la ICL Alimentara Sector 8. A lucrat 21 de ani în domeniu. Salariul lunar din cartea lui de muncă era de 2.000 de lei. După ancheta în dosarul „Vinul“ anchetatorii au stabilit frauda la 13.800.000 lei, plus câteva zeci de kilograme de aur, două maşini marca Lada şi o vilă la Breaza. Totul i-a fost confiscat. A murit împuşcat la data de 4 decembrie 1981 şi a fost înmormântat la Cimitirul Jilava, în sectorul destinat condamnaţilor la moarte.
Sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 au reprezentat pentru puterea comunistă o perioadă în care infracţiunile economice erau pedepsite chiar mai aspru decât violenţele sau crimele.
Oricât de cinstit era românul în perioada comunistă, tot i se lipea câte ceva de mână. Mai precis, cam toată lumea fura câte ceva. De la un porumb, o plasă cu mere, până la furtul la cântar şi până la marile afaceri, cele de furt cu vagoane. La începutul anilor ’70, propaganda comunistă lăuda aportul oamenilor muncii la consolidarea societăţii multilateral dezvoltate. Erau premiaţi cei care puneau umărul la protejarea avutului obştesc, venerat de unii, sursă de venit pentru alţii.

Acţiunea „Fermitatea“

Asta a făcut ca la sfârşitul anilor ’70, autorităţile comuniste să descopere că începuseră să se formeze anumite grupări care deţineau controlul în anumite domenii. În special în sfera comerţului şi a activităţii economice. Tânăr locotenent în Miliţia Economică în 1978, fostul şef al Inspectoratului General al Poliţiei, generalul Costică Voicu îşi aminteşte de acţiunile de depistare a „elementelor“ care devalizau proprietatea socialistă.
Un prim pas în lupta cu afaceriştii a fost reorganizarea instituţiilor statului, dar şi a modului de abordare a situaţiilor create în perioada în care s-au dezvoltat grupurile infracţionale.
„Premergător cazului Ştefănescu şi evident altor cazuri care au urmat a fost perioada aceea de relaxare a intervenţiei organelor de miliţie, funcţiona un program cu evidente nuanţe politice de educare a oamenilor în altă modalitate decât aceea prin penitenciare. Acum, constatând eşecul unei asemenea măsuri şi dat fiind numărul foarte mare de infracţiuni săvârşite, a fost gândit şi apoi pus în aplicare un program al Miliţiei care s-a numit «Fermitatea». Prin acesta se cerea organelor de miliţie să intervină atât pentru prevenirea micii criminalităţi, cât şi a marilor afaceri din economie. Vremea respectivă a fost legată de reorganizarea Direcţiei Miliţiei Economice. S-a profesionalizat atât aceasta, cât şi Direcţia de Anchete penale. Până atunci Miliţia Economică era apatică şi slab profesionalizată. Direcţia Miliţiei Economice a fost dezvoltată şi avea servicii specializate care acţionau pe cele mai sensibile domenii: industrie alimentară, comerţ, transporturi. Atunci se acţiona pe legea 18 din 1968, legată de controlul averilor, cum i se spunea în anii ’80, «ilicitul»“, îşi aminteşte generalul Costică Voicu.
Acţiunea cu nume de cod „Fermitatea“ nu a fost una de scurtă durată. Ea s-a întins pe câţiva ani şi a avut ca scop demascarea şi condamnarea celor care au avut curajul să se opună idealurilor socialiste.
„La vremea respectivă, anii ’77-’78 nu se punea problema lipsei de alimente. Se trăia bine. Piaţa era bine aprovizionată, dar prosperau şi afacerile. Aşa că marile afaceri s-au făcut pe sfera asta a bunurilor de larg consum. Adică pe băuturi alcoolice, carne şi preparate din carne, lapte şi produse lactate. În plus exista o reţea extrem de consolidată a unităţilor de desfacere cu amănuntul.
S-au obţinut informaţii referitoare la modul de viaţă exuberant al unor persoane din zona comerţului, a comerţului cu băuturi, carmangerii, a fost şi acţiunea PECO 81 când a fost destructurată o reţea care valorifica plusurile de petrol. Ca în cazul Ştefănescu. În loc de alcool era petrol“, explică generalul Voicu.
Prin cazul Gheorghe Ştefănescu, Miliţia a marcat prima mare acţiune de anihilare a celor care comiteau serioase infracţiuni economice. Era o trecere de la pedepsirea micilor găinari la afaceri de tip mafiot. „La un moment dat în dosarul ăsta al vinului erau vreo 300 de oameni care lucrau. Cazurile mărunte s-au dat la judeţe. Au fost aduşi şi procurori din alte judeţe la Bucureşti. S-au făcut expertize şi contraexpertize. Era primul mare megaproces al anilor ’70-’80“, mai spune Costică Voicu.

Dosarul „Vinul“

Gheorghe Ştefănescu a fost arestat în 1978. A urmat un proces care a durat trei ani. La 4 decembrie 1981, Ştefănescu a fost executat, iar dosarul „Vinul“ a intrat în istorie. Cazul a fost atât de mediatizat de presa comunistă, încât bucureştenii din zona Griviţei-Basarab cunoşteau întreaga istorie a depozitului de vinuri la care făceau cozi de zeci de minute în anii ’70. Mai mult, în 1984, cazul Ştefănescu a fost subiect de film: „Secretul lui Bachus“, cu Ştefan Mihăilescu Brăila în rolul principal. Un rol pe care cei care au anchetat dosarul „Vinul“ l-au considerat magistral. Practic, actorul a intrat în pielea gestionarului depozitului de vinuri. Un alt amănunt este că Gheorghe Ştefănescu nu era poreclit „Bachus“ şi nu i se spunea nici „Bumbescu“, ca în film. Apropiaţii îi spuneau „nea Gică“. Singurul lucru adevărat, care apare şi în pelicula lui Geo Saizescu şi Titus Popovici, este că, în ciuda bogăţiei strânse de-a lungul timpului, Gheorghe Ştefănescu avea un stil modest de viaţă.
Imediat după arestarea lui Gheorghe Ştefănescu au început şi poveştile. După ce a fost executat, au apărut tot felul de variante despre modul în care poliţia a reuşit să pună mâna pe el. „Treaba cu ofiţerul de securitate e folclor. Că voia vin pentru nuntă şi s-a stricat... că a fost prins cu eprubeta. Totul a plecat de la o tranzacţie cu aur. Noi aveam deja schema. Era totul desenat. Aurul a fost elementul declanşator să ajungem la el. Şocul a fost totuşi milionul de lei găsit la el. Aici a fost în faţa faptului împlinit. Nu a avut ce să mai facă. Celor care-l susţineau nici nu le venea să creadă ce s-a găsit la Ştefănescu. Un milion în 1978 era enorm. Plus case şi bijuterii“, mai spune Costică Voicu.

Mai mult, prinderea lui Ştefănescu a venit în urma unei informaţii din zona bişniţarilor. „Una din informaţiile care duceau spre Ştefănescu era legată de faptul că el era preocupat de achiziţia de aur. Cumpăra bijuterii sub orice formă. Una dintre informaţiile primite la vremea respectivă se referea la faptul că Ştefănescu trebuia să cumpere de la un bişniţar o mare cantitate de aur. S-a realizat flagrantul undeva, în apropierea depozitului lui de vinuri. Era vorba de câteva lănţişoare. În urma percheziţiei atât acasă, cât şi la locul de muncă a venit bomba. A fost meritul colegului meu Constantin Salitră. El a venit cu informaţia: «Domnul Ştefănescu va cumpăra aur. Ce facem? Îi facem flagrantul sau nu?». Şi l-au făcut, că era o ocazie să pună mâna pe el“, relatează Voicu.
Fiind şi primul mare caz de fraudă economică, anchetatorii vedeau în Ştefănescu un adevărat mafiot. „Gruparea Ştefănescu era una ermetică, de tip familial, constituită mafiot. Cu puternice încrengături şi în sus, şi în lateral. În sus ca să se acopere prin corupţie şi în lateral erau furnizorul şi cel care transporta marfa. Modalităţile de investire erau: aur, valută, obligaţiuni CEC. El acţiona direct. Ştefănescu era tipul mafiotului tradiţional. Cu o anumită cultură a banului. O avariţie din asta totală. Îl avea pe primul secretar la mână. Nu mai vorbesc de directori şi directoraşi. Ăia veneau să-şi ia tainul. Pe final refuzau să mai ia tainul, că era prea mare. El dicta. La comandantul poliţiei locale nu avea el treabă. Fiecare trecea şi îşi lua darul. Era bidonul de vin, nici nu se punea problema de bani la nivelul ăsta. Bani ştia el cui să-i dea. Era un tip foarte calculat. Ştia care-i preţul fiecăruia. El era jupânul total“, îl caracterizează Voicu pe Gheorghe Ştefănescu.

Adevăratul secret al lui „Bachus“

Începute în 1978, procesele penale împotriva lui Ştefănescu au durat până în 1980. Atunci a fost dată şi sentinţa de pedeapsă cu moartea, la 26 aprilie 1980. Executarea a avut loc după mai bine de un an şi jumătate, după ce familia lui Ştefănescu a încercat să obţină strămutarea pedepsei capitale în închisoare pe viaţă. Eforturile au fost zadarnice. Oricum, dosarul era unul care era cunoscut chiar de Nicolae Ceauşescu. „A doua sau a treia zi de la prinderea lui Ştefănescu a fost informat Ceauşescu. Toată acţiunea a fost coordonată direct de generalul Nuţă. Fostul şef al Inspectoratului General de Miliţie. Îmi aduc aminte că o noapte întreagă am bătut la maşină seriile bancnotelor de dolari şi de obligaţiuni CEC. Ne aduceam soţiile de acasă, care erau dactilografe să ne ajute. Erau seriile de pe sutele de dolari, kilometrice“, a mai spus Costica Voicu.
Pentru cei care ar citi acum sentinţa de trimitere a lui Ştefănescu în faţa plutonului de execuţie, lectura ar fi una amuzantă. Iată cum era motivată pedeapsa cu moartea în dosarul 546/ 1980: „Sfidând cu luciditate pe cei din jur, element afacerist, avid după câştiguri nemuncite, dornic de înavuţire şi trai uşor, inculpatul Ştefănescu Gheorghe, încălcând cu cinism şi premeditare legile ţării, a sustras treptat din avutul celor ce muncesc sume mari de bani, încercând prin aceasta să slăbească eforturile pentru consolidarea şi dezvoltarea societăţii socialiste. Acţionând fără jenă, pentru organizarea marilor afaceri şi ascunzând averi mari, manifestându-se ca un capitalist, care nu are nimic în comun cu societatea noastră, urmează ca instanţa, pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, pentru avuţia ţării, să aplice inculpatului Ştefănescu Gheorghe pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii“.
După condamnarea lui Ştefănescu, fiii lui, Mircea şi Gabi, au fost închişi pentru complicitate alături de tatăl lor. Amândoi au murit la câţiva ani după ce au fost eliberaţi. Un amănunt important în dosarul „Vinul“ este că Ştefănescu nu şi-a câştigat averea din contrafacerea vinului cu pastile. Secretul lui era unul pur economic. A furat cu vagoanele.

Comentariu propriu : Gheorghe Stefanescu este ingropat la Cimitirul Jilava. Asemanarea fizica dintre el si actorul Stefan Mihailescu Braila ( care i-a jucat rolul in film ) este frapanta .

[LORD]

MAGLAVIT MIRACOL SAU ESCROCHERIE ? Sursa : Revista Historia, 2010 .Maglavit miracol sau escrocherie?


În vara anului 1935, o Românie întreagă n-avea ochi decât pentru Maglavit. Localitatea din Oltenia în care ciobanul Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu. Foarte repede, societatea s-a împărţit în tabere: unii i-au zis ciobanului „nebun“, alţii „sfânt“, unii au bănuit că-i vorba de o escrocherie. Cert e însă că puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului. La 75 de ani de la „vedenia” lui Petrache, „Historia” vă spune cine a câştigat de pe urma ciobanului, cum a fost exploatat politic Maglavitul şi care a fost atitudinea Bisericii faţă de fenomen.Localitatea Maglavit, unul dintre centrele din Câmpia Dunării ale comerţului cu vite în perioada interbelică, se afla în judeţul Dolj, Plasa Calafat. În judeţul Dolj existau, pe atunci, şi plasele Amaradia , Bechetu , Brabova, Filiaşi , Ocolul , Pleniţa , şi Segarcea – locuitorii trăind, precar, din creşterea vitelor şi din agricultură.Grijulii permanent cu propriile interese legate de familie, de pământ şi de relaţia cu autorităţile, oamenii locului sunt concomitent de o naivitate copilărească, astfel că, în vremuri de restrişte, sunt gata să urmeze pe primul venit care le apare înzestrat cu aura de „mântuitor”: Averescu, Zelea Codreanu.

Cum se impune ciobanul Petrache

În paralel cu aceştia, mai apare un individ, cioban de meserie, sărac la minte şi ca stare materială, care le apare ţăranilor drept Alesul Tatălui ce poate comunica mulţimilor însetate de dreptate voinţa Creatorului. Este vorba de Petrache Gh. Lupu, născut, conform certificatului său de naştere, la 14 octombrie 1907, ora 10.00.
Şi dacă Averescu sau Zelea Codreanu se impun, din punct de vedere politic, pe fondul unei crize morale profunde a societăţii româneşti, cazul Petrache Lupu apare în contextul unei calamităţi naturale de proporţii, care declanşează la rândul său o profundă criză religioasă. Astfel, între 1930-1935, o secetă puternică reduce dramatic şeptelul locuitorilor din comuna Maglavit şi le pârjoleşte păşunile. În aceste condiţii de secetă teribilă, unul dintre ciobanii comunali, Petrache Gh. Lupu, ar fi fost martor la o apariţie divină, trei vineri consecutiv, în zilele de 31 mai, 7 şi 14 iunie 1935. Apariţia ar fi fost de forma unui moş care plutea pe deasupra pământului; moşul nu putea fi văzut decât de cioban, era impozant, iar părul său îl acoperea în întregime, ca un veşmânt – încât nu i se vedeau decât degetele picioarelor şi chipul. El i-ar fi poruncit lui Petrache să le spună oamenilor că dacă nu se pocăiesc, nu merg la biserică, nu respectă repaosul din zilele de sărbătoare şi de duminică şi nu postesc miercurea şi vinerea, „are să le rupă muncile”.
O mireasmă mai îmbătătoare decât mirosul oricăror flori de câmp cunoscute se răspândea din acest personaj. Prima reacţie a ciobanului a fost frica, urmată de neîncredere; moşul, însă, a insistat pe lângă păstor să le vorbească oamenilor despre el şi ameninţările sale, astfel că, în prima duminică, Petrache Lupu a relatat faptul în faţa oamenilor prezenţi în biserică la slujbă, în prezenţa preotului paroh Nicolae Bobin; receptivitatea lor a fost de bun-augur pentru intenţiile reformatoare ale ciobanului insuflate de Tatăl Ceresc.

La punctul numit „La Buturugi” din afara satului, unde a avut loc prima apariţie, ciobanul a săpat o fântână alături de care a ridicat o cruce din lemn, pe care a notat numele său şi amintirea viziunii sale şi îndemnul ca oamenii „să închine, să pupe”. Ulterior, apa fântânii a fost considerată a fi făcătoare de minuni.
În scurtă vreme, vestea minunii de la Maglavit depăşeşte hotarele judeţului Dolj. Putem reface filmul evenimentelor cazului Maglavit în funcţie de relatările presei, Poliţiei, Siguranţei, martorilor oculari şi unor memorii de epocă; cazul a avut organul lui de presă, „Cuvântul Maglavitului”, care apare sub direcţia unui Comitet anonim, între 25 noiembrie 1935 şi 30 iunie 1936, moment în care apariţia sa încetează, din lipsă de fonduri, ecou (in)fidel al evenimentelor legate de fenomen la nivel local, naţional, şi chiar internaţional (de pildă, se citează cazul lui Nicolae Iorga, întrebat de câţiva dintre cei care reprezentau diferite state europene în Societatea Naţiunilor, bolnavi, dacă pot merge la Maglavit spre a se vindeca de diferite boli; istoricul răspunde că acolo se vindecă numai cei cu boli mintale, adică respectivii sunt nebuni să creadă în astfel de bazaconii). Neexistând pe atunci televiziune, iar la sate mai ales radioul fiind apanajul câtorva privilegiaţi, e uşor de înţeles că presa rămânea mijlocul cel mai răspândit de informare, astfel că, alături de înclinaţia ţăranilor spre superstiţie, ea a contribuit cel mai mult spre a face demne de crezare cazul Maglavit. Faţă de aceste relatări festiviste, o altfel de lumină e aruncată asupra cazului de memorialistică şi de rapoartele Poliţiei şi Siguranţei, care pun în lumină dedesubturile afacerii, alături de mărturii ale neurologului Gheorghe Marinescu, ale părintelui Stăniloae etc.

Cine câştigă de pe urma ciobanului

Cazul Maglavit, ca orice fenomen de masă, are două nivele: cel vizibil, închinat, în exclusivitate, exacerbării liturgicului, pentru atragerea maselor; şi cel invizibil, de care, inevitabil, profită numai câţiva aleşi. Ca şi cazurile de la Lourdes sau Fatima, potenţialul său comercial trezeşte dorinţe de înavuţire; în mod direct sunt comercializate icoane, broşuri, cruciuliţe, cutiuţe cu tămâie, lumânări etc. de către diverşi comercianţi ambulanţi, în cantităţi industriale, dar nimeni nu ştie cuantumul sumelor astfel acumulate. Sumedenie de troiţe se alătură crucii puse de către cioban la locul minunii, sunt ridicate numeroase altare, iar în faţa unuia dintre ele Lupu imită în parte gestul sacramental al preotului din timpul programului liturgic, dar nu e preot să se formalizeze, fiindcă el e Alesul; atinge oamenii veniţi să se vindece trupeşte, sufleteşte, sau numai să se roage, şi aceştia se simt vindecaţi.Există Noul Ierusalim, unde strălucesc sute de lumânări şi oamenii se roagă, şi Curtea Miracolelor miilor de nespălaţi, mormanelor de fecale, trupurilor îngrămădite în muta disperare de a se vindeca. Din craca unei sălcii aflate la locul minunii se crede că picură sevă vindecătoare; imediat este năpădită de disperaţi. Parohul Bobin sesizează cel dintâi potenţialul de îmbogăţire pe termen scurt furnizat de minune.

Raportul întocmit în 18 septembrie 1935 de către comisarul de Brigadă Mobilă, pe numele său Asterian, e reprezentativ în această privinţă. Astfel, la Maglavit „a fost destul câteva vindecări de bolnavi pentru ca tot acest lucru să ia aspectul unei opere Dumnezeieşti şi pentru care numele Sfântului de la Maglavit să se răspândească cu iuţeala fulgerului, atrăgând pe aceste meleaguri mii de credincioşi.
Astfel, preotul BOBIN, preşedintele, senatorul TOMA VALERIAN, preot TUDOR POPESCU şi negustorii ELEFTERIE VASILESCU şi GH. POPESCU, folosindu’se de autoritatea lor, au început să tragă foloase de pe urma acestei chestiuni de pură credinţă. – Preotul Bobin, care conduce această iniţiativă transformată în negustorie a tipărit nişte broşuri intitulate «Minunile dela Maglavit», pe care le vinde în folosul său personal, obligând aproape pe toţi dreptcredincioşii a le cumpăra. – Deasemeni din Craiova a adus nişte cruciuliţe pe cari, sub cuvânt că sunt sfinţite, le vinde pelerinilor iar câştigul realizat în loc de-al întrebuinţa pentru scopul cu care s’a constituit comitetul, îl foloseşte la plata datoriilor sale personale. – Se aminteşte că acest preot, care până acum o lună avea datorii la diferite bănci din Craiova a reuşit să scape de ele graţie activităţii sale în acest domeniu.

Cum era de aşteptat, în aceste părţi au apărut o mulţime de negustori ambulanţi din Craiova şi Bucureşti, care la rândul lor vând broşuri explicative ale Minunii dela Maglavit, cum şi diferite alte lucruri (iconiţe, cruciuliţe, fotografii etc.) .Tuturor acestora preotul Bobin le cere o taxă pentru ştampilarea broşurilor, obligându’i ca din câştigul realizat să-i dea şi lui o parte. Această măsură a determinat ca mulţi din negustori să părăsească Maglavitul, lucru ce a folosit preotului Bobin, care astăzi a monopolizat totul.Este bine stabilit că preotul Bobin lucrează de comun acord cu senatorul Toma Valerian, împreună cu care ridică banii din cutiile aşezate la locul sfânt, îi pune în saci şi îi cântăreşte, rămânând ca numărătoarea lor să o facă ulterior.Acest comitet nu admite, în materie de bani controlul nici unei persoane ori cât de indicate ar fi, iar în privinţa hotărârilor luate, nu permite nici o modificare. Astfel, fosta organizaţie Garda de Fier s’a oferit prin advocatul Petculescu şi sublocotenent Horia Codreanu ca fără niciun ajutor bănesc din partea comitetului local, dar şi fără vre-un control, să construiască biserica.
Acest lucru nu a plăcut lui Bobin, care a respins – de plano – propunerea. Pe de altă parte se hotărâse ca locul unde se va construi biserica să fie la Buturugă, acolo unde Dumnezeu s’a arătat lui Petrache Lupu. Cum acest teren aparţinea bisericii Madona Dudu din Craiova şi cum consiliul eparhial al acestei biserici urma să instituie un comitet din sânul ei, pentru administrarea fondurilor credincioşilor, preotul Bobin care pierdea în acest fel afacerea din mână nu a admis propunerea. A rămas ca biserica să se construiască pe locul stânei lui Petrache Lupu, teren fost al Eparhiei Mona Dudu, dar expropriat pentru utilitate publică şi trecut în islazul comunal. (…) Alături de preotul Bobin şi poate luând exemplu de la el, primarul comunei anume FLOREA STANCA se pretează la următoarea escrocherie: cu ocazia pelerinajului, briştile care transportă pasageri din halta Maglavit la locul procesiunii sunt supuse la taxe. Primarul le încasează, pretinzând suma de 500 lei pentru fiecare brişcă eliberând însă chitanţe numai pentru 120 lei. Cărăuşii deşi se văd înşelaţi, nu pot reclama deoarece li s’ar ridica dreptul de a mai face astfel de transpoarte.” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale – ANIC, Fond „Direcţia Generală a Poliţiei”, Dosar nr. 42⁄1935, filele 23, 24)

Cum funcţionează mecanismul

Lui Bobin i se alătură, aşadar, senatorul de Dolj, Toma Vălăreanu, care izbuteşte obţinerea, de la ministrul Transporturilor, Richard Franasovici, o reducere substanţială pe rutele CFR pentru toţi pelerinii care veneau la Maglavit; dr. psihiatru Albu din Craiova, Constantin Argetoianu – el ca medic nepracticant considera pe Lupu un ins cu personalitate multiplă –, prefectul de Dolj Garboviceanu, Lungulescu de la „Universul” şi nişte necunoscuţi, desigur numai oameni de paie ai celorlalţi. Se lucrează în sistem, adică presa favorabilă minunii laudă orice donaţie şi orice atitudine favorabilă şi atacă nimicitor orice fel de opoziţie, de tip moral sau material.Nu se poate reconstitui faptic sistemul generalizat de profituri, ci numai îmbogăţirea bandei mafiote a lui Nicolae Bobin. Se declanşează astfel o suveică infernală. Bobin organizează un sistem de plăţi pentru amenajarea locului spre a fi primiţi pelerinii, se asigură paza cutiilor de valori pentru donaţii, sătenii – la rându-le – transportă călătorii între halta Maglavit şi câmpul minunii, aflat la câţiva kilometri, şi fac bani din cărăuşie în asemenea cantităţi încât renunţă la creşterea oilor şi a vitelor, mai puţin bănoasă.

Primarul pretindea o taxă de 500 de lei de căruţă, dar elibera doar o chitanţă pentru 120 de lei. Niciun obiect nu se putea vinde la Maglavit fără a avea pusă, de către paroh, o ştampilă a parohiei, pentru fiecare ştampilare percepându-se 2 lei. Banii, după cum rezultă din raportul poliţienesc, curg din belşug şi nimeni, niciodată, nu caută să verifice modalitatea de cheltuire a lor.Încrederea oamenilor în preoţi şi notabilităţi este, în mod evident, absolută şi tocmai aceştia sunt cei care fac totul pentru a înşela. Apar şi o serie de divergenţe în plan local – un întreprinzător doreşte organizarea transportului pelerinilor cu o serie de autobuze între halta Maglavit şi sat, dar oamenii, în cap cu primarul, îl alungă pe acesta cu pietre. Prefectul e de acord cu oamenii, spre a nu stârni o revoltă.

Maglavitul intră în atenţia lui Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului Noul Severin, o eparhie din câteva judeţe, pe teritoriul căreia se afla şi Maglavitul. Episcopul e, iniţial, de părere să se verifice starea mintală a ciobanului, apoi, convins de sfinţenia lui, se foloseşte de poziţia sa superioară ierarhic şi smulge afacerea din mâna lui Bobin, care e în cele din urmă caterisit. Episcopul are iniţiativa fondării unei bănci de scont cu banii ce, zilnic, se adunau de la credincioşi şi edificarea la locul minunii a unui aşezământ caritabil, în regim de antrepriză.
El, mai mult decât parohul, ştia să facă bani; anterior a fost acuzat de delapidarea sumei de 15.000.000 de lei din fondurile de binefacere ale eparhiei şi mai avea la activ un alt scandal în care obliga parohii să vândă un volum propriu de predici legat de Maglavit, tipărit gratuit la tipografia episcopală. Şi dacă nu se aduna suma de 10.000 de lei de parohie din vânzări, preotul plătea diferenţa din buzunar.
Aşezământul caritabil trebuia să poată, în întregime, sluji vindecării spirituale şi fizice a credincioşilor din ţară, având întâietate cei care, fiind în eparhie şi achitând o taxă anuală de un leu, demonstrau marea lor credinţă – taxă facultativă. Episcopul a cheltuit în jur de 250.000 de lei pentru chiria sediului din Râmnicu Vâlcea a aşezământului şi salarizarea primilor angajaţi, cărora nu li se cunoaşte însă fişa postului, dar el nu a fost în stare să explice dispariţia sumelor rămase din banii adunaţi de la credincioşi.
Apoi intră pe fir patriarhul Elie Miron Cristea, ca agent personal al regelui Carol al II-lea. El trece afacerea de pe numele episcopului pe cel al regelui, care botează un copil al ciobanului prin generalul Sichitiu din Statul Major şi oferă păstorului 15.000 de lei spre a câştiga încrederea lui şi a credincioşilor. Episcopul e recompensat moral pentru pierderea afacerii prin botezul micuţului, care primeşte numele de Mihai, după moştenitorul Tronului, Marele Voievod de Alba Iulia.Regele îşi arogă titulatura de ctitor al aşezământului, dar problemele de politică externă se acutizează şi această jucărie nouă a sa nu va mai prezenta interes. Se face totuşi un deviz şi un proiect, în valoare de 5.800.000 de lei pentru ridicarea unei biserici de 2.500 mp la Maglavit, pe care le aprobă ciobanul „gângurind”, ca şef moral al vechiului comitet de ctitori, cel care, conform unei scrisori a lui Miron Cristea, „are meritul să atragă lumea”, şi lucrurile se opresc aici.

Unde sunt 10.000.000 de lei?

Deja în toamna lui 1938, la Maglavit, totul e în părăsire, şi un jurnalist scrie că frunzele uscate, în mari cantităţi, au năpădit locul de închinăciune şi fundaţiile viitoarei biserici. Pelerinii, perindaţi pe la Maglavit între 1935 şi 1938 în număr de circa 2.000.000 nu au văzut nimic palpabil în urma donaţiilor masive, beneficiarii de fapt ai minunii fiind unii şefi din presă, ca Stelian Popescu de la „Universul” şi oamenii lor din teritoriu, politicieni ca Vălăreanu, Argetoianu sau Gârboviceanu, sacerdoţi ca Bobin sau Vartolomeu Stănescu, trepăduşii de la faţa locului, sătenii şi, ultimul, dar nu şi cel din urmă, regele însuşi.Calcule bazate pe o serie de sume menţionate în documente indică delapidarea sumei de 10.000.000 de lei între anii, de maximă expansiune, ai minunii, respectiv 1935-1938. N-a fost efectuată nicio anchetă, oalele sparte le-au plătit credincioşii păcăliţi şi primii profitori. În cazul Maglavit, credinţa, stimulată de persuasiune, a servit formării şi alimentării unor averi dubioase, şi câştigării, necesare, de capital politic, necesar în viitoarele alegeri, cruciale pentru ţară.

Sunt multe motivele pentru care subiectul „Petrache Lupu” ne-a fascinat ,mai ales ca misterul ce planează încă asupra fenomenului de la Maglavit, şi în legătură cu care nici Biserica Ortodoxă Română nu a formulat, până azi, o poziţie oficială.Subiectul „Petrache Lupu” e fascinant însă mai ales prin ceea ce s-a întâmplat în jurul său. „Minunea” a atras milioane de credincioşi de pe tot cuprinsul României Mari. Dar a stârnit şi interesul politicienilor, al presei şi a tot felul de profitori cu ochii aţintiţi la cantităţile uriaşe de bani lăsate în urma lor de vizitatori.Nu exista televiziune pe atunci iar puţinele aparate de radio se găseau doar în casele celor mai avuţi. Presa scrisă era de departe principalul mijloc de informare, deşi în România interbelică rata analfabetismului era în jur de 50 la sută. Impactul celor scrise în ziare a fost, însă, colosal. Evident, fenomenul a fost exploatat politic, într-o Românie aflată în plină derută socială după Marea Criză, cu un sistem politic şubred, cu o democraţie fragilă ce îşi trăia ultimele zvâcniri, cu un Rege Carol al II-lea şi o Mişcare Legionară dorind, fiecare în parte, dobândirea în întregime a puterii.

În timp, ecoul „minunii” s-a stins, banii s-au risipit iar regimul comunist a avut grijă să ţină totul sub tăcere. Petrache Lupu a murit anonim, la patru ani de la revoluţie, în casa lui sărăcăcioasă de ţăran din sudul României. Recent, cocoţat pe valul politicii şi al fotbalului, Gigi Becali s-a ocupat pe banii lui de reconstrucţia mănăstirii de la Maglavit şi puţinii curioşi care mai trec prin locul acela uitat de lume îl pot vedea pictat în biserică, alături de legendarul Petrache Lupu.
Finalul poveştii e aşadar straniu şi cu o undă de umor, de parcă ne-am afla într-un film de Kusturica. Poate că destinul a vrut să ne joace o festă. Poate că, de fapt, nu e decât sfârşitul clasic al oricărei poveşti româneşti. Sau, poate, Dumnezeu chiar a trecut pe acolo ca să ne lase un semn. Doar că noi, românii, atât ne-am priceput: să îngropăm totul în bani peşin, în politică şi în ridicol.

[LORD]

CONSTANTIN BRANCOVEANU , MAI SFANT DECAT STEFAN CEL MARE ? Sursa : Extras articol de Dumitru Paraschiv ,aparut in Revista Historia 2010 .


Prin promovarea imaginii unor personaje istorice în defavoarea altora lasate uitarii, printr-o repetata campanie de propaganda în care legendele, poeziile populare si folclorul muzical au jucat un rol important, s-a ajuns treptat la denaturarea grava a adevarului istoric. Stadiul acestei denaturari ne spune azi ca Stefan cel Mare e cel mai sfânt dintre sfintii nostri voievozi si cel mai important erou national, uitându-se de Constantin Brâncoveanu.

Brâncoveanu - domnul celor "25 de ani fara razboaie"

Expresia "25 de ani fara razboaie" nu ne apartine noua si se refera la domnia lui Constantin Brâncoveanu. "Despot luminat", dar nu tiran, "print al aurului", dar modest, cinstit si incoruptibil, Brâncoveanu a asimilat deopotriva virtutile unui adevarat sfânt, unui mare caracter si unui veritabil politician. Despre persoana sa a scris stolnicul Constantin Cantacuzino, în "Istoria Tarii Românesti", sau Radu Popescu într-o "Istorie a domnilor Tarii Românesti". Ambele lucrari fiind subiective, contra, respectiv pro Brâncoveanu, ne vom folosi de o lucrare neutra si de mult uitata: "Anonimul brâncovenesc" ("Istoria Tarii Românesti de la octombrie 1688 pâna la martie 1617").Logofat între anii 1682-1688, Constantin Brâncoveanu se tragea din stirpea basarabilor, fiind stranepot al lui Matei Basarab, dar si nepot al stolnicului Constantin Cantacuzino. Despre acest boier, Brâncoveanu spunea: "Ca eu tata n-am pomenit, de vreme ce am ramas mic de tata, fara cât pe dumnealui tata Costandin l-am cunoscut parinte în locul tatâne-mieu", dar va avea o crunta dezamagire. Brâncoveanu nu a vrut sa fie domnitor al Tarii Românesti.

A fost urcat pe tron din vrerea boierilor

Boierii pamânteni, nemaidorind sa îi conduca un cantacuzin, aproape ca l-au fortat sa preia domnia. Zisera cu totii: "Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn". El zise "Dar ce as vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuie sa fiu". Iar ei zisera: " Ne rugam, nu lasa tara sa între alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!". Si-l luara de mâini si-l împingeau de spate. A fost uns domnitor la mitropolia Bucurestilor, în prezenta patriarhului bizantin Dionisie si a mitropolitului valah Antim. În biserica, Brâncoveanu a spus: "Domniia aceasta eu nu o pohtesc ca sa-mi înmultesc grijile si nevoile, ci dumneavoastra m-ati pohtit si fara voia mea m-ati pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurati de osti de vrajmasi; ci dar acum iar întreb: este-va cu voia tuturor?"Si toti raspunsera: "Toti voim, toti pohtim". Zise iar: "Deaca pohtiti toti, mi-e voia si mie sa-mi dati un juramânt înaintea Lui Hristos precum veti fi cu dreptate si de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, sa stati cu mine toti".

Dupa depunerea juramântului de catre boieri, au iesit cu totii din biserica, voievodul fiind întâmpinat de salvele de tun, "însa doua tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea multi ca va fi acesta un semn rau, însa pa urma s-au vazut ca sunt babesti cuvinte".În tot acest timp, cadavrul domnitorului Serban Cantacuzino, zacea pe catafalcul bisericii Cotroceni, parasit de toti, inclusiv de membrii familiei sale. De aceea, Brâncoveanu însusi i-a organizat o înmormântare crestineasca. "Sarban-voda mortul zacea ca un om den cei prosti, numai cu muierea lui si cu fetele lui plângând... ca avusese nadejde sa puie pe fiiu-sau domn, dar n-au vrut Dumnezeu si tiraniile tatâni-sau, ce facuse boierilor si saracilor tarii si înca de la o vreme nici muierea lui, nici fetele lui nu sadea lânga dânsul, ca-si strângea avutiia si o ascundea, ca-i era frica sa nu-i ia avutiia Constandin-voda; ...zacea pa o masa stârvul, parasit de toti pâna a doaa zi dimineata. Deaci l-au radicat cu cinste domnul si l-au dus la Cotraceni, la mânastirea lui, de l-au îngropat si s-au dus".
Voda Serban, un bun diplomat si om de spirit, la rândul lui, sperase pâna în ultima clipa ca îi va urma la tron fiul sau, Iordache, dar boierii pamânteni erau satui de prigoana Cantacuzinilor. Astfel, putem spune ca Brâncoveanu a fost primul sef de stat român ales liber si în unanimitate de voturi. "Din elexiea tarii s-au pus Constandin-voda domn". Alegerea a primit girul cancelariilor marilor puteri, care nu aveau sa regrete acest fapt, deoarece aveau sa cunoasca în noul voievod un diplomat exemplar, pentru care pacea era prioritara.

Cantacuzinii uneltesc 25 de ani împotriva Domnitorului

Din momentul acestei alegeri, Cantacuzinii au uneltit timp de 25 de ani împotriva lui Brâncoveanu si nu s-au oprit pâna când nu si-au atins mârsavul scop, croindu-si în acelasi timp propriul drum spre esafod. Ei i-au avut complici pe boierii Balaceni, care "totdeauna îsi întindea mintea dupa niste pareri nebunesti... În zilele lui Antonie-voda, au ucis niste negutatori moscovlii, împreuna cu care erau si calugari mersi pentru mila la Mosc". Alti complici au fost boierii Stirbesti. Desi câtiva dintre respectivii boieri fusesera condamnati de divan la moarte sau la închisoare pentru diferite infractiuni, Brâncoveanu i-a iertat si i-a gratiat mereu, nestiind pe cine. Nu iubea razbunarea. Era un om blând si iertator, asa cum trebuie sa fie crestinul. Iubitor de cultura si de credinta ortodoxa, Brâncoveanu a sprijinit aceste domenii, neconditionat. Biserica "Sfântu Nicolae", manastirea Stavropoleos din Bucuresti, manastirea Hurezu, manastirea Sâmbata de Sus construita în Ardeal, biserica "Sfintii Împarati Constantin si Elena", din Constantinopol, Spitalul Brâncovenesc, ansamblul arhitectural de la Mogosoaia, înfiintarea unui numar mare de tipografii la Bucuresti, Snagov, Râmnic, Buzau, înfiintarea Scolii Domnesti de la Sf. Sava - iata numai câteva din contributiile lui Brâncoveanu la cultura si civilizatie. Sa nu uitam de lacasele de cult pe care le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc si în Bulgaria de azi.

Stilul brâncovenesc si tiparirea de carte

La acestea se adauga renovarea atâtor biserici si mânastiri din vremea înaintasilor. Stilul brâncovenesc s-a impus cu succes în arhitectura ultimelor secole. Este caracterizat de elemente ale arhitecturii taranesti din Muntenia, exprimate la o scara mai mare, îmbinate discret cu elemente bizantine, vizibile în coloanele teraselor si balcoanelor, coloane care de multe ori nu au celebrele ornamente la terminatii, care sa determine un caracter doric, ionic sau corintic. Stilul brâncovenesc mai e caracterizat de pecetea unor basoreliefuri originale, ca celebrul "vultur cruciat", precum si de culoarea alba imaculat a peretilor exteriori. Mai sunt si exceptii, ca în cazul complexului de la Mogosoaia, unde domina culoarea caramizie a materialului de constructie.
În Valahia s-au tiparit cele mai multe carti, atât originale, cât si de traducere. La curtea domneasca, cultura era coordonata de eruditi precum mitropolitul Antim Ivireanul, un alt mucenic al ortodoxiei, cel mai mare autor de oratorie sacra, sau italianul Antonio del Chiaro, autorul unei carti de impresii despre Valahia. Toate acestea au contribuit si la o buna imagine a Valahiei pe plan extern. Domnitorul muntean era un politician abil, un foarte bun diplomat, reusind prin faptele si calitatile sale, dar nu în ultimul rând prin caracterul sau, sa pastreze relatii de prietenie cu marile cancelarii europene, cu papalitatea, dar si cu Poarta, evitând conflictele diplomatice sau armate. "Fericiti facatorii de pace...".

Încearca o uniune cu Moldova

Doresc în primul rând sa subliniez vederile sale unioniste cu caracter pacifist. Prin tratative diplomatice cu Poarta a cautat sa impuna domn în Moldova pe ginerele sau, Constantin, întrerupând evolutia dinastiei Cantemir, dar pentru putin timp. Daca politica lui Brâncoveanu ar fi prins radacina si în Moldova, primul pas spre unitatea nationala ar fi reusit, mai mult, ar fi fost evitat regimul fanariot. Dupa cum s-a vazut, falimentul politic al dinastiei Cantemir în Moldova (1711) si uneltirile viclene ale Cantacuzinilor valahi, descoperite de Poarta în 1716, au aruncat cele doua tari române în bratele regimului fanariot, pentru un secol de coruptie, jaf si umilinta.Iata ce pericol putea fi evitat daca idealul unionist al lui Brâncoveanu, deloc vitregit de avizul marilor puteri, ar fi reusit. Cu atât mai mult ne putem da seama de primejdia în care au vârât tara unii domnitori lacomi, iresponsabili sau neaveniti.

Un fapt mi se pare, însa, incredibil. Academicianul Dimitrie Cantemir, domnitorul care în fata turcilor a dat bir cu fugitii, în lucrarea sa "Descriptio Moldaviae", care se vrea o capodopera stiintifica, adopta o atitudine foarte partinitoare, care numai demna de un istoric nu este. Dupa combaterea domnitorului Constantin Brâncoveanu si a idealului sau unionist, aproba instaurarea regimului fanariot în Moldova. Aceasta atitudine tradeaza adevaratele sentimente ale lui Cantemir fata de tara sa; dominat de un orgoliu dezonorant, nu dorea sa-si recunoasca esecul politic pentru care era suparat pâna la razbunare. Un mare câstig era pacea pentru Tara Româneasca, având în frunte un domnitor iubitor de Dumnezeu, la care simplii cetateni erau bineveniti în audienta. Respectul pe care îl impunea în fata marilor cancelarii europene a influentat atitudinea acestora fata de Tara Româneasca. În spiritul sau gândeau si cei mai multi dintre membrii divanului, care la judecata sanctionau foarte aspru pe boierii prinsi ca fura pe oamenii simpli si pe cei saraci. Sfârsitul domniei si al vietii marelui voievod au marcat trecerea sa în rândul mucenicilor Lui Iisus Christos.

Tradarea se împlineste în Saptamâna Patimilor

Cantacuzinii si complicii lor mituisera câtiva mari dregatori turci, pentru a-l minti pe sultan ca Brâncoveanu unelteste împotriva sa. Dezinformarea a prins roade, iar voievodul a fost detronat prin firman de la Poarta, în Joia Mare. Apoi, alaturi de familia sa, a fost dus la Stanbul si închis în închisoarea celor sapte turnuri. Aici au fost torturati. În ziua praznuirii Adormirii Sfintei Maria, pe 26 august (15 august, pe stil nou), sase membri ai familiei Brâncoveanu au fost executati în public la Stanbul. Este vorba de voievod, de patru fii ai sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si de Ianache Vacarescu, ginerele domnitorului. Anterior executiei li s-a propus ca în schimbul vietii, sa treaca la religia musulmana, dar românii L-au ales pe Christos."Cu acest fel de multamita s-au aratat Saitanestii (cum erau porecliti de popor Cantacuzinii - n.n.) catra Constandin-voda pentru binele si cinstea care le facuse. Fostu-i-au stins casa, si pe dânsul, si pe feciorii lui... Aici în tara, Stefan-voda (Cantacuzino, noul domnitor - n.n.) cerea averea lui Constandin-voda sa o gaseasca cu mare pohta si o au gasit; ci una au dat-o imbrihorului (reprezentantul Portii la Bucuresti - n.n.) în seama împaratiei, alta au mâncat-o el cu imbrihorul si i-au stins casa din fata pamântului, nu ca unii rude si facator de bine, ci ca unui vrajmas foarte mare ce ar fi fost...". Saitanestii "tuturor domnilor celor mai denainte s-au aratat cu ficlesug si cu raotate, si domnului Constantin-voda înca au început sa-l ficleneasca, de la carele mult bine au avut...". Noul domnitor Stefan Cantacuzino "era om nestatornic în cuvinte si în fapte, si în jafuri fara cale si fara dreptate, atât cât n-au ramas episcop egumen, calugar, negutatoriu, boieriu mari si mici, care sa nu fie jafuiti si pradati...".

Tradatorii nu se bucura prea mult

Cantacuzinii nu au savurat prea mult timp roadele tradarii. "Întâia minune au fost ca, trimitând Stefan-voda pe doamna-sa si pe coconii lui la Mânastirea De-un-Lemn, unde este o icoana a Maicai Preacestii, facatoare de minuni, pentru închinaciune si pentru chip de evlavie, întâmplându-sa în ziua de Sânta Mariia mare, adeca adormirea Preacistii... în care zi si la Tarigrad au taiat pe Constandin-voda si coconii lui (o minune!), într-aceeasi au lovit pe aceasta doamna a lui Stefan-voda nevoie, lovitura, îndracire cât s-au spariiat toti câti era acolo cu dânsa si sa mira ce sa-i faca. Si multa vreme cu acea îndracire au fost".
Demonizarea primei doamne a tarii, a carei exorcizare nu stim daca s-a realizat, l-a atâtat si mai rau pe tiranul Stefan Cantacuzino, care, sub pretextul ca sotia sa ar fi fost fermecata de calugarite, a ordonat persecutarea acestora si chiar spânzurarea unora dintre ele."Aceasta pocainta facea ei pentru pacatele lor. Si nu s-au îndastulat Stefan-voda numai pe moartea lui Constandin-voda si a feciorilor lui". Dupa nici doi ani de domnie, cei care i-au grabit moartea sfîntului mucenic Constantin, aveau sa fie executati în acelasi loc. La 6-7 iunie 1716, Stefan Cantacuzino si tatal sau stolnicul Constantin, au fost decapitati la Constantinopol.
Dupa mai bine de un veac, manastirea Cotroceni, ctitoria lui Serban Cantacuzino a fost devastata si jefuita, iar mormintele ctitorului si ale familiei sale au fost profanate cu salbaticie de pandurii lui Tudor Vladimirescu. Aceiasi panduri au jefuit si incendiat în 1821 palatul brâncovenesc de la Mogosoaia. Despre campania de jafuri, devastari, crime si violuri, întreprinsa în Muntenia de panduri ai lui Vladimirescu, de care însusi acesta fusese îngrozit la un moment dat, s-a scris foarte putin. Asemenea fapte nedemne, la care nici eteristii nu s-au dedat, nu anuleaza însemnatatea revolutiei de la 1821, dar s-au rasfrânt negativ asupra sanselor acesteia si asupra vietii marelui Tudor Vladimirescu.

Stefan cel Mare - domn al Moldovei la 17 ani

Pentru personalitatea lui Stefan cel Mare am apelat la Letopisetul lui Grigore Ureche, o cronica nepartinitoare pentru care cronicarul a apelat la studiul comparativ al mai multor izvoare.
Joi, 12 aprilie 1457, Stefan Musat, venind cu oaste mare din Muntenia, l-a înfrânt la Doljesti pe domnitorul Petru Aron. La nici 17 ani, în prezenta multor calugari si a mitropolitului Teoctist, a fost ales domn al Moldovei. A fost domnitorul care a adus Moldova la fruntariile ei firesti, prin eliberarea teritoriilor din sud-est si din nord. În plus, a cucerit si Pocutia. Opera lui Stefan a fost numita de unii "Moldova Mare".
Argumentul de "Moldova Mare a Sfântului Stefan" e folosit dupa 1990 de unii revizionisti de la Chisinau, pentru a formula pretentii teritoriale la adresa României. Primele campanii militare în sensul reintegrarii teritoriale au fost întreprinse cu succes pentru cucerirea cetatilor Chilia si Cetatea Alba: 1462-1465.

Cel mai razboinic dintre voievozii Europei

Caracter razboinic, a luptat în peste 40 de razboaie, de cele mai multe ori în prima linie, expunându-se mereu pericolelor si fiind ranit nu o data. Sub acest aspect, nu l-a egalat nici un voievod european. Dar trebuie spus ca unele razboaie le-a initiat fara motiv, provocând altele si mai grave. La ele ne vom referi în continuare. Acest aspect e mai putin cunoscut si s-a conturat la putin timp de la venirea la putere a voievodului. "Nu cerca sa aseze tara, ci de razboiu sa gatiia". "Fiindu Stefan-voda om razboinic si de-a pururea tragându-l inima spre varsare de sânge, nu peste vreme multa, ...în anii 6969 (1461)... s-au dus în Ardeal de au pradatu Tara Sacuiasca. Nici au avut cine sa-i iasa împotriva (secuii nu erau tolerati de regatul maghiar-n.n.), ce dupa multa prada ce au facut, cu pace s-au întorsu înapoi". Acesta a fost pretextul unui lant de razboaie cu Matei Corvin, între care Stefan a mai pradat o data Tara Secuiasca. Acest tinut, atunci, ca si acum, era parte integranta a tinutului românesc Transilvania. O campanie de jaf asupra unui tinut românesc si o campanie de eliberare si reîntregire nationala, sunt doua lucruri total diferite.

Radu cel Frumos, nu a fost homosexual

Radu-voda a fost pe nedrept trecut într-o lumina negativa de catre cei specializati în adularea anumitor personaje în detrimentul altora. S-a spus ca ar fi fost vândut turcilor, pentru a se gasi un pretext campaniei de jaf pe care a pornit-o Stefan Musat în Valahia, dar atunci când voievodul moldav a acceptat sa plateasca tribut turcilor nu a mai spus nimeni ca ar fi vândut lor. Dar cel mai grav pentru imaginea tânarului voievod muntean a fost atribuirea pe seama lui a unei întâmplari ireale, aceea ca, vrând-nevrând, a acceptat avansurile homosexuale ale sultanului. Izvorul istoric despre aceasta întâmplare ar fi o cronica turceasca. Lumea va sti, însa, ca lucrurile stau cu totul altfel si apelam în acest sens la obiectivitatea unui istoric european al vremii: "Împaratul dorind sa aiba relatii cu acest baiat, era cât pe ce însusi sa moara de mâna aceluia. Caci fiindu-i drag baiatul, îl chema la petreceri si, închinând cu patima paharul catre el, îl chema în camera de culcare. Si baiatul, fara a banui ca va pati asa ceva din partea împaratului, l-a vazut pe împarat repezindu-se la el pentru un lucru de asa fel si s-a împotrivit si nu se da la dorinta împaratului. Si-l saruta împotriva voiei lui si baiatul, scotând un pumnal, îl loveste în coapsa pe împarat si asa îndata a luat-o la fuga, pe unde a putut... Iar baiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, a fost ascuns". (Laonic Chalcocondil, "Expuneri istorice", vol. X)
La putin timp dupa aceasta, Radu cel Frumos (Draculea cel Tânar) ajunge domn al Valahiei, la rugamintea boierilor, satui de pornirile sadice si tot mai dese ale lui Vlad Tepes. Radu-voda întelege ca decât sa te pui rau cu un asemenea vecin ca Imperiul Otoman, mai bine te împrietenesti cu el. Subliniem, Valahia era vecina cu acel imperiu. Sub amenintarea armatelor turcesti si neavând, practic, nici un aliat, face alianta cu sultanul, asigurând linistea si pacea în tara.
Domnia sa si linistea tarii au fost întrerupte doar de Stefan cel Mare. Totul începe cu o expeditie de prada. În 1470 "întra zavistiia între Stefan-voda si Radul-voda, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omenesti de ce are, de aceia pofteste mai mult, de nu-i ajunse lui Stefan-voda ale sale sa le tie si sa le sprijineasca, ci de lacomie, ce nu era al lui, înca vrea sa coprinza. Strâns-au tara si slujitorii sai si au intratu în Tara Munteneasca, de au pradatu marginea, fevruarie 27 dni si au arsu Braila în saptamâna alba, marti".

Sotiile lui Stefan cel Mare


O provocare care a adus alte razboaie. Pe 7 martie 1471, la Soci, Radu-voda raspunde provocarii, însa fara succes. Aproape toti prizonierii au fost taiati de Stefan. Doar 2 boieri au fost iertati, iar Radu a scapat cu fuga. În 1473, Stefan-voda ataca iar Muntenia, impunând domnitor pe Laiota Basarab pentru scurta vreme. Din aceasta expeditie, Stefan se întoarce cu doua trofee mult râvnite: Maria si Voichita, sotia, respectiv fiica lui Radu cel Frumos, pe care le rapeste si le duce la Suceava. Si mai târziu, în 1484, "Stefan-voda au pradatu si au arsu toata Tara Munteneasca". În 1463 s-a casatorit cu Evdochia, fiica împaratului de la Kiev. În 1472, s-a casatorit cu Maria de Mangop, din Cnezatul Crimeii, ale carei grade de rudenie coborau în timp pâna la dinastia bizantina a Paleologilor. Dupa numai un an, în 1473, Stefan le aduce la Curte, în compania primei doamne, pe sotia si pe fiica lui Radu cel Frumos. Supararea Mariei de Mangop care de când tatarii au cucerit Crimeea a fost marginalizata de domnitor, era acum si mai mare. A murit suspect de prematur la 19 decembrie 1477. Stefan se casatoreste cu Voichita, fata lui Radu-voda.
Conform lui Ureche, Stefan a facut-o doamna pe Voichita înca din 1473. Când era proaspat casatorit cu Maria de Mangop! De-a lungul domniei sale, Stefan a rezistat atacurilor polone. Împacarea a venit în anul 1501. Prin aceasta pace, Stefan îl atrage în Moldova cu viclesug pe Petru Aron, decapitându-l în acelasi an. Razbuna astfel moartea tatalui sau Bogdan. Pacea cu polonii a durat putin. În 1504, Stefan tradeaza pacea, ataca Tara Leseasca si cucereste Pocutia, pe care o încorporeaza statului moldav. Teritoriul fusese stapânit si de Alexandru cel Bun. Stefan a murit în acelasi an, marti, 2 iulie. Spre sfârsitul sau, Stefan i-a chemat pe membrii administratiei centrale si locale, "aratându-le cum nu vor putea tine tara, cum o au tinut-o el, ci socotindu din toti mai puternicu pre turcu si mai înteleptu, au dat învatatura sa sa închine turcilor". "Fost-au acestu Stefan-voda om nu mare de statu, mânios si de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospete omorea fara judetu. Amintrilea era om întreg la fire, nelenesu, si lucrul lui îl stiia acoperi si unde nu gândiiai, acolo îl aflai".

Ridica 44 de manastiri

Tezaurul pe care Stefan cel Mare l-a lasat crestinatatii, nu a mai fost egalat de nimeni, nici pe plan european: 44 de manastiri, carora le-a imprimat propriul stil arhitectonic. Un merit incontestabil al voievodului, care daca nu ar fi direct proportional cu perioada domniei sale, ar fi un record. Alti sefi de stat europeni poate îsi construisera tot atâtea palate. Nu trebuie sa generalizam, ci sa accentuam. E necesar a sublinia rolul fiecarui element istoric si a atribui meritele doar aceluia caruia îi apartin. Trebuie sa precizam ca principalul bastion al crestinatatii în calea expansiunii otomane îl constituia Valahia (Tara Româneasca), nu Tarile Române.
Când vorbim de apararea spatiului românesc fata de turci, ne referim la Tara Româneasca. Apoi, în cazuri eventuale, ne referim la Moldova, stat caruia nu trebuie sa îi atribuim meritele unor voievozi valahi (nici invers, desigur) si sa nu uitam de Transilvania. Atunci când ne referim la apararea ortodoxiei în fata pericolului de impunere a unei noi religii de stat, vorbim în egala masura la Valahia si Moldova, deoarece asemenea pericol (care nu a fost permanent!), pândea din diferite directii. Iar când ne referim la apararea crestinatatii, subliniem mai întâi rolul Tarii Românesti, care de foarte multe ori a facut fata singura amenintarilor. Uneori a existat o comuniune cu Moldova, Transilvania si cu puterile Europei, ca pe timpul cruciadelor târzii.
Tara Româneasca era vecina cu Imperiul Otoman, pe toata granita sudica si uneori estica, vecinatate care depasea 800 de kilometri. Conducatorii de aici trebuiau sa fie foarte vigilenti si buni negociatori. Aici nu te puteai juca de-a razboaiele, de-a expeditiile de prada, mai ales când, de multe ori aveai dusmani mai mari în nord: Regatul Ungar si, imprevizibil, Moldova.În asemenea cazuri, pentru a-ti asigura securitatea, trebuia sa alegi cel mai "bun" rau, daca mai aveai ceva de ales: o alianta cu Imperiul Otoman.
Înalta Poarta nu trebuie privita ca o sperietoare. Dintre toate imperiile care au dominat Tarile Române, Poarta a oferit cel mai liberal regim. Mai întâi, pentru ca nu a impus nicicând Moldovei si Valahiei religia musulmana. Comparativ, daca Valahia si Moldova ar fi fost atâtea secole sub dominatie ungara, respectiv habsburgica sau polona, situatia ar fi fost cu mult schimbata în defavoarea românilor, iar ortodoxia, foarte mult afectata. Acest lucru avea sa-l recunoasca si Stefan spre sfârsitul vietii, când aprecia ca prefera "semiluna turcului" decât dominatia ungara sau polona. Poarta nu mai trebuie privita ca un inamic public nr. 1. Iar daca politica româneasca nu a fost capabila sa-si asume propriile greseli, am dorit sa subliniez aici motivele care au dus la aruncarea Tarilor Române în bratele regimului fanariot si înapoi cu cel putin doua secole de la progresul social-economic!!! De asemenea, trebuie facuta si o diferenta între a-ti apara tronul, respectiv a-ti apara tara de turci, deoarece pretextul a creat întotdeauna confuzia. Atunci când nu le convenea atitudinea unui domnitor, otomanii mai întâi avertizau, iar în caz extrem atacau militar tara nesupusa. Scopul, asa cum istoria a dovedit, nu a fost ocupatia militara sau pagânizarea tarii respective. Turcii impuneau un domnitor de încredere tot din rândul boierilor români, ba chiar din dinastia nesupusului. Dupa aceea îsi retrageau trupele. Aparându-si cu vitejie tronul, Stefan cel Mare a înteles la un moment dat, atunci când tara era secatuita de atâtea razboaie, ca trebuie sa plateasca tribut turcilor.

Comparatie între cei doi domni-sfinti

Revenind la antiteza sfintilor, e timpul sa îl comparam obiectiv pe Constantin Brâncoveanu cu Stefan Musat. Primul a fost omul pacii, iar celalalt al razboiului. Pentru un sef de stat, calitatea de a putea preveni razboaiele primeaza în fata aceleia de a sti sa le porti. Stefan cel Mare, pe lânga faptul ca a opus o rezistenta de netagaduit în fata turcilor, s-a dedat si la fapte fara sens, care au periclitat siguranta statului moldav si au dus la sacrificiul atâtor cetateni moldoveni, dar au si tulburat linistea fragila din Tarile Române. E vorba de campaniile de jaf în Ardeal si Valahia, de provocarile care au atras Moldovei atacuri repetate din partea maghiarilor si otomanilor. Daca cineva e viteaz si doreste neaparat sa se afirme, neavând însa un motiv, poate gasi un pretext. Dar nu are decât sa o faca de unul singur, pe proprie raspundere, nu sa pericliteze viata cetatenilor si siguranta statului.

Brâncoveanu - un diplomat de exceptie

Constient ca e seful unui stat mic si vasal, a gasit de la început calea de împacare cu toate marile puteri vecine, dar si cu celelalte tari ale Europei acelor vremi. Contributia sa la pacea Europei a fost semnificativa, iar pe acest fond cultura si civilizatia au progresat. O generatie întreaga de cetateni ai Tarii Românesti nu au mai cunoscut razboiul. Mamele si-au putut creste în pace copiii, lacrimile razboiului transformându-se în zâmbetul pacii, iar acesta mi se pare cel mai important lucru.
Aliante politice a stiut sa negocieze si Stefan Musat: cu sultanul, regele polon, regele ungar, tarul sau cu hanul tatar. Dar daca dorinta aventurii razboiului nu ar fi primat, lasând loc diplomatiei, pacea nu ar fi fost doar provizorie. În istorie ar fi ramas doar multiplele înfrângeri ale dusmanilor pe linie defensiva, rezistenta prin care Stefan si-a salvat tara de la dezastru si campaniile militare eliberatoare.

Stefan vine la putere cu forta armei

Daca Stefan a venit la putere prin forta armei si cu sprijin militar extern, Brâncoveanu avea sa vina la putere pasnic, prin vointa unanima a boierilor pamânteni. Remarcam, iata, si meritul acestora prin buna alegere de care au dat dovada. Au avut în istorie putine momente când s-au putut exprima în mod liber. Daca Stefan avea obiceiul de a-si decima cu regularitate boierii sau alti cetateni chiar si "fara judet", Brâncoveanu îi ierta nu o data pe tradatori si pe hoti, chiar daca divanul boieresc îi condamnau la moarte. Dar chiar cei pe care i-a gratiat aveau sa-i urzeasca moartea, ceea ce denota ca nici chiar atât de îngaduitor nu e bine sa fii.
Stefan cel Mare a reusit sa-si scuteasca tara o buna perioada de tributul la turci. Dar daca, pâna la urma a acceptat si el plata tributului, precizam ca acesta avea sa coste Moldova mai putin decât conflictele datorate neplatii acestuia. Brâncoveanu s-a conformat platii tributului, dar acesta nu era exagerat comparativ cu ceea ce avea sa urmeze dupa el.

Nici Stefan, nici Brâncoveanu nu si-au supus cetatenii darilor excesive si nu au profitat economic de pe urma lor. În timpul acestora, românii îsi puteau exercita profesiile în mod liber. Raportat la anii de domnie, Brâncoveanu a construit nu mai putine biserici decât Stefan în primii 25 de ani de domnie. Meritul de a fi ctitor de biserici nu l-a ocolit pe Brâncoveanu, dar nu prea îl aminteste nimeni si în nici un caz nu a fost un argument al sanctificarii sale.
Daca Brâncoveanu nu ar fi murit ca un mucenic, probabil nu ar mai fi fost nicicând sanctificat. Pe de alta parte, argumentul prin care Stefan cel Mare a fost sanctificat e tocmai numarul bisericilor pe care le-a construit. Dar ce e mai important? Brâncoveanu a ctitorit biserici nemotivat de planuri militare, neconditionat de câstigarea vreunui razboi, ca Stefan Musat. În istoria Rusiei exista câtiva tari care pe timpul domniei lor au ctitorit zeci de biserici, contribuind astfel la propasirea ortodoxiei, dar acesta nu a fost un argument ca sa fie sanctificati. Si nici nu au fost.
Brâncoveanu, spre deosebire de Stefan, a construit multe lacase de cultura laica, e drept, într-o perioada de pace. Contributia ambilor voievozi la ortodoxie a fost fundamentala si de departe cea mai însemnata în rândul voievozilor români. Moral, Brâncoveanu, spre deosebire de Stefan, a fost un adevarat crestin. A fi un bun familist, facator de pace, blând, iertator si a nu fi lacom, sunt calitati crestinesti.

Brâncoveanu - un bun familist, Stefan - un iubitor de femei frumoase

Poligamia, lacomia, iutimea la mânie, pedepsirea fara judecata, razbunarea, dimpotriva. Asta nu înseamna ca voievodul moldav nu a facut fapte demne de un crestin. Daca sanctificarea lui Brâncoveanu a venit oficial foarte târziu, nu trebuie sa gasim aici vina Bisericii Ortodoxe Române, care e de sine statatoare doar din 1925. Pâna atunci apartinea direct de Patriarhia de la Constantinopole. Aceasta din urma, daca ar fi avut curajul, i-ar fi sanctificat pe voievod si pe familia sa chiar în 1714.
S-a vehiculat ipoteza ca Brâncoveanu ar fi apartinut francmasoneriei. Nu e nimic cert, dar daca ar fi adevarat, voievodul s-ar fi numarat printre sutele de oameni de cultura care au cinstit cu prezenta lor celebra organizatie.
Indiferent de parerea oricui, atunci când cineva moare pentru Hristos si pentru Biserica Crestina, devine prin jertfa sa sfânt mucenic. Acestia primeaza. Dupa aceea urmeaza ceilalti, fiecare cu rolul sau. Trebuie sa ne privim istoria asa cum a fost. A fost suficient de mult falsificata în vremea regimurilor totalitare. Iar daca avem nevoie de simboluri, de eroi-emblema, de sfinti, avem de unde selecta. Numai sa o facem dupa criteriile obiective.

[danpin]

Adevarate lecturi pentru timp liber

[LORD]

ISTORIA CRAVATEI - Articol preluat din Revista Istorie si Civilizatie , decembrie 2010

Apariţia cravatei este asociată cu… Croaţia. Acest lucru se datorează faptului că mercenarii croaţi au fost cei care au răspândit-o în Europa, în secolul XVII. Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză (denumite focalia), pentru a se apăra de frig; mai ales oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste „fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.

Aproximativ 600 de milioane de bărbaţi din lumea întreagă obişnuiesc să poarte cravată. Un german, de exemplu, are în medie 20 de cravate. Cunoscătorii istoriei cravatei susţin că, mai înainte cu câteva secole, ca să-şi arate rangul, războinicii împăratului chinez Cheng (Shih Huang Ti) purtau în jurul gâtului ceva ce se asemăna cu o eşarfă. Mai există şi alte atestări din anul 1590, când un autor italian desemna sub termenul de cravată, o eşarfă purtată de legionari, printre altele, pentru a se proteja de frig. Cravata (fr. cravat) este la origine o piesă de îmbrăcăminte militară. Originile cuvântului "cravată" se spune că derivă din limba croată, de la mercenarii croaţi ajunşi în Franţa spre anul 1635, care au luptat pentru regele Louis al XIV-lea al Franţei şi care se distingeau datorită fularului pe care-l purtau în jurul gâtului. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântaţi de eşarfele pe care le purtau croaţii, încât le-au numit cravates, de la cravate, adică croat, şi au început să le poarte şi ei. „De atunci — se arată în ziarul german Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung— cravatele au luat noi şi noi forme, cu toate că soldaţii din Steenkerke au fost primii care au transformat eşarfa într-o cravată cu nod.“ În timpul Revoluţiei Franceze (1789–1799), un bărbat îşi arăta apartenenţa politică prin culoarea „croat“-ului, sau a eşarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul al XIX-lea, eleganta societate europeană a „descoperit“ această nouă podoabă.

Steenkerke, un orăşel din Belgia, îşi arogă onoarea de a fi „inventat“ cravata. În 1962, trupele engleze au atacat prin surprindere trupele franceze staţionate aici. Ziarul german Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung arată că „ofiţerii francezi nu au avut timp să se îmbrace corespunzător. Însă, fără să stea pe gânduri, ei şi-au legat panglicile de la uniformă în jurul gâtului, făcându-le un nod lejer şi introducând capetele în butonierele jachetei. Voilà, prima cravată, în forma ei originală“. Azi, cravata nu numai că este acceptată în multe locuri din lumea întreagă, dar, în anumite situaţii, purtarea ei este chiar obligatorie.

MATERIALE ŞI MODELE DE CRAVATE Primele fulare croate erau mai practice şi de asemenea elegante, atunci când erau ornamentate de dantele sau de ciucuri. Cravatele din secolul al XVIII lea au fost deseori alcătuite din ţesături fine, mătase sau bumbac, numite "batiste sau mousseline", deseori bordate cu dantele la extremităţi, uneori în întregime din dantelă pentru cele mai luxoase ocazii. Această eşarfă se înfăşura în jurul gâtului, odată sau de două ori, apoi se înnoda în faţă lasând să atârne ciucurii sau dantelele, ornamente care atrăgeau o mai mare atenţie. Sub Ludovic al XIV-lea aceasta eşarfă era compusă din panglici multicolore care se înnodau. În 1692 a apărut o nouă formă de cravată, cu ocazia bătăliei de la Steinkerque (Belgia) între Belgia şi Olanda, împotriva trupelor lui Guillaume III d'Orange contra armatei condusă de mareşalul de Luxemburg. Voltaire scria: "Bărbaţii purtau atunci cravate din dantelă, pentru care îşi acordau destul timp şi grijă ca să fie perfecte. Prinţii se îmbrăcau destul de grăbiti pentru luptă, punându-şi cravatele cu neglijenţă în jurul gâtului, iar femeile purtau ornamente ca ale bărbaţilor, numindu-le "steinkerques". Principiul "steinkerque" constă din mai multe fâşii, care se adunau într-un nod simplu, apoi una din fâşii se trecea în butoniera de la vestă - de obicei a şasea butonieră - aceasta depinzând de numărul butoni.

Folosirea steinkerque s-a extins până la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV lea, apărând apoi sistemul format de dreptunghiuri din musseline albă care se înfăşurau strâns în jurul gâtului, lăsând să atârne o porţiune pe piept, care cu o agrafă se prindea de cămaşă. Moda Stock, nu avea franjuri - şi nu cădea pe cămaşă mai jos de piept, impunându-se în acelaşi timp cu "jabot"-ul, care era împodobit cu dantelărie. Stock-ul avea un defect major şi anume faptul că era aşa de strâns în jurul gâtului, încât incomoda mişcarea capului cu uşurinţă, precum şi respiraţia. Pe de alta parte, stock obliga persoana să ţină capul sus şi drept, motiv pentru care a fost adoptat de majoritatea armatelor europene, dar de culoare neagră . În mijlocul secolului al XVIII lea, odată ce peruca cu păr lung a fost înlocuită cravata conform numelui generalului englez CADOGAN, ce consta într-un nod la ceafă în jurul părului. Englezii au inventat o panglică de culoare neagră care era trecută sub jabou, după ce înconjura gâtul pe dedesubtul stock-ului, cu scopul de a menţine părul la ceafă. Cravata cea mai cunoscută în secolul al XVII lea, considerată ornament indispensabil al "şmecherilor", "destrăbălaţilor", adusă la modă de ducele De Fronsac şi prinţul De Ligne este cravata purtată de Valmont în filmul lui Ştefan Frears. În secolul al XIX lea, sub Revoluţia franceză, cravata a făcut obiectul unor judecăţi contradictorii. Pe de o parte, unii ca Jean-Paul Marat, om politic francez, considera cravata ca simbol al aristocraţiei, la fel ca şi pantalonii şi ciorapii de mătase, aşa cum purta Robespierre şi Danton, întotdeauna impecabil îmbrăcaţi. După 28 Iulie 1794, ziua revoluţionarilor care au condus la căderea lui Robespierre, se raspândeşte moda „formă de varză”, zisă de asemenea după numele celebrului comedian al epocii. Cravatele în acest gen erau imense, foarte voluminoase, multicolore şi în dungi, înnodate sub bărbie. Englezii în schimb, au urmat panta inversă, cravata rămânând albă.
George Brummel, considerat "dandy" englez (1778-1840), supranumit şi "Regele modei", a inventat cravata de culoare albă, scrobită cu amidon, lansând în modă nodul complicat, dar niciodată extravagant.Totuşi, când a murit în 1840, o controversă a declanşat revolta între partizani, iar cravata neagră s-a impus, Alfred d'Orsay a lansat moda cu cravata neagră în Franţa. A fost considerată "vârsta de aur a cravatei". S-au publicat manuale asupra artei cravatei şi H. Balzac nu a dispreţuit deloc genul, dimpotrivă. S-au realizat mai mult de 100 de tipuri de noduri de cravate, calculate fiind însă numai cele vândute. Odată cu apariţia cravatei au apărut şi accesoriile, gen "ace de cravată", unele alcătuite din metale preţioase, încrustate cu pietre preţioase, monograme, care se purtau (şi se poartă, revenind la modă), implantate în nodul cravatei, altele sub formă de "clamă", din diferite materiale, preţioase sau nu, cu diverse încrustaţii, care se aplică la mijlocul cravatei clasice, de tip modern.
Pentru că este o piesă de îmbrăcăminte de origine militară, cravata aduce nuanţa de seriozitate şi distincţie. De aceea, odată cu cultura pop a anilor 1960 avem o revoltă împotriva cravatei. Astăzi cravata adaugă lux şi culoare austerității costumului. Diferite tipuri de cravate sunt purtate atât de bărbaţi cât şi de femei. În secolul precedent şi actual, după apariţia portului cravatei în mod obligatoriu în unele departamente de stat sau particulare, dat fiind dificultăţile nodului şi a diferitelor accesorii, a apărut cravata tip, adevăratul stramoş al cravatei actuale, apărută de altfel în acelasi moment cu nodul tip fluture modern şi astăzi, în special la ocazii de gală, ceremonii, cu costum-jachetă tip frac (haină neagră de ceremonii, partea din faţă scurtă pâna la talie, iar spatele despărţit în două, cu prelungire pâna la nivelul genunchilor). LANGDORF, fabricant de cravate-papillon din New Yorka avut ideea în 1924 ca tipul materialul să fie tăiat în diagonală pentru a simplifica înnodarea, de altfel o invenţie care a dat cravatei aspectul actual. În multe ţări, cravata este considerată un accesoriu obligatoriu al vestimentaţiei oamenilor de afaceri sau al vestimentaţiei oficiale.

Comentariu propriu : Astazi se cunosc aproape 100 de noduri ale cravatei, cele mai uzuale sunt : nod simplu, nod dublu, nod Windsor, nod asimetric. Inainte era o zicala : Nu este barbat ,acela care nu a facut armata si nu stie sa faca nod la cravata. Astazi zicala este desueta, armata nu mai este obligatorie...iar cravata la fel ! Dar folosirea ca accesoriu a cravatei la anumite evenimente, confera o morga de eleganta si oficiala, depinde de culoare si cum o asortezi, poti deveni stralucitor sau penibil .

[LORD]

CHIPUL UCIGASULUI A RAMAS PE FEREASTRA , Sursa : Articol preluat de pe site-ul Newspad din iulie 2006

Un dublu asasinat oribil. Doua femei batrane violate, ucise si mutilate. In propria lor casa. Sange peste tot. Si urmele vagi ale unui chip, imprimate pe exteriorul unei ferestre. La sfarsitul primaverii anului 1980, vestea teribilelor crime facea inconjurul Galatiului, starnind panica si ingrijorare in randul femeilor. Mai ales printre cele batrane si singure. Un psihopat sexual, deosebit de periculos, se plimba liber prin oras. Pandindu-si, poate, urmatoarea victima...

UN CARTIER LINISTIT...
Aneta (92 de ani) si Elisabeta (65 de ani) locuiau impreuna pe Strada Gladiolelor, intr-un cartier linistit din Galati. In afara de un nepot - pe care-l si crescusera - nu mai aveau pe nimeni. Iar tanarul isi facea timp, din doua in doua zile, si trecea pe la ele. Sa le-ntrebe de sanatate, caci Aneta cazuse la pat, si sa le faca diverse cumparaturi. Femeile nu mai ieseau de ceva vreme din casa.

DESCOPERIREA MACABRA
In ziua aceea, pe la 9 dimineata, tanarul venise, ca de obicei, in vizita. Dar ceea ce avea sa gaseasca in casa matusilor lui intrecea orice inchipuire. De fapt nici nu avusese puterea sa priveasca. Chemase imediat politia. Imaginea celor doua femei era decupata parca dintr-un film de groaza. Aneta, femeia de 92 de ani, zacea in pat, cu camasa de noapte ridicata peste coapse, cu trupul mutilat, plin de vanatai si muscaturi. In vagin avea introdusa o bucata de sapun. Fiica ei, Elisabeta, era intinsa pe dusumea, aproape dezbracata. La fel de plina de urme ca si mama ei, femeia avea asezata pe ochi o bucata din propriul intestin. Alaturi, un topor plin de sange, cu coada caruia fusese penetrata.

AMPRENTE, URME
Criminalistii cazusera de acord. Aveau de-aface cu un psihopat sexual, extrem de periculos. Dupa parerea acestora, era o chestiune de timp pana cand bestia avea sa loveasca din nou. La locul teribilelor asasinate au fost gasite nenumarate amprente. Dar posesorul lor nu se afla in baza de date a politiei. Nici urmele pantofilor nu au fost de prea mare folos. Ramasese amprenta vaga a unui chip intiparita pe geamul exterior al usii de la hol.

PREMIERA
"Era pentru prima oara cand sotului meu i se cerea asa ceva. Nu mai facuse pana atunci si ulterior au mai fost doar vreo doua astfel de cazuri", si-a amintit Irina Riscutia, sotia si cea mai apropiata colaboratoare a marelui antropolog Cantemir Riscutia. "Erau elemente foarte putine. Va imaginati cam ce fel de urme poate lasa un chip sprijinit de o fereastra...", a precizat femeia. Cu extrem de putine date, Cantemir Riscutia a reusit, dupa zile de munca atenta, sa contureze un chip.

CHIPUL UCIGASULUI
Ucigasul avea intre 25 si 30 de ani, concluzionase Riscutia. Brunet, fata prelunga, statura medie. Fruntea inalta. Nasul obisnuit, cu varful usor turtit. Ca elemente ale unui eventual portret psihologic, era vorba despre un individ violent, cu accese de furie. Un gen volubil, chiar laudaros. Portretul robot alcatuit dupa amprenta de pe geam a fost multiplicat si distribuit in tot orasul. In sfarsit, anchetatorii aveau o pista.

O NOUA INCERCARE
Mai bine de o jumatate de an s-a scurs fara ca anchetatorii sa se apropie in vreun fel de criminal, in ciuda tuturor datelor existente. Apoi, pe la sfarsitul toamnei, un barbat spargea un geam, pe care isi sprijinise mai intai fruntea, si intra in casa unei batrane din acelasi cartier. Femeia insa, de la intamplarea din primavara, nu mai avea somn. Vazuse intreaga scena, apoi fugise din casa prin spate. Vreme de mai multe ore ramasese in strada, pitita dupa un copac. Scapase cu viata si, mai mult, vazuse chipul criminalului.

ACUL IN CARUL CU FAN
Descrierea batranei avea multe elemente comune cu portetul robot desenat de antropologul Riscutia. Mai mult, femeia a dorit sa colaboreze cu politia. Alaturi de un criminalist si in brate cu portetul robot, femeia s-a urcat in masina politiei. Vreme de mai multe zile, au "arat" pur si simplu toate strazile cartierului, studiind atenti chipurile trecatorilor. Actiunea a dat rezultate. Intr-o statie de autobuz, batrana l-a zarit pe criminal. Avea 27 de ani, era brunet, cu fata prelunga si de inaltime medie...

CONDAMNAT SI EXECUTAT
George Moisa, electrician auto. A recunoscut crimele inainte de a fi confruntat cu probele. A spus ca fusese beat in seara aia si ca, vazandu-le pe femei pe geam, a "vrut sa se distreze". In loc sa "se bucure de asa onoare", femeia de 64 de ani a vrut sa-l atace cu toporul. Asa ca le-a aratat el lor. Expretiza psihiatrica a demonstrat ca barbatul avea discernamant in momentul comiterii crimelor. A fost condamnat la moarte si sentinta a fost executata.

[LORD]

CEA MAI ODIOASA INSCENARE JUDICIARA DIN ISTORIA CRIMINALISTICII ROMANEST I- Cazul Anca - Fantoma lui Ramaru

Publicat de DANIEL GORUN pe site-ul Criminali celebri , aprilie 2010 .


In vara anului 1977, cand oamenii nu-si revenisera dupa cutremurul catastrofal, o crima teribila avea sa ingrozeasca Bucurestiul. O tanara, Anca Broscateanu, fusese ucisa cu bestialitate, aducand in memorie crimele odioase ale lui Ramaru. Multi nevinovati aveau sa plateasca pentru „cazul Anca“.
Fantoma lui Ramaru inca mai bantuia memoria bucurestenilor. Teroarea s-a instalat din nou in Capitala, ca in acele nopti furtunoase in care actiona teribilul ucigas in serie. Sa fie vorba tot de un psihopat sexual?

PACHETE MACABRE

In ziua de 8 iulie, in parcul Hipodrom, este gasit un pachet macabru, care continea doua maini de femeie invelite in folii de plastic. Aveau unghiile proaspat date cu oja, ceea ce insemna ca victima fusese o femeie ingrijita. Militia intra in alerta maxima. Toate echipajele de teren primesc ordin sa caute „pachete suspecte, abandonate“. Intr-un tufis, in regiunea Arcului de Triumf, este gasit alt colet, care continea bazinul unei femei. Pana in 12 iulie, sunt descoperite alte patru colete, continand restul trupului femeii ucise. Capul avea sa fie gasit ultimul, pe 12 iulie, intr-un WC, in spatele Spitalului Coltea. Intre timp, au fost studiate cazurile de disparitie recenta. S-a constatat ca trupul depesat (imbucatatit) apartinea unei tinere din Sibiu, Anca Maria Rodica Broscateanu, in varsta de 18 ani, care venise la Bucuresti pentru a da examen de admitere la ASE. Disparuse de la locuinta matusii sale pe 6 iulie, ora 16, cand plecase sa studieze listele cu repartitiile candidatilor pe sali. Pe 7 iulie, matusa anuntase disparitia fetei.

PRIMELE CONSTATARI

In urma examenului medico-legal, s-a constatat ca moartea a survenit prin trei „mecanisme“: strangulare cu un cablu, sufocare, prin astuparea cailor respiratorii cu mana si asfixie mecanica, in laringele victimei fiind gasite somoioage de hartie igienica. Matusa fetei a declarat ca o rugase pe fata sa cumpere un sapun si cateva suluri de hartie igienica. Mai mult ca probabil ca acea hartie fusese folosita de criminal ca s-o asfixieze. S-a constatat si faptul ca ucigasul avusese raport sexual cu victima, neputandu-se insa stabili daca aceasta mai traia cand a fost agresata sexual. Parti de cadavru fusesera infasurate in pantaloni barbatesti, folii de plastic, fiind transportate cu sacose de panza si doua genti de voiaj, una rosie, alta verde. Intr-una din aceste genti a fost descoperita o cheie Wertheim. De pe o punga de plastic a fost relevata o amprenta clara a unui police (degetul mare). Anca fusese deposedata de cercei, un inel de aur si un ceas-bratara care avea sub capac fotografia prietenului ei din Sibiu. Acestea erau probele de care dispuneau organele de ancheta. Suficient cat sa se profileze imaginea unui psihopat poate mai feroce decat Ramaru.

DOI SACI… CU CARNE

Vestea despre abominabila crima s-a raspandit in toata tara. Toti asteptau ingroziti sa apara inca un cadavru, dupa „obiceiul“ psihopatilor sexual. La putin timp de la descoperirea coletelor macabre, intr-o seara, tot in parcul Hipodrom, sunt semnalate alte pachete suspecte, la doar 200 m de locul unde fusesera gasite mainile victimei. In cei doi saci de iuta, desfacuti la capete, se putea zari carne insangerata. Efectivele de militie de la sectorul 6 au asigurat imediat paza perimetrului, stabilindu-se, conform procedurii, ofiterul care urma sa se apropie de saci si pe ce traseu, pentru a nu deteriora eventualele urme lasate de „asasin“. Operatiunea se desfasura la lumina farurilor de la masinile de militie. Cand ofiterul desemnat a ridicat un sac, acesta s-a rupt, spre groaza celor prezenti, iar din sac a cazut… o jumatate din carcasa unui porc. Desi era vorba despre o infractiune - sustragere de carne - toata lumea a rasuflat usurata. Hotii se speriasera de numarul mare de militieni care patrulau prin parc si abandonasera carnea.

CEAUSESCU INTERVINE

Ceausescu fusese informat despre noul criminal care bantuia prin Capitala si hotarase ca acesta trebuia prins inainte sa mai faca alte victime, cum se intamplase in cazul lui Ramaru. Ca sa dea „impuls“ muncii militienilor, l-a chemat la „raport“ pe comandantul Inspectoratului General al Militiei. Gen. lt. Jean Moldoveanu lipsea din tara, fiind intr-o vizita oficiala in Iugoslavia, asa ca s-a dus primul sau loctiitor, gen. maior Valeriu Buzea. In fata lui Ceausescu, toti isi luau angajamente, ca nu-i durea gura, dar generalul Buzea chiar si-a luat in serios promisiunile. A inteles ca trebuie sa faca „totul“ pentru a rezolva cazul cat mai repede cu putinta. Acest „totul“ avea sa distruga viata multor nevinovati si avea sa ramana o pata neagra in istoria criminalisticii din Romania.

ANCHETA DE PROPORTII

„Cazul Anca“ a fost preluat pentru instrumentare de catre Inspectoratul General al Militiei, in cooperare cu Procuratura Municipiului Bucuresti, supervizata de Procuratura Generala. A pornit o ancheta de proportiile celei de la „cazul Ramaru“. Echipa era formata din „functii“ mari: gen. maior Nicolae Chiriac, seful Directiei Judiciare, col. Ion Angelescu, seful Institutului de Criminalistica, col. Tudor Stanica, loctiitorul sefului Directiei Cercetari Penale si alti ofiteri superiori de la Militia Municipiului Bucuresti care, la randul lor, au angrenat toata suflarea militiei din Capitala. Volumul de munca a fost imens. Au fost scotocite 12.000 de imobile aflate in vasta „zona critica“, ce cuprindea locurile unde fusesera gasite coletele. Au fost cercetati 1.500 dintre cei mai periculosi infractori pentru a se stabili ceas de ceas unde au fost si ce au facut in zilele de 6-12 iulie, data cand a fost gasit capul victimei. Acestora li s-a aplicat „ancheta severa“, termen eufemistic pentru ceea ce insemna in realitate, „lampa-n ochi si pumni in bot“, dupa cum se exprima cei patiti.
Cetatenii, dornici sa participe la prinderea criminalului, sunau zi si noapte la militie, semnaland tot ce li se parea suspect. S-au strans 8 fisete cu date ce trebuia verificate.

ARESTAT PENTRU TALHARIE

In urma cercetarilor la gazda victimei, a fost descoperita o agenda a fetei in care era notat numarul de telefon al unui anume Sami. Acesta se numea Gheorghe Samoilescu, nascut in 1951, la Targoviste, casatorit, avand trei copii, dintre care unul infiat, sofer de taxi la „Glucoza“. Ridicat pe 15 iulie, acesta recunoaste ca a intalnit-o intamplator pe Anca, in tramvaiul 26, propunandu-i o „aventura“, drept pentru care i-a dat numarul de telefon. Dar, din ancheta de la Sibiu, se stia o alta „varianta“. Anca mai fusese la Bucuresti si in luna mai pentru a se interesa de conditiile examenului de admitere. Aceasta ii povestise celei mai bune prietene ca avusese un incident cu un barbat, ca fusese la el acasa, din naivitate, pentru ca acesta ii spusese ca este student la Politehnica si-i poate da sfaturi. Acasa insa, barbatul a insistat sa se culce cu el. Ea a refuzat, iar el i-a luat lantisorul de aur de la gat drept „gaj“ si i-a dat numarul de telefon in caz ca se razgandeste. Anca era decisa sa-l sune si sa-si recapete lantisorul. Luat la „intrebari“ mai serios, Samoilescu recunoaste aceasta varianta, numind persoana careia ii vanduse lantisorul. I se elibereaza mandat de arestare de 30 de zile pentru talharie.

INCEPE CALVARUL

In urma tuturor verificarilor, Samoilescu ramane singurul barbat pe care il cunoscuse Anca in Bucuresti. Generalul Buzea decide: el este criminalul. Ordona anchetarea suspectului „prin epuizare“, metoda care n-avea cum sa dea gres, deoarece torturile fizice si psihice aplicate determina suspectii sa recunoasca tot ce li se cere. Este batut din prima zi de ancheta, dar asta avea sa fie doar „incalzirea“. Dupa declaratiile lui Samoilescu, facute publice dupa evenimentele din decembrie ’89, de el s-au „ocupat“ col. Tudor Stanica, lt. col. M. Florescu, lt. col. Gheorghe Ardeleanu si lt. col. Radulescu. Dupa terminarea mandatului de 30 de zile, se cere procurorului Ovidius Paun prelungirea mandatului si incadrarea la „omor deosebit de grav“. Acesta refuza, pe motiv ca nu exista dovezi pentru o astfel de incadrare.

ECHIPA GROAZEI

Cazul este preluat de Florin Dimitriu, procuror sef adjunct la Procuratura Municipiului Bucuresti, impreuna cu procurorul Dan Ion Mirescu. Conform declaratiilor lui Samoilescu, acesta din urma si-a adus „contributia“ din plin la linia „severa“ ordonata de gen. Buzea. Tot ei aveau sa instrumenteze cazul in tribunal.

SINUCIDEREA PARINTILOR

Cel mai nenorocit moment pentru Samoilescu a fost cand a aflat ca parintii lui s-au sinucis. Tatal sau, fost ofiter superior, era internat la Spitalul Militar Central. La doua saptamani de la arestarea fiului sau, afla ca acesta este considerat „cel mai odios criminal de dupa Ramaru“. Neputand suporta rusinea, se sinucide prin spanzurare. Sotia sa, mama vitrega a lui Gheorghe, este luata la ancheta. Intoarsa acasa, se sinucide, lasand un bilet: „N-am mai putut suporta teroarea“.
Daca pentru Samoilescu a fost cea mai nefericita clipa a vietii sale, pentru anchetatori a fost un „triumf“, considerand sinuciderea parintilor o dovada a vinovatiei fiului. Din pacate pentru ei, alte dovezi nu aveau. Samoilescu, sfarsit fizic si psihic, s-a hotarat sa le dea „variante“ ale uciderii Ancai, doar sa se termine odata calvarul.

PRIMA „MARTURISIRE“

Samoilescu declara ca s-a intalnit cu Anca pe 6 iulie, in jurul orei 16, in Piata Romana, ca sa-i inapoieze lantisorul, a invitat-o in garsoniera parintilor sai din Cristian Tell, unde au intretinut raporturi sexuale. Au fost intrerupti de o bataie in usa. Erau sotia lui si mama vitrega. Sotia a navalit in camera, s-a repezit asupra fetei, aceasta s-a speriat si a cazut, lovindu-se la tampla. El a plecat ingrozit, ulterior afland de la sotia sa ca „problema s-a rezolvat“.
In garsoniera din Cristian Tell nu se descoperise nici o urma de sange, desi sapte echipe de specialisti criminalisti au periat si cel mai ascuns ungher, cu lampi cu cuart (Wood). In plus, daca se poate spune asa, nici sperma recoltata lui Samoilescu nu corespundea cu probele recoltate din scrotul vaginal al victimei. Nu conta. Sotia lui e arestata si ramane interzisa cand i se arata declaratia sotului.

A DOUA VARIANTA

Samoilescu este cercetat mai „apasat“ si „recunoaste“ ca el a omorat-o pe Anca, infundandu-i pe gat hartie igienica pe care o luase din sacosa fetei. Apoi a transat-o si a bagat-o in frigiderul… Fram, iar seara a imprastiat coletele prin Bucuresti, descriind exact locurile unde au fost gasite. De regula, detaliile unei crime nu sunt dezvaluite, pentru ca nimeni, in afara de criminal, sa nu-si insuseasca fapta. Exista un „obicei“ ca un criminal, deja condamnat, sa „recunoasca“ o alta crima pentru ca suspectul sa scape si sa aiba grija de el, sa-i aduca pachete la inchisoare. In 1977 nu se punea problema pachetelor, pentru ca exista pedeapsa cu moartea, orice crima in plus fiind un pas inainte catre plutonul de executie. Lui Samoilescu i s-a bagat un „informator“ in celula, care, impreuna cu anchetatorii, i-au dat toate detaliile crimei, sa aiba ce recunoaste. Ceea ce el a si facut. Ce mai conta ca nici cea de-a doua varianta nu furniza dovezi, lasand la o parte faptul ca frigiderul Fram din „poveste“ era neincapator pentru ceea ce sustinea suspectul?!
Aceasta declaratie, mai aproape de „realitate“ decat prima, este inregistrata, si caseta trimisa, alaturi de un raport, Comandantului Suprem. Cazul era ca si rezolvat. Mai exista doar un „mic“ amanunt: probele, care lipseau cu desavarsire.

TORTIONARII

„Ancheta prin epuizare“ facea parte din „metoda“ de lucru a vechilor militieni. Ea presupunea „bataie de voie“ asezonata cu torturi „rafinate“. Dupa o „ancheta prin epuizare“, inculpatul ar fi recunoscut orice i s-ar fi cerut. Gheorghe Samoilescu, suspectul principal in „cazul Anca“, a „recunoscut“ mai multe variante in care a „comis“ crima, una mai aberanta ca alta. Iata cateva dintre „rafinamentele“ care i s-au aplicat lui Samoilescu:

- 4 din 16. La 16 ore de „ancheta severa“, avea voie sa doarma 4 ore… numai cu aprobarea generalului Valeriu Buzea.

- Bataie cu doctor. Samoilescu era pisat bucata cu bucata, dar „beneficia“ de prezenta doctorului la capatai, care le spunea anchetatorilor daca pot continua cu „intrebarile“ sau trebuie sa mai ia o pauza. Cand Samoilescu lesina, doctorul ii lua tensiunea, ca nu cumva suspectul sa se prefaca si sa se sustraga de la „actul juridic“. Daca era „pa bune“, era dus in celula. Cu patura.

- Rotisorul. Suspectul era incatusat in pozitie ghemuit, iar pe sub genunchi se trecea o bara de fier, care era sprijinita de doua birouri. Astfel suspendat, nici nu mai stia unde primea loviturile, care-l dadeau de-a dura in jurul barei.

- Macavela. Asa cum a ramas in analele istorice, „macavela“ era un soi de tortura aplicata inca din antichitate, dar cu mare trecere in Evul Mediu. Inculpatul era legat cu mainile la spate, dupa care era suspendat… cat putea sa reziste sau pana ii ieseau mainile din umeri. Samoilescu a fost dus intr-o padure, noaptea, si atarnat de creanga unui copac, pe care tortionarii il mai folosisera si in alte ocazii, cu alti suspecti. Mainile i s-au innegrit, iar dupa o saptamana, pentru ca nu le putea misca deloc, i-au fost puse in ghips. I s-au dat si… piramidoane.

- Hamul. Pentru ca suspectul sa nu se poata apara de ploaia de lovituri, era agatat intr-un ham petrecut pe sub brate de o teava din camera de ancheta. Astfel, „servea“ drept sac de box pentru anchetatori.

- Ruleta ruseasca. Bomboana pe coliva o constituia de-acum celebra „ruleta ruseasca“, avand „imbunatatiri“, in sensul ca suspectul o „juca“ singur, iar pe tragaci apasa anchetatorul.

Gheorghe Samoilescu a fost astfel „anchetat“ timp de sase luni.

[LORD]

Emil Racoviţă - Prinţul lumii subpământene . Sursa : Articol preluat din ziarul Romania Libera din 3 Ianuarie 2011


Profesorul Emil Racoviţă a participat la explorarea Antarcticii, a fondat ştiinţa numită biospeologie şi a creat primul Institut de Speologie din lume. A murit, după cel de-al doilea război mondial, la Cluj, în frig şi sărăcie. Una dintre cele mai interesante figuri din istoria ştiinţei româneşti este cea a prinţului Emil Racoviţă. Descendent al unei familii princiare care a dat o serie de domnitori Moldovei, prinţul Emil Racoviţă a devenit unul dintre cei mai respectaţi savanţi din lume. El a participat, în calitate de naturalist, la una dintre cele mai rodnice expediţii ştiinţifice în Antarctica şi a fondat ştiinţa numită biospeologie. După decenii petrecute în Franţa, el s-a întors în România şi a fondat la Cluj, în anul 1920, primul Institut de Speologie din lume. În perioada interbelică, Emil Racoviţă a fost senator al României, preşedinte al Academiei Române şi rector al Universităţii din Cluj. Marele savant a plecat la Timişoara în anul 1940, după ce Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horthystă. Emil Racoviţă a revenit apoi la Cluj, unde a murit, la 79 de ani, în sărăcie şi frig.

O biografie fabuloasă

Prinţul s-a născut în Iaşi, în anul 1868, adică la nouă ani după Unirea Principatelor Române. Emil Racoviţă şi-a petrecut copilăria la moşia străbunilor săi, din Şurăneşti, judeţul Vaslui. Este vorba de aceeaşi moşie pe care el o va împărţi, mai târziu, ţăranilor, înainte de reforma agrară care i-a expropriat pe marii latifundiari din România. Emil Racoviţă a fost dat la şcoală la Iaşi, unde l-a avut ca învăţător pe Ion Creangă, iar apoi, ca profesor, pe Grigore Cobălcescu. Micul prinţ l-a îndrăgit atât de tare pe profesorul său încât, la două decenii după terminarea şcolii din Iaşi, Emil Racoviţă avea să boteze una dintre insulele descoperite în Ţara de Foc cu numele de Insula Cobălcescu. Prinţul a fost trimis, în tradiţia familiei, pentru a studia Dreptul la Paris, la Universitatea Sorbona. În paralel, Emil Racoviţă a audiat şi cursurile Şcolii de Antropologie. După ce şi-a luat licenţa în Drept, Emil Racoviţă s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Sorbona, apoi, după finalizarea studiilor, prinţul român a început să lucreze în domeniul oceanografiei, în laboratoarele Arago din Banyuls sur Mer. Pentru a studia mai bine viaţa subacvatică, Emil Racoviţă s-a specializat şi a devenit scafandru.

Românul a decis însă să părăsească viaţa confortabilă din laboratorul francez pentru a se alătura expediţiei ştiinţifice belgiene în Antarctica, în anul 1897, în calitate de naturalist. Expediţia „Belgica" era condusă de Adrien de Gerlache. Emil Racoviţă a strâns un mare număr de obiecte care i-au servit drept material în cercetările ştiinţifice. Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor realizate de Emil Racoviţă au fost publicate în 60 de volume. Cantitatea de informaţie obţinută de savantul român era mai mare decât cea adunată în toate expediţiile precedente la un loc. Întoarcerea lui Emil Racoviţă a fost una triumfală în Franţa. În anul 1900, savantul român a devenit director-adjunct al Laboratorului Oceanografic Arago. Însă, treptat, Emil Racoviţă avea să renunţe la studiul oceanografiei şi să se dedice noii ştiinţe, biospeologia, pe care a fondat-o oficial în anul 1907, după ce studiase mai multe peşteri inundate.

Înapoi în ţară

Deşi, în Franţa, savantul român ajunsese să fie unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă, el a decis să se întoarcă, împreună cu familia sa, în ţară, după Marea Unire a Transilvaniei cu România, din anul 1918. Fostul său discipol, profesorul Iosif Viehmann, spune că Emil Racoviţă a fost chemat insistent să ocupe un post de profesor la nou-înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj, fondată de autorităţile române după ce corpul academic al fostei Universităţi austro-ungare Franz Josef a refuzat să lucreze pentru statul român. Printre cei care l-au chemat pe Emil Racoviţă să lucreze la Universitatea din Cluj se numără Onisifor Ghibu şi Sextil Puşcariu. „Emil Racoviţă s-a hotărât cu greu să se întoarcă în ţară. Vă daţi seama, în Franţa era stabilit de o perioadă atât de lungă. Însă, atunci când a acceptat să discute mai serios despre întoarcerea în ţară, el a pus o condiţie: să poată să îşi continue activitatea ştiinţifică la un nivel înalt", a spus Iosif Viehmann, fostul asistent al lui Emil Racoviţă. Savantul român nu a venit singur la Cluj, ci a adus o adevărată echipă de savanţi. Din aceasta făceau parte francezii Jules Guiart şi Rene Janel, dar şi elveţianul Alfred Chapuis. De altfel, ultimul era unul dintre cei mai buni prieteni ai savantului român. Alfred Chapuis a devenit şi consul al Elveţiei la Cluj. Cu ajutorul acestor savanţi, Emil Racoviţă a fondat primul institut de speologie din lume, în anul 1920. Alfred Chapuis a devenit director adjunct al institutului. Echipa de savanţi condusă de Emil Racoviţă s-a ocupat, pe lângă pregătirea tinerilor studenţi de la Universitatea din Cluj, de program intens de explorare şi de cercetare a peşterilor din Munţii Apuseni. Acolo, ei au descifrat cele mai importante dintre tainele unei lumi subterane despre care savanţii nu ştiau aproape nimic.

Un savant celebru prin bunătate şi pasiunea pentru ştiinţă

Emil Racoviţă a rămas celebru pentru bunătatea lui, dar şi pentru rigoarea ştiinţifică. De asemenea, era cunoscută pasiunea sa pentru munca de cercetare. Iosif Viehmann spune că, poate, Emil Racoviţă nu ar fi avut rezultatele pe care le-a avut dacă nu ar fi fost susţinut de familia sa, în special de soţia sa. Savantul primea, pentru a nu mai pierde vremea cu drumul pe jos de la biroul său din institutul situat în complexul Haşdeu la casa sa, situată pe actuala stradă Emil Racoviţă, din cartierul Gruia, mai jos de stadionul echipei CFR Cluj, prânzul în sufertaşe. Mâncarea era gătită şi adusă de soţia sa. Iosif Viehmann povesteşte că, după ce servea masa, Emil Racoviţă îşi făcea siesta în cabinet, pe un pat pe care şi-l adusese la institut. Apoi, lucra până seara. Activitatea lui Emil Racoviţă a fost întreruptă de Dictatul de la Viena, din anul 1940. Universitatea clujeană a plecat în refugiu la Sibiu, iar savantul român s-a stabilit la Timişoara. Practic, aici a petrecut Emil Racoviţă cel de-al doilea război mondial. Savantul a revenit la Cluj în anul 1946. „Erau vremuri foarte grele, nu ca acum", îşi aminteşte Iosif Viehmann.

Solidar cu studenţii

În acele condiţii, prinţul Emil Racoviţă a suferit de frig şi foame. Din spirit de solidaritate cu studenţii săi, savantul nu a acceptat ajutorul oferit de prietenii săi, inclusiv de consulul Alfred Chapuis. Iosif Viehmann îşi aminteşte cum savantul român a refuzat hrana trimisă de elveţian după o partidă de vânătoare, dar şi lemnele pe care i le trimisese lui Racoviţă pentru încălzirea locuinţei. „Eram acasă la Emil Racoviţă când a sosit Alfred Chapuis cu maşina cu lemne. Pe mine şi pe unul dintre asistenţii lui ne-a rugat să descărcăm maşina. Am descărcat-o şi am aranjat lemnele în curte. Însă, când s-a întors profesorul acasă, ne-a întrebat: «Cine a adus aceste lemne?». Când i-am spus, s-a făcut pară şi foc şi ne-a pus să îi ducem lemnele lui Alfred Chapuis, care locuia la o distanţă de câteva sute de metri. Şi i le-am dus, nu am avut ce face", îşi aminteşte profesorul Iosif Viehmann. În condiţiile precare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emil Racoviţă s-a îmbolnăvit de o pneumonie severă. Cu sănătatea zdruncinată, în foame şi frig, la 79 de ani, marele savant român a trecut la cele veşnice în anul 1947.

Labirintul foto

Una dintre cele mai mari pasiuni ale lui Emil Racoviţă era reprezentată de fotografie. O parte dintre instantaneele realizate de savant sunt încă păstrate la Muzeul de Speologie din Cluj. În incinta Institutului din Cluj, el a inventat un laborator pentru developat fotografiile care permitea o aerisire continuă, pentru diminuarea efectului vaporilor toxici din substanţele chimice folosite la developare, dar şi să iasă şi să intre netulburat în laborator, de câte ori voia. Laboratorul semăna cu un labirint, care nu lăsa să pătrundă nici o rază de lumină ce ar fi putut să pună în pericol fotografiile realizate de savant. Vechiul său aparat foto este păstrat, de asemenea, la Muzeul de Speologie din Cluj.

[LORD]

Cum arătau ospetele domneşti şi boiereşti de odinioară . Sursa Revista Historia 2011, extras din articolul scris de Dorina TOMESCU 3519

Cronicarii nostri au amintit adeseori de ospetele desfasurate la Curtile domnilor români, fara sa acorde însa vreo atentie speciala elementului descriptiv, poate si din cauza ca, la acestea, ei asistau zilnic si le îndeplineau conform obiceiului transmis.Comparând totusi istoriografia munteana cu cea moldoveana, se observa o bogatie mai mare de amanunte legate de protocol în cronicile muntene. În schimb, cronicarii moldoveni erau mai interesati de evenimentele politice. În linii generale, însa, ceremonialul ambelor tari este înfatisat la fel.

Izvoare românesti si straine

Literatura propriu-zisa de ceremonial a fost în centrul atentiei la noi, începând cu 1691, când ieromonahul Hrisant, patriarhul de mai târziu al Ierusalimului, traducea "De oficiis" a lui Pseudo-Codinos, la cererea stolnicului Constantin Cantacuzino. O sursa care prezinta garantia autenticitatii si exactitatii ramâne însa "Descriptio Moldaviae", opera lui Dimitrie Cantemir, terminata în Rusia între anii 1716 - 1717.
El însusi domn dar si istoric, Dimitrie Cantemir a putut cunoaste din propria-i experienta obiceiurile mai vechi si noi legate de curtea domneasca, pe care le-a descris în lucrarea mai sus amintita. Informatiile pe care ni le lasa privind ceremonialul ospetelor domnesti sunt întocmai cu cele ale lui Paul de Alep sau ale logofatului Gheorgachi (1762).

Condica de obiceiuri, adevarat manual al protocolului, scrisa de logofatul Gheorgachi, la porunca domnului Moldovei, Grigore Calimachi (1761 - 1764), a fost editata prima oara în 1846, în chirilica, de Mihail Kogalniceanu si reeditata în latineste la 1874. Ea constituie un izvor deosebit de informatie istorica referitoare la moravurile noastre sociale si politice în secolul al XVIII-lea. De asemenea, memoriile de calatorie ale strainilor care au trecut pe la noi, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea si pe tot parcursul secolului urmator, jurnalele solilor si ambasadorilor confirma, la rândul lor, desfasurarea diferitelor ceremonii potrivit unor regulamente protocolare.
Informatii pertinente în acest sens ne-au lasat strainii care au ramas vreme mai îndelungata în anturajul domnilor din Moldova si Tara Româneasca: Paul de Alep (descrieri din vremea lui Vasile Lupu: 1634 - 1653) si Matei Basarab (1632 - 1654) sau Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714), care a luat parte la numeroase festivitati la Curtea domnului muntean.

Cafeaua cu dulceata

Cea mai simpla forma de tratatie la Curte era servirea cafelei, care se facea cu o ceremonie deosebita, dupa obiceiul turcesc. Cafeaua se oferea uneori numai cu dulceata: în Joia Mare, dupa împartasanie, în Duminica lasatului secului de brânza, în ziua Sfintei Parascheva. De cele mai multe ori însa ea încheie o masa copioasa. Cafeaua se bea uneori cu "vutca" (un fel de liqueur) pe care o servea marele cupar, întâi Domnului, apoi la beizadele si în urma celorlalti.
"...Îndata vel cupar, cu tipsia cea de argint stând înaintea Domnului, pune vutca în doao pahare si întâi cuparul ia credinta, apoi Domnul sângur ia paharul de-l pune la gura si ia confeturi; si copiii cei din casa, ce sântu rânduiti de vel camaras, dau vutca mitropolitului..., la arhierei si la boieri." Dupa confeturi, vel cafegiu pune pe dinaintea Domnului peschirul cel rânduitu, ce se chiama fota, da Domnului cafea, si copiii din casa la mitropolitul, la arhierei si la boieri.

Dupa consumarea cafelei, mitropolitul facea plecaciuni în fata Domnului, apoi iesea, ceremonia fiind repetata de fiecare oaspete în parte. Obiceiul tratatiei cu cafea nu apare în izvoadele noastre din secolul al XVI-lea, fiind însa des pomenit în memoriile lui Paul de Alep sau al altor calatori straini din secolul urmator. Pe la 1667, chiar se vorbea pentru prima data în Bucuresti de o "cahvenea" tinuta de un fost seimen al palatului din Constantinopol. Localul se afla în apropriere de Biserica Doamnei. Mai târziu documentele pomenesc si de "cahveneaua" din Podul Beilicului (Calea Serban Voda), care functiona non-stop, era aproape de Casa Beilie - locul de adapost al tuturor musafirilor veniti de la Tarigrad.

Serbetul - delirul europenilor

În secolul al XVIII-lea, servirea cafelei la Curtea domneasca devenise, asa cum s-a vazut, ceva obisnuit. Marele camaras avea în subordinea sa toti slujitorii (platiti lunar), care serveau cafeaua cu accesoriile ei: serbetul si ciubucul.Câteodata însa, combinatia de dulceturi, cafele si serbeturi, servite celor veniti din Occident, punea la grea încercare respectarea protocolului de catre oaspeti. În acest sens, un exemplu amuzant îl constituie relatarea baronului François de Tott, care, fiind primit în Moldova în 1767, de Grigore Calimachi (1767 - 1769), "... a trebuit sa îndure toate ceremoniile turcesti". El ne povesteste ca "cea mai însemnata, cea care sadeste cea mai mare consideratie, este oferirea "serbetului", ea este întotdeauna urmata de stropirea cu apa de trandafiri si cu parfum de aloes. Acest serbet, de care se vorbeste atât de des în Europa si care este asa de putin cunoscut, este facut din paste de fructe cu zahar, topite apoi în apa si care sunt atât de parfumate, încât abia poti sa gusti aceasta bautura ....M-am servit deci cu tot atâta discretie, ca si din dulceturile care însotesc cafeaua...". Nu acelasi lucru s-a întâmplat însa cu valetul baronului, care a mâncat tot gingimbrul zaharisit, ce i s-a înfatisat, apoi a înghitit dintr-o data tot vasul de serbet (care fiind atât de dulce se consuma cam într-o saptamâna), lasându-i pe cei de la curte muti de admiratie. Se pare ca cei mai multi europeni nu stiau sa consume serbetul.
Astfel, polonezul Adam Golarlowski, secretarul soliei condusa de Iosif Podoski, aflata în trecere spre Poarta, în 1759, povesteste ca, fiind în vizita la pasa de Hotin, dupa ce au fost tratati cu cafea si tamâiati cu "fum înmiresmat", la urma li s-a adus serbet de struguri, pe care Golarlowski l-a baut "dintr-o singura sorbitura ca rachiul". Cu acelasi protocol sunt primiti oaspetii si de domnul Moldovei, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761), si ceea ce este interesant, a doua zi, când domnul înapoia vizita solului, era tratat, la rându-i, cu dulceata, cafea si tamâiat cu parfum.
Tratatiile erau foarte dese, pentru ca, de "cându era giugul tarii" mai greu, ele înlocuiau mesele bogate de odinioara. "Au fost obiceiu la domnii cei mai vechi, cându era giugul tarai mai usor, de nu lipsiia masa cea domneasca si masa safaciia în divanul cel mic, cu cheltuiala visteriei...", ne confirma logofatul Gheorgachi la 1762.

Asezarea Domnului la masa - anuntata cu o salva de tun

Relatarile lui Paul de Alep, Dimitrie Cantemir si Gheorgachi, privind desfasurarea ospetelor, sunt asemanatoare, ceea ce înseamna ca obiceiurile se transmiteau prin traditie. Divanul cel mic era locul unde se aseza masa în zi de sarbatoare. Invitatii, arhiereii si boierimea pâna la logofatul al doilea, împreuna cu cei doi vornici de poarta, erau trecuti în "isvod cu pecete domneasca". O salva de tun anunta asezarea Domnului la masa. Dimitrie Cantemir chiar specifica momentul "marele stolnic mai întâiu gusta bucatele puse înaintea Domnului, dupa care, îndata ce Domnul a întins mâna ca sa scoata mâncare, tunurile bubuie si cânta muzica si cea crestineasca si cea turceasca". Postelnicul si vel spatarul stau în exercitiul functiunii ("zvorindu") la spatele Domnului, primul cu toiagul în mâna, al doilea cu sabia si buzduganul, ambii cu caftane cu "7 coti tafta naramgie" legati peste umar".
Alti boieri, care "svonesc" în timpul mesei, sunt velmedelnicerul, care da domnului sa se spele si cu lingura cea mare de argint scoate Domnului pe talger supa si alte bucate; velclucerul - purtatorul de grija a mezelilor ce se aduce de la beciul domnesc; velvamesul - purtatorul de grija a confeturilor, acesta fiind fara caftan.
De la al treilea pahar, boierii amintiti mai sus trec si ei la masa pe care le-a pregatit-o, separat, marele camaras, locul la servit luându-l boierii de rangul al doilea. Sunt obligati sa vina numai la închinarea paharelor sau la rostirea ovatiilor. Primul pahar îl ridica mitropolitul, pentru slava lui Dumnezeu. Al doilea pahar îl ridica Domnul, pentru sanatatea împaratului (Dimitrie Cantemir spune ca numele împaratului nu se rosteste, caci pentru moldoveni era un lucru "nepotrivit si urât, iar a închina pentru regii crestini si ortodocsi, este un lucru plin de primejdie").
La acest de-al doilea pahar, începe sa cânte mehterhaneaua si muzica din sala mesei si se face "sanlâc" - adica se sloboade tunul si pustile. Al treilea pahar îl ridica mitropolitul, pentru Domn si familia lui. În acest moment ceremonia atinge culmea ei. Boierii primesc de la cupar câte o cupa de vin, si fiecare, dupa ce bea, merge de-i saruta mâna Domnului. La urma, vin cântaretii bisericesti, care primeau bacsis câte un galben. Apoi Domnul închina pentru mitropolit, arhierei si boieri. Fata de aceste reguli, Dimitrie Cantemir mai aminteste faptul ca "Domnul nu obisnuieste sa se scoale de la masa mai înainte de a se fi adus lampile, iar dupa ce acestea au fost puse pe masa de marele medelnicer, oaspetii toti se scoala în picioare si saluta Domnul lor. Semnul scularii de la masa este servetul pus de Domn pe masa. Observând aceasta, marele postelnic, "cu batul de argint pe care îl tine în mâna loveste în pamânt, la care semn toti câti se pot tinea pe picioare, se scoala deodat..."

Doamna nu participa la ospat

Ospitalitatea Domnului mergea pâna acolo încât boierii mai luau din mezeluri si confeturi în naframi si pentru acasa caci considerau o onoare mâncarea pe care au luat-o de la masa Domnului. Nu aveau voie însa sa plece cu vasele din argint.Terminându-se masa, Domnul se spala pe mâini în spatarie, iar boierii în divanul cel mic. Cafeaua se servea în spatarie. Dupa cafea, de multe ori, Domnul tinea pe boieri pâna seara punându-i la "gioc". De regula, la ospat nu participa si Doamna. Ea da separat masa jupâneselor. Era servita de vornic si de ceilalti slujitori dupa influenta turceasca, ce atinsese pâna si organizarea interioara a palatului domnesc. Si aici, se folosea un ceremonial: Doamna ridica paharul întâi, raspundea logofeteasa cea mare si celelalte jupânese si îi sarutau mâna.
Dupa masa, oaspetii, barbati si femei, se întâlneau în maibent, care era încaperea personala a domnului si faceau un "joc de obste". În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, se constata o schimbare în ceea ce priveste participarea Doamnei la ospat. Astfel, Nicolae Mavrogheni oferea în 1786 un ospat unei aristocrate engleze, Lady Craven, ocazie cu care participa si doamna tarii, servita de noua femei.
În Tara Româneasca, ospetele de sarbatori la Curtea lui Constantin Brâncoveanu si-au gasit un cronicar atent în persoana secretarului sau italian, Anton Maria Del Chiaro, care a lasat o importanta descriere a mesei de pasti sau a celei de Sf. Vasile. Aflam astfel ca, la 1 ianuarie, daca vreunul din comeseni stranuta la masa, i se faceau daruri, constând în tesaturi de postav sau atlas. La încheierea ospatului, se aducea o placinta foarte mare în care erau bagati 50 de galbeni si diverse ravase amuzante. Un vechi obicei la banchetele solemne de la Curte, ca si la nuntile boieresti, era sa nu se strânga farfuriile de pe masa când se schimbau felurile de mâncare. Puse una într-alta, se forma un edificiu atât de înalt încât boierii, chiar stând în picioare, nu se mai puteau vedea. Obiceiul a fost însa parasit înca din vremea lui Del Chiaro.

Tiganii muzicanti sunt nelipsiti de la mese

Mese mari se mai dadeau si cu ocazia nuntilor de la Curte. Astfel, numai în perioada 1694 - 1704, la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, s-au celebrat cincizeci de nunti, afara de cele noua ale beizadelelor, precum si ale altor fii de boieri pâna la 1714. Nuntile domnesti erau fastuoase. O descriere interesanta ne ofera un mester negustor, sticlar din Boemia, care, în 1698, lua parte la ospatul de nunta al domnitei Ilinca, fiica lui Constantin Brâncoveanu, cu Scarlat Mavrocordat. Deci, Georg Franz Kreybich, dupa ce vinde lui Brâncoveanu pahare pentru 200 de taleri, participând la ospat, ne povesteste:
"A fost veselie si aveai ce vedea... caci, dupa terminarea ospatului, în aceeasi sala în care se prânzise, a fost ridicata o cetate, împresurata de turci, iar în cetate erau nemti. Turcii bateau cetatea cu tunuri si bombarde si-i sileau sa se predea si sa ceara pace". Asemenea spectacole erau imitatii dupa cele care se dadeau la Constantinopol. De obicei, erau la moda reprezentatii mimate, înfatisând atacuri de cetati si lupte între ostiri. Mai departe, Kreybich povesteste ca au fost tot felul de jocuri si dansuri turcesti, arabesti, chinezesti, tatarasti, frantuzesti, spaniole si lesesti.
Alte ospete se dadeau în cinstea ambasadorilor straini. Astfel, o receptie stralucita a fost aceea data în 1702, pentru lordul Williams Paget (ambasador la Poarta în perioada 1693 - 1702), la Curtea lui Constantin Brâncoveanu. Masa lunga era bogat încarcata si a durat mai mult de sapte ore, în care timp au urmat multe rânduri de bucate si belsug de vinuri minunate. S-a închinat pentru sanatatea sultanului, a împaratului Germaniei si reginei Angliei si a fiecarui oaspete de la masa, în zgomotul salvelor de pusca. Mult mai târziu, în 1755, contele Mniszech, trimisul extraordinar al regelui Poloniei, poposea în Moldova la Curtea lui Matei Ghica (1753 - 1756). El va participa la un ospat, unde "s-au adus peste patru sute de feluri de bucate. În timpul mesei, se auzea muzica domneasca si urarile se tineau în bubuitul tunurilor. Se remarca, de asemenea, prezenta obligatorie a muzicii. Tiganii erau muzicantii cei mai cautati la curtile domnesti. Desigur ca erau influentati în cântecele lor de melodiile turcesti, si, totusi, constituiau muzica nationala a Domnului, cu zicaturile ei vechi însotite de jocuri zgomotoase. Nu lipsea nici trupa de muzicanti turci, care, în toate serile, la chindie, cânta cântece militare turcesti în curtea palatului. Când veneau pasii în tara, aduceau cu ei mehterhaneaua lor, care le cânta la chindie. De multe ori, la marile ospete, nu lipseau jocurile mascaricilor si pehlivanilor. Din documentele pastrate pâna astazi, rezulta ca, printre primii bufoni de la curtile domnesti de la noi, era Petre Bolea (bufonul pitic al voievodului moldovean Petru Schiopul).

În epoca fanariota, locul mascaricilor traditionali era luat de soitari, recrutati dupa moda constantinopolitana, dintre slugile domnului. Purtau pe cap calpace mari de blana, de care atârnau mici oglinzi si tineau în mâini bastoane cu clopotei din argint. Pentru a completa imaginea acestor ospete, ar trebui sa amintim ce si cum se mânca. Multi dintre calatorii straini sunt de acord ca mâncarurile erau îmbelsugate si ca erau preparate dupa bucataria franceza, nemteasca si italiana. Absenta meselor rotunde si ovale (folosite de greci, la Istanbul pe la 1760), a scaunelor, si mentionarea bancilor cu spatar asezate la mese lungi, ca în trapezele calugarilor, ramân o caracteristica româneasca pâna în anii 1830. Fata de masa este, "dupa obiceiul tarii", din pânza de in, foarte fin tesuta. Foile de zestre date copiilor lui Constantin Brâncoveanu înregistrau servete cu flori de fir, tipsii de argint, de cositor si arama. Pahare, linguri, cutite, si furculite, solnite, toate din argint, ligheane, ibrice si sfesnice. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, modelul european de a se servi la masa de tacâmuri si a sta pe scaune în jurul unei mese este tot mai des întâlnit. Lady Craven ramânea în 1786 profund impresionata de masa în stil european, la care a fost invitata de Nicolae Mavrogheni, la Bucuresti: se sta pe scaune, domnul la un capat al mesei, iar, la celalalt, prezenta este si doamna. Vesela este din argint, sfesnicul de pe masa din alabastru, cu flori de rubine si smaralde.
Atentia pe care o acordau Domnii pentru angajarea unor bucatari si cofetari iscusiti era mare. Astfel, se cunoaste ca la curtea lui C. Brâncoveanu era un bucatar neamt. Însusi Grigore Calimachi, care s-a preocupat de alcatuirea Condicii de ceremonii, cerea în scris, din Polonia, un bucatar bun, caruia îi oferea 50 piastri pe luna, haine si obiecte în valoare de 300-400 piastri pe an si un apartament aproape de palat, unde sa locuiasca împreuna cu familia sa.

Cartea de bucate a stolnicului Constantin Cantacuzino

Un izvor extrem de serios pentru cunoasterea bucatariei românesti de la începutul secolului al XVIII-lea ramâne o carte de bucate, la a carei origine sta stolnicul Constantin Cantacuzino, "marele ordonator al meselor de la Curtea domneasca din Bucuresti vreme de 40 de ani, maestru de ceremonii si print al gastronomilor români din toate timpurile". Copii dupa aceasta culegere de retete au circulat pâna dupa jumatatea secolului al XIX-lea. Din cele 293 de retete, multe traduse din limba italiana, franceza si germana, aflam ca se consuma foarte mult peste, legume, carne de vitel, oaie, iepuri, vânat si salate. O atentie deosebita se acorda vutcilor si dulceturilor, atât de la "moda" în societatea din acea vreme, dar mai ales în secolul fanariot, apei de trandafiri, necesara la spalatul mâinilor înainte si dupa masa. Recomandarea era de a prezenta în mod placut preparatele, prin pete de culoare (flori comestibile), în special verde, galben, rosu, albastru. La acestea, se adauga informatiile date de florentinul Del Chiaro, despre cosurile cu cozonaci sau de placintele mari cu ravase si bani, care încheiau ospatul domnesc de Sf. Vasile, facute "din foite de aluat".

În timpul meselor, dar mai ales dupa masa se bea vin, care vara era racit cu gheata (pastrata din timpul iernii în ghetarii), cum era de exemplu la curtea lui C. Brâncoveanu, unde era stipendiat un "ghetariu", ce-si facea slujba la "legnita" (ghetarie). Sursele alimentare locale erau completate cu imense cantitati de produse de lux, aduse din Orient si Occident. Astfel, registrele vamale indica mari cantitati de condimente, fructe exotice, zahar (Venetia), ulei, cafea, vinuri, cu preturi excesiv de mari.

Comparând ceremonialul cu care se faceau ospetele domnesti cu relatarile lui Pseudo-Codinos, privitoare la mesele împaratilor bizantini, sau cu acelea referitoare la masa sultanului, observam unele asemanari de ordin general: pregatiri pentru invitarea persoanelor, lux în ceea ce priveste serviciul (sultanul întrebuinta foarte rar serviciul de argint si aur), numarul mare de slujitori (mai putin la turci), eticheta asezarii la locurile cuvenite (foarte complicata la bizantini).

De la Bizant s-a luat obiceiul cântarii imnurilor religioase corespunzatoare sarbatorii la care se dadea banchetul, dar apare si un element local pentru ca se îmbina elementul religios cu cel laic (cântarile bisericesti alaturi de lautele tiganilor, prezenta icoanei si a candelei aprinse în sala de mâncare). Alte elemente locale erau: supunerea boierilor fata de Domn si al jupâneselor fata de Doamna, prin sarutarea mâinilor; obiceiul pamântului al toastelor, la ridicarea fiecarui pahar; încheierea mesei prin unirea mesenilor barbati si femei, pentru un joc cu zicaturi si glume pâna seara târziu. Dar si mai importante erau atributiile slujitorilor si îmbracamintea lor. Oricum, elementele de împrumut bizantino-otomane par sa se manifeste mai mult în domeniul ceremonialului pur politic, în rest era traditie pentru obiceiurile mai vechi românesti, transmise din generatie în generatie. Pretentiile de a îmbraca orice eveniment de la curtea domneasca într-o aureola de fast si lux cresc spre sfârsitul secolului al XVIII-lea. Sunt semnificative în acest sens crearea logofetiei de obiceiuri în Moldova între 1795 - 1799, deci în vremea lui Alexandru Calimah, iar în Muntenia în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1797).

Comentariu propriu : Daca lecturezi acest articol constati ca romanii nu s-au schimbat prea mult la obiceiuri, in prezenta VIP-urile si mai marii zilei cam acelasi gen de chiolahanuri si bairamuri fac.

[LORD]

CASTRATII, SUPER-STARURILE SECOLULUI AL XVIII- LEA, Sursa : Extras din articolul lui Cornel Ilie publicat in Revista Historia, ianuarie 2011 .

Într-o epoca în care nu existau sintetizatoare si nu se facea playback, calitatile lor vocale erau de domeniul fantasticului. Au avut publicul la picioare... Au fost starurile unui secol... Ei au fost castrati...

Ce este un castrato?

Biserica Catolica, pornind de la spusele Sfântului Pavel ("Nu le este permis femeilor sa vorbeasca în Biserica"), interzicea reprezentantelor sexului frumos sa cânte în interiorul lacasurilor de cult. Imnurile si cântarile bisericesti solicitau însa voci feminine, astfel ca trebuia gasita o solutie; iar solutia s-a numit castrati. Prin Bula din anul 1589, papa Sixt al V-lea a aprobat oficial angajarea castrati-lor în corul Bisericii Sf. Petru. Acestia patrunsesera însa mai demult în ansamblurile muzicale bisericesti - în Ferrara, Neapole si chiar la Capela Sixtina.
Folosita înca din antichitate, metoda castrarii pentru obtinerea unei voci deosebite, atinge apogeul în secolele XVII - XVIII. Pe la vârsta de 7-8 ani, copiii care aveau calitati vocale, erau emasculati. În urma acestui proces, vocea nu se mai îngrosa la pubertate, dezvoltându-se în schimb musculatura si toracele. Persoana respectiva devenea practic un barbat cu voce de copil. Cei supusi operatiei, puteau ajunge, dupa antrenamente complicate, la performante vocale deosebite, fiind capabili sa sustina o nota muzicala minute în sir, fara întrerupere. Din punct de vedere fizic, castrati se remarcau prin aspectul fizic disproportionat (picioare subtiri, trunchiul foarte dezvoltat), tendinta spre obezitate, pilozitatea redusa pe fata si corp, pielea palida cu aspect adipos, parul lung si bogat.
Existau însa si exceptii, printre castrati aflându-se adevarati playboy, despre care vom aminti în materialul de fata.

Barbierii... chirurgi

Primii castrati acceptati oficial în corul papal au fost Folignati si Rossini. Odata drumul deschis, cererea de astfel de voci creste si numerosi copii (de obicei din familii sarace, care sperau ca succesul progeniturilor le va putea asigura un trai mai bun), vor fi supusi operatiilor. Aceasta în conditiile în care biserica nu permitea amputarea deliberata a partilor trupului decât în cazuri extreme, de natura medicala. Vinovatii puteau fi chiar excomunicati. De aceea se apeleaza la diferite tertipuri - sunt invocate boli sau loviri accidentale în zonele sensibile - pentru a duce copilul sub lama... barbierului. Am spus barbierului, deoarece, în cele mai multe cazuri, acesta facea operatiile, folosind instrumente inadecvate si opium pe post de anestezic. Nu este de mirare ca multi pacienti si-au gasit sfârsitul în timpul sau la scurt timp dupa asa-zisa interventie chirurgicala. Chiar si asa, numarul baietilor castrati anual în Italia se situa între 3.000 si 5.000; în secolele XVII - XVIII, nu mai putin de 70% din cântaretii de opera din peninsula proveneau din rândul castratilor!

Onorarii fabuloase...

Dupa operatie, castrati trebuiau sa urmeze cursurile unei scoli speciale. În Italia existau astfel de "academii", cele mai cunoscute fiind cele de la Roma, Bologna si Napoli. Regulile acestor scoli erau foarte stricte: cei care nu le respectau erau exmatriculati, iar cei care fugeau nu mai erau primiti înapoi. Din aceste motive, doar 10% din cei înscrisi reuseau sa termine cursurile. Desigur ca nu toti absolventii ajungeau sa aiba succes. Majoritatea se angajau în coruri bisericesti si doar 1% dintre ei se bucurau de o cariera internationala.
Cert este ca acesti castrati domina scena muzicala timp de doua secole, având un rol important în schimbarea gusturilor muzicale. Spectatorii vin sa îi vada în opere grandioase, pline de maretie si culoare. Deschizator de drum este considerat Monteverdi, care în al sau "Orfeo" (1607), acorda partituri importante castrati-lor. În secolul XVIII, mari compozitori: Händel, Gluck, Vivaldi, Bach acorda o atentie deosebita acestor interpreti, carora le scriu arii speciale. De exemplu, Mozart, compune rolurile Idamantes din opera "Idomeneo" (1781) si Sextus din opera "La clemenza di Tito" (1791), special pentru ei. De altfel, marele compozitor era bun prieten cu un faimos castrato, Tenducci (foto), cel imortalizat pe pânza de cunoscutul pictor englez Gainsborough. Händel însa este cel mai de seama "furnizor" de roluri pentru castrati, începând cu personajul Rodrigo, în 1707 si terminând cu Didymus, în 1750.

...si ifose de vedeta

Castrati sunt adevarate staruri, provocând isterie si pasiuni tulburatoare, atât în rândul femeilor, cât si al barbatilor. Castrarea nu deregla functiile sexuale, ba chiar îi facea mai atractivi, întrucât se puteau evita astfel sarcinile nedorite. Onorariile acestor cântareti erau pe masura talentului lor. Gaetano Cafarelli primea pentru un sezon fabuloasa suma de 2.263 de ducati, în conditiile în care, onorariul lui Nicola Porpora, un renumit profesor si compozitor, era doar de 200 de ducati. Un alt castrato celebru, Giovanni Manzuoli, a primit 1.000 de guinee pentru o singura reprezentatie!
Aceste adevarate vedete erau pline de ifose si de pretentii exagerate. Cazul lui Luigi Marchesi este poate cel mai elocvent. Acesta cerea ca fiecare reprezentatie (indiferent de subiectul operei respective) sa înceapa cu el pe un deal, echipat cu o lance si un coif cu pene albe si rosii, spunând "Unde ma aflu?", sa-i cânte trompetele si apoi sa interpreteze o arie care sa-i puna în valoare vocea. Cafarelli nu se sfia sa plece de pe scena în mijlocul unei reprezentatii, pentru a petrece în culise cu diferite doamne si domnisoare. El nu suporta sa aiba parteneri pe scena, iar nefericitii care îndrazneau sa fie prezenti erau insultati în cele mai josnice moduri posibile.

Farinelli

Cel mai faimos castrato a fost fara îndoiala Farinelli (1705-1782). Pe numele lui adevarat Carlo Broschi, a fost pentru secolul XVIII ceea ce numim noi astazi un "superstar".
Farinelli s-a nascut la Andria, lânga Napoli, în familia lui Salvatore Broschi, un om politic destul de important. La vârsta de 7 sau 8 ani a fost castrat, educatia muzicala primind-o de la fratii Porpora si desavârsind-o cu fratii Farina, de la care si-a luat si numele de scena. S-a perfectionat atât de mult, încât se afirma despre el ca poate sa produca 250 de sunete într-o singura rasuflare (chiar a fost banuit ca ar fi avut un dispozitiv special în gât care îl ajuta sa respire). A ajuns faimos în toata Europa, fiind invitat la curtile monarhilor europeni, motiv pentru care a si fost numit "cântaretul regilor". Impresia produsa asupra publicului era extrem de puternica, englezii ajungând sa afirme dupa un concert al lui: "Un Dumnezeu, un Farinelli!". Bineînteles ca recompensele primite erau fabuloase iar admiratoarele se tineau cârd dupa el, pentru ca, spre deosebire de majoritatea castrati-lor, Farinelli avea un aspect fizic foarte placut. În culmea gloriei, la doar 32 de ani, Farinelli a acceptat oferta regelui Spaniei, Filip al V-lea (1700 - 1746), de a deveni cântaretul oficial al curtii de la Madrid. Suveranul iberic suferea de o depresie si vocea lui Farinelli îl facea sa se simta mai bine. A petrecut o lunga perioada perioada în Spania, (si urmasul lui Filip al V-lea, Ferdinand al VI-lea - 1746- 1759 -, l-a apreciat foarte mult), implicându-se activ în viata politica a regatului, în calitate de consilier personal al regelui. Sejurul la curtea Spaniei a fost întrerupt de noul rege, Carol al III-lea (1759 - 1788), care l-a fortat pe Farinelli sa paraseasca tara. Marele solist s-a retras în Italia, la Bologna, unde s-a dedicat operelor caritabile.

La cumpana secolelor XVIII - XIX, succesul castrati-lor a început sa scada. La acest lucru a contribuit si faptul ca, în 1790, papa a acordat femeilor dreptul de a cânta în biserica. Existasera însa si mai înainte voci care-i criticau pe castrati; Voltaire si Rousseau considerau ca acestia reprezinta "o ofensa adusa naturii". Admiratori însa se mai gaseau. Chiar Napoleon a fost fascinat de interpretarea unui castrato, Crescentini, care a interpretat în fata lui o arie din "Romeo si Julieta". Dintre marii compozitori ai secolului XIX, doar Rossini a mai scris câteva arii pentru castrati. Cel din urma mare castrato a fost Giovanni Velluti (1781-1861). În 1870, practica a fost interzisa în Italia, iar în 1904, papa Pius al X-lea a dispus neangajarea de castrati în corul Capelei Sixtine. Ultimul castrato cunoscut, Alessandro Moreschi, a încetat din viata în anul 1922.

Comentariu propriu : Castrarea nu inseamna anularea functiei sexuale, ci extirparea testiculelor, astfel ca nivelul de testosteron era la limita minima, barbatul se efemina,nu trecea prin caracteristica pubertatii de ingrosare a vocii . Castratul nu trebuie confundat cu eunucul, care intradevar avea taiat si penisul, pentru a nu avea relatii cu printesele pe care le pazea. In alta ordine de idei cunosc cateva specimene in politica romaneasca care ar trebui cel putin castrate.

[dunelu]

The Soviet Story !! Istoria criminala a URSS si comparatie cu Germania nazista!

De multi ani incoace, vi se repeta intruna, pe canalele media, despre
atrocitatile comise de nazisti in timpul Celui de-al Doilea Razboi
Mondial. Nu exista zi in care sa nu se nasca vreun context in care
cuvantul Holocaust sa nu fie rostit. Ca o reclama insistenta despre un
unic produs care trebuie neaparat vandut.
O misterioasa tacere se asterne insa brusc atunci cand trebuie scoase in
evidenta crimele comise in numele celei mai "umane" oranduiri din
istorie: comunismul.
Un semnal de alarma este tras de decenii, dar igonorat cu desavarsire:
Hitler a fost un adevarat pistol cu apa fata de Stalin, dar Europa
si eliberatoarea ei America tac. Si astazi, Europa continua sa doarma.
Petrolul si gazele naturale venite din Rusia se pare ca sunt mai scumpe si
mai necesare decat adevarul.
Faceti-va ragaz o ora si urmariti unul dintre cele mai cutremuratoare
filme documentare. Multe dintre parerile voastre de pana acum se vor
spulbera ca un castel de nisip.
Adevarul bate cartile de istorie... Este meritul cineastilor letoni ca au redat lumii adevarul. Letonii au simtit pe propria lor piele ce au insemnat binefacerile propovaduite de Lenin si Stalin.

Dupa ce a vazut filmul acesta ministrul de externe rus a exclamat; "as da foc ambasadei Letoniei"

[serioussam]

mai bine redenumiti topicul asta in : legende, mistere !

[LORD]

NOSTRADAMUS (Michel de Notre –dame) – SCURTA BIOGRAFIE , Sursa : Colaj de articole de pe internet.

Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic, cabalist şi farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediţie a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, creându-se în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfăşurau sau urmau să se întâmple în lume. Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, multe dintre ele au fost de-a lungul timpului intrepretate sau traduse greşit.
Nostradamus este o figură proeminentă a Renaşterii Franceze şi profeţiile sale sunt strâns legate de aplicarea Codului Bibliei cât şi a altor lucrări despre profeţii.

Tinereţea. :

Data naşterii sale (14 decembrie 1503) este discutabilă. S-a născut în Saint Remy în Provence (sudul Franţei ). Copilul Michel, a fost necircumcis şi a fost creştinat, păstrând în acelaşi timp şi tradiţiile evreieşti din Schalscheleth Hakabbalah, care l-au ajutat în misiunea sa profetică. Se pare că a fost cel mai mare din cei 18 (după alţii cel puţin 9) copii ai familiei. Tatăl său se numea Jaume de Nostredame, comerciant de cereale şi apoi notar regal. Mama sa era Reneé de Saint-Rémy. Numele de Nostradamus provine de la bunicul său, Crescas de Carcassone, evreu convertit la catolicism.

Anii de studiu :

Născut în St. Rémy, locul primei comunităţi cabalistice din Franţa, Michel de Nostradam a fost un adept al acestei ştiinţe , aceasta ajutându-l în misiunea sa profetică. În acelaşi timp, toată viaţa sa, a fost în aparenţă un creştin convins, fapt pentru care a şi fost acceptat la Universitatea din Avignon. Mai târziu a dorit să studieze medicina, fiind acceptat de venerabila Universitate din Montpellier. Dar studiile sale au fost întrerupte brusc, când ciuma bubonică s-a abătut asupra sudului Franţei, în 1525.
În timp ce mulţi medici au părăsit speriaţi regiunea, Michel călătorea curajos dintr-un loc în altul pentru a îngriji victimele bolii extrem de contagioase. Nostradamus a reuşit să se impună pe un teritoriu necunoscut după ce a preparat o pulbere purificatoare care i-a făcut numele cunoscut. Totuşi, aproape că i s-a refuzat acordarea titlului, la absolvire, patru ani mai târziu, poate din cauza acuzaţiilor aduse de colegii invidioşi. Dar a fost pus în drepturi datorită recunoştinţei ţăranilor şi respectului celorlalţi studenţi.

Viaţa familială :

Datorită experienţei acumulate în tratarea ciumei, în 1533 şi-a deschis un cabinet în Agen, localitate pe fluviul Garonne şi s-a căsătorit cu o tânără cunoscută ca fiind bogată, foarte frumoasă şi apreciată. Aveau deja o fiică şi un fiu, când Inchiziţia, instituţie a Bisericii menită să suprime erezia, a intervenit în viaţa lor. Nostradamus (cum îşi spunea la acea dată) a fost chemat în faţa unei instanţe ecleziastice, pentru că ar fi făcut o afirmaţie ireverenţioasă despre o statuie a Fecioarei Maria. Când s-a întors acasă, a aflat că atât soţia, cât şi cei doi copii muriseră de ciumă. Suferinţa pierderii familiei a fost alimentată şi de pe urma criticilor aduse în acest sens, la care s-a mai adăugat chemarea în instanţă, formulată de rudele înnebunite de durere . Traumatizat de pierdere, în următorii zece ani medicul inimos şi-a reluat călătoriile prin mai multe regiuni din Franţa, Italia şi Sicilia, reuşind să-şi câştige faima de făcător de minuni. După ce i s-a acordat o pensie viageră, s-a stabilit la Salon-de-Provence, o localitate între Marsilia şi Avignon şi a înfiinţat un laborator de produse cosmetice. Pe 11 noiembrie 1547, Michel, în vârstă de patruzeci şi patru de ani, s-a căsătorit a doua oară cu Anne Ponsarde Gemelle, o văduvă bogată, cu care a avut şase copii.

Începerea revelaţiilor :

Cum noua sa situaţie financiară îi permitea să nu mai practice permanent medicina, Nostradamus s-a orientat spre ştiinţele oculte. Şi-a transformat podul casei în observator astronomic, unde urcat pe trepied, urmărea bolta înstelată şi susţinea că află secretele viitorului de la lumina interioară, vocea. La început, şi-a făcut cunoscute prezicerile printr-o serie de cărţulii modeste pe care a început să le publice din 1550. Dar treptat şi-a pierdut total interesul pentru urmărirea condiţiilor meteorologice şi a fazelor lunii.

Curtea Franţei:

Individul scund şi vioi, cu barba lungă şi deasă, este considerat o ciudăţenie la somptuasa Curte renascentistă a regelui Henric al II-lea al Franţei. Cunoscut ca fiul unor evrei convertiţi, pasionat de astrologie şi de alte ştiinţe oculte, Nostradamus a fost invitat la Paris în 1556 mai mult pentru amuzament. Dar profeţiile sale despre rege îi vor aduce faima internaţională. Una dintre acestea părea adevărată, dar fără de îndoială ridicolă, sugerând că un bărbat chior va deveni curând rege. O alta, în mod caracteristic criptică, interpretabilă: Leul tânăr îl va înfrânge pe cel mai bătrân pe câmpul de luptă, într-o singură luptă. Îi va străpunge ochii în cuşca aurită; două răni într-unul, apoi va pieri de o moarte năprasnică.
La 1 iulie 1559, pe când regele participa la un turnir, accidental, lancea prietenului său, care îi era adversar în competiţie, a străpuns coiful regal de aur şi a pătruns în ochi. Făptaşul îngrozit, contele de Montgomery, era mai tânăr decât suveranul; o aşchie din arma ruptă i-a provocat acestuia o a doua rană, iar regele a îndurat dureri cumplite timp de zece zile, după care a murit. În tot acel timp el avea să fie şi să rămână singurul suveran al Franţei cu un singur ochi.

Consilier regal:

Pe fontul tulburărilor interne, în Franţa mulţi, asemenea reginei Caterina de Medici, nu simţeau nevoia ca istoria să confirme spusele medicului. Prezicerea acestuia despre moartea soţului ei a fost suficientă. Fără îndoială, ei i se datorează numirea lui ca medic curant al fiului acesteia, Carol al IX-lea.
Potrivit unei povestiri cunoscute, Nostradamus a chemat odată un înger, numit Anael, şi i-a cerut să îi dezvăluie într-o oglindă magică soarta copiilor reginei. Oglinda i-a arătat pe cei trei fii domnind pe rând pentru scurtă vreme, în timp ce ginerele ei aflat în disgraţie, Henric de Navarra, ar fi urmat să domnească 23 de ani. Speriată, regina a cerut să fie oprit acel spectacol neplăcut. De fapt, probabil că Nostradamus a vizitat-o la Curte doar pentru a face horoscopul atât pentru ea, cât şi pentru copii ei. Este foarte probabil ca Nostradamus să fi fost suficient de abil să îşi dezvăluie viziunile neplăcute în expresii ambigue, având în vedere că monarhii absoluţi indiferent cât de amabili se arătau la început faţă de clarvăzători erau renumiţi pentru pedepsirea mesagerilor din cauza mesajului lor. Cuvintele lui Nostradamus au fost amintite cu admiraţie. Opunându-se impecabil magicenilor şi vrăjitorilor, conducătorii Bisericii Romano-Catolice ar fi vrut să-l ardă pe rug pe acest profet periculos de exact. Ţăranii, crezând că prezicerea a fost de fapt un blestem, l-au fi ars în efigie. Numai datorită protecţiei reginei văduve, Caterina de Medici, a scăpat de execuţie.

Catrenele :

Aflată în pragul unui război civil, Franţa a oferit un teren propice profeţiilor sumbre şi criptice ale lui Nostradamus, publicate în 1555 primele 100 din cele aproape 2000 pe care le va publica până în 1557. Aceste Centurii s-au bucurat imediat de succes şi l-au introdus pe autor la Curte. Recunoscând că în mod conştient a ales o exprimare criptică, Nostradamus scria într-un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporană lui, dar presărată cu expresii şi cuvinte din italiană, greacă, spaniolă, ebraică şi latină.
Fiecare prezicere constă din patru versuri, un catren, dar niciunul nu aduce a poezie. Vizionarul susţinea că acest stil îl proteja de pedeapsa celor puternici, care nu păreau să fie întotdeauna încântaţi de ceea ce le prezicea. Dar alţi observatori mai sceptici sunt de părere că stilul vag este adoptat în mod conştient pentru a lăsa scrierile deschise interpretărilor. În consecinţă, există probabil aproape 400 de interpretări diferite ale Centuriilor, fiecare încercând să dezvăluie secretele profeţilor, care continuă până în anul 3797. "Scrierile mele vor fi mai bine înţelese de cei ce vor veni după moartea mea", scria clarvăzătorul.
Timp de 3 ani, Nostradamus a scris peste 900 de catrene şi centurii despre prezicerea viitorului. În aceste lucrări, Nostradamus prevesteşte despre viitorul lumii, 70% din ele fiind împlinite până în prezent. Prevesteşte despre domnia lui Napoleon, despre Al doilea război mondial, despre ascesiunea lui Hitler, despre asasinarea Preşedintelui american John F. Kennedy, despre aselenizare. Într-un catren Nostradamus ne vorbeşte despre “cerul în flăcări”, “noul oraş”, “trăznet uriaş” şi “doi fraţi răpuşi”. Mulţi care au analizat acest catren au concluzionat că ar fi vorba chiar despre atentatele din 11 septembrie 2001.
El mai relatează că va fi şi cel de-al Treilea Război Mondial, care va dura 27 de ani, menţionând şi venirea antichristului din Orientul Mijlociu. Se crede că cel de-al Treilea Război Mondial va începe după moartea ultimului Papă (cel ce va urma după moartea Papei Benedict al XVI-lea), care va fi asasinat de anticrist.
În catrenele sale foloseşte noţiuni, şi denumiri folosite des în prezent, dar care nu existau la vremea respectivă. De exemplu, citind în Centurii numele de Italia, pentru noi nu ar fi nimic ciudat, dar regatul Italiei ia fiinţă mult mai târziu.

O celebritate controversată:

Pierre de Ronsard scria despre contemporanul său: Asemenea unui oracol antic, el a prezis timp de mulţi ani o mare parte a destinului nostru. Evident, profetul s-a bucurat de respectul familiei regale şi de o faimă tot mai mare, până la moartea sa, în 1566. Inevitabil, mulţi au rămas extrem de sceptici în privinţa lucrării sale sau, chiar mai rău, l-au considerat un simplu şarlatan inteligent care profita de cei creduli.
După unii cercetători, Nostradamus şi-a prezis chiar propia moarte: Lângă bancă şi pat voi fi găsit mort. După ce într-o seară a anunţat că nu va supravieţui nopţii următoare, s-a stins într-un acces de gută şi a fost găsit mort a doua dimineaţă în dormitor, lângă masa de lucru.

[LORD]

DESPRE FRANCMASONERIE - Epsodul 1. - Sursa : Colaj propriu din articole de pe internet, ianuarie 2011

Francmasoneria desemneaza in acelasi timp o disciplina spirituala, precum Alchimia, si institutia traditionala care reuneste practicantii acestei discipline, in loji sau confederatii de loji, numite Mari loji. Francmasoneria (sau "masoneria"), ca institutie, este un ordin initiatic ai cărei membri sunt înfrăţiţi prin idealuri comune morale, spirituale si sociale (şi in unele cazuri chiar politice), prin iniţierea conformă unui ritual comun, prin jurământul depus pe una din cartile sfinte ale marilor religii ( Biblia ,Coranul, [Dao de Jing], [Vedele] hinduse, [Tripitaka] budiste, sau alte scrieri considerate sacre) şi, în majoritatea ramificaţiilor, de credinţa într-o „fiinţă supremă", un „Mare Arhitect al Universului". Organizaţiile masonice, prezente în majoritatea ţărilor, se regasesc sub forma obedienţelor automome, ele însele compuse din loji albastre (zise şi ateliere) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar mai multe).
Emblema actuală a Marii Loji Naţionale din România, cu inscripţia "învinge sau mori" in latină.
În România francmasoneria este organizată în mai multe obedienţe, cea mai veche fiind Marea Lojă Naţională Unită din România, apoi Marea Lojă Naţională din România, Marele Orient de Rit Scoţian Antic şi Acceptat din România, Marea Lojă Naţională a României şi Marele Orient al României, minoritar, precum şi alte câteva obedienţe mai mici, între care unele deschise şi femeilor (de exemplu Dreptul Uman din România). Toate aceste obedienţe se recunosc reciproc.

Etimologie

Cuvintele „francmason", „francmasonerie" sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă "zidar,constructor liber" şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română şi în varianta "farmazon", provenită din cuvântul similar rusesc şi însemnând "năzdrăvan", cu aceeaşi origine ca "farmec" şi "farmacie" (în elină "vrăjă", "leac").

Definiţie

Potrivit dicţionarului enciclopedic "The New Encyclopedia Britannica," francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului Britanic (mai corect spus ar fi însă: "societate discretă"[1]). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: "o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi. "
Francmasoneria a fost comparată cu un salcâm bătrân având mai multe rădăcini (mişcări, societăţi, bresle sau ordine mai mult sau mai puţin ezoterice, de la care a moştenit idei, ritualuri şi simboluri) şi mai multe ramuri (obedienţele şi ritualurile actuale). Multe legende, unele ostile, circulă despre originile masoneriei: unele implică preoţii Egiptului antic, altele pitagoreicii, altele pe Cavalerii Templieri. Înşişi francmasonii sunt de păreri diferite în această privinţă. Ce este sigur, potrivit istoricului mason Albert Mackey, este că francmasoneria în forma ei actuală a apărut în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Potrivit istoricilor D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, masoneria a apărut în ţările române spre mijlocul sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat rapid la începutul secolului următor.
Astăzi, principalele simboluri masonice sunt cele "trei mari lumini": "echerul", "compasul" şi "volumul Legii Sacre", precum şi litera "G", scrisă în interiorul unui echer şi al unui compas, care reprezintă de fapt iniţiala cuvintelor "God" (zeu), "geometrie, generare, geniu, gnoză"... Albert Mackey considera că masonii au fost învăţaţi că "masoneria şi geometria sunt sinonime" şi că "simbolurile geometrice care se găsesc în ritualurile francmasoneriei moderne pot fi considerate rămăşiţele secretelor geometrice cunoscute de masonii Evului Mediu, despre care acum se crede că s-au pierdut". Geometria ocultă, denumită uneori "geometrie sacră", foloseşte de mult timp simboluri geometrice, ca de exemplu cercul, triunghiul, pentagrama etc., pentru ilustrarea unor idei metafizice şi filozofice.
Christopher Knight şi Robert Lomas au dat o interpretare interesantă binecunoscutelor simboluri masonice echerul şi compasul. Ei susţin că au apărut ca o formă stilizată a vechiului simbol pentru puterea regală - o piramidă a cărei bază reprezenta puterea terestră, peste care era gravată o piramidă întoarsă, care reprezenta puterea cerească a preotului. Aceste piramide ale puterii creează, prin alăturare, simbolul ajuns să fie cunoscut sub numele de "steaua lui David". Potrivit celor doi autori, simbolul a fost folosit pentru prima oară pe scară largă când a apărut pe frontispiciul unui mare număr de biserici medievale, iar cele mai timpurii exemple de folosire a acestuia pe clădirile ridicate de Cavalerii Templieri. Utilizarea sa în sinagogi a apărut mult mai târziu (au afirmat Knight şi Lomas).
Una dintre tradiţiile masonice susţinea că Avraam, patriarhul evreilor, le-a transmis egiptenilor învăţături speciale înainte de potop. Mai târziu, învăţăturile (despre care se spunea ca ar fi reprezentat opera legendarului Hermes Trismegistus) au fost adunate de filosoful Euclid într-un volum. El le-a studiat sub denumirea "geometrie". Iniţial grecii, apoi romanii, au numit această disciplină "arhitectură".
Legendele masonice plasează formarea organizaţiei în epoca Turnului Babel şi în cea a construirii Templului din Ierusalim de către regele Solomon, despre care se pomeneşte în Biblie. Or, potrivit lui Mircea Eliade "istoria începe în Sumer". Practic, inceputurile masoneriei operative reprezinta inceputirile culturii urbane, constructia primelor orase - cetati. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane insa, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Cind arta cioplirii pietrei a fost combinata cu geometria, a aparut Arhitectura. Primii Mari Maestri au fost, de fapt, Arhitecti.

Scule cu sens simbolic în Francmasonerie.

În secolul al XIX-lea, Mackey afirma că masonii din epoca medievală preluaseră atât cunoştinţele în materie de construcţii, cât şi modelul de organizare de la "arhitecţii Lombardiei". Această breaslă din nordul Italiei a fost prima ai cărei membri şi-au asumat numele de "francmasoni", care a devenit prescurtarea pentru "Ordinul frăţesc al cioplitorilor în piatră liberi şi recunoscuţi ca atare". Expresia "recunoscuţi ca atare" era folosită în cazul membrilor intraţi mai târziu în ordin şi care nu aveau nicio legătură cu întemeietorii acestuia, cioplitorii în piatră. O lucrare de alchimie în care se pomeneşte expres termenul de "francmason" poate fi datată în anii '50 din secolul al XV-lea. Alţi cercetători masoni susţin că apariţia ordinului poate fi datată istoric în perioada Romei antice, contemporan cu "collegium fabrorum" (colegiul muncitorilor) - un grup de constructori şi arhitecţi devenit un prototip pentru organizarea ulterioară a breslelor. Majoritatea scriitorilor plasează apariţia secretelor masonice în epoca existenţei preoţilor războinici, eroi ai cruciadelor, "cavalerii templieri". Un scriitor din secolul al XVIII-lea susţinea că francmasoneria modernă ar fi fost întemeiată de Godefroy de Bouillon, liderul primei cruciade, care a cucerit Ierusalimul şi despre care se spune că ar fi întemeietorul misterioasei "Stăreţii a Sionului". Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu străşnicie, în ciuda publicării a numeroase cărţi şi articole referitoare la acest subiect. Walter Leslie Vilmshurst, un mason de seamă şi autor al lucrării "The Meaning of Masonry", scria: "Adevărata istorie secretă a apariţiei masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizaţiei însăşi". Mulţi cercetători cred chiar că majoritatea masonilor au pierdut din vedere adevărata origine şi scopul organizaţiei. "Tabloul de ansamblu al masoneriei este acela al unei organizaţii care şi-a pierdut înţelesul originar" - scriau autorii lucrării The Templar Revelation. În epoca în care patru loji londoneze au format o "Mare Lojă Unită" în 1717, francmasoneria speculativă ajunsese să domine complet întemeietorii acestei organizaţii - zidarii sau "masonii lucrători". Francmasoneria şi-a dobândit cunoştinţele ezoterice mai ales de la masonii speculativi, filosofi, alchimişti, hermetişti sau rozacrucieni. Webster afirma: "Originile francmasoneriei nu pot fi identificate din nicio sursă sigură, dar ordinul a apărut dintr-o combinaţie de tradiţii care au evoluat şi s-au contopit într-o perioadă mai lunga de timp. Astfel, masoneria lucrătoare ar fi putut proveni din colegiile romane prin intermediul breslei zidarilor din Evul Mediu, în timp ce masoneria speculativă ar fi putut proveni din rândurile patriarhilor ebraici şi din misteriile păgânilor. Dar sursa de inspiraţie ce nu poate fi negată este Cabala evreiască... Cert este că, atunci când au fost concepute ritualul şi statutele masoneriei în 1717, cu toate că au reţinut anumite fragmente ale vechilor doctrine egiptene şi pitagoreice, versiunea iudaică a tradiţiilor secrete a fost cea aleasă de fondatorii Marii Loji, pentru ca, pornindu-se de la ea, să îşi construiască propriul sistem".
Francmasoneria a continuat să îşi lărgească tot mai mult rândurile, iar în 1720 au fost înfiinţate loji masonice în Franţa, sub auspiciile Marii Loji Unite din Anglia. Acestea au format în 1735 o Mare Lojă la Paris. Marea Lojă era diferită de lojile scoţiene, care fuseseră formate după ce Carol I Stuart fugise din Anglia. Tensiunile dintre cele două ramuri ale masoneriei franceze s-au accentuat în 1746, odată cu exilarea din Anglia a lui Carol Eduard, poreclit „Scumpul prinţ Charlie" Stuart, sau „tânărul pretendent", şi a susţinătorilor lui care au încurajat folosirea ordinului în scopuri politice.
În acea epocă a devenit cunoscută marelui public adevărata origine a francmasoneriei. În 1737, profesorul fiilor prinţului Carol Eduard care era şi membru al Societăţii Regale, Andrew Michael Ramsey, a rostit un discurs în faţa francmasonilor din Paris, discursul supranumit „Cuvântarea lui Ramsey", în care acesta declara: "Ordinul nostru a format o uniune de nedespărţit cu Cavalerii Sf. loan de la Ierusalim" - ordin foarte apropiat de cel al templierilor. Ramsey mai spunea că francmasoneria era legată de şcolile antice ale misteriilor, patronate de zeiţa greacă Artemis şi de cea egipteană Isis.
Masonul german, Karl Gotthelf Baron von Hund a devenit membru al lojei din Frankfurt şi în 1751 a întemeiat aici o filială a ritului scoţian, numită „Ordinul strictei observanţe"; după rostirea jurământului ce prevedea supunerea necondiţionată faţă de ordinele unor superiori misterioşi şi „nevăzuţi", aşa cum a fost descris pe parcursul volumului, ordinul a sfârşit prin fuziunea dintre Ordinul Iluminaţilor şi francmasoneria germană, în timpul congresului de la Wilhelmsbad. Hund a recunoscut că ducea mai departe tradiţiile cavalerilor templieri, care fuseseră constrânşi la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franţei, să se autoexileze în Scoţia. Membrii acestui ordin s-au autoproclamat „Cavaleri ai Templului". El pretindea că ar transpune în viaţă ordinele unor „superiori necunoscuţi" a căror identitate şi loc de reşedinţă nu erau precizate niciodată, în timp ce alţii au pretins că aceşti „superiori" nu erau oameni. Majoritatea cercetătorilor cred că ei erau probabil susţinătorii iacobiţi ai Stuarţilor, care au murit sau şi-au pierdut credinţa după înfrângerea tânărului pretendent la tron.

Organizare

Francmasoneria este organizată în "clase, grade" şi "rituri". Partea aproximativ comună tuturor riturilor este "Clasa lojilor albastre", cu trei grade: "ucenic, calfă, meşter" (sau "ucenic, companion, maestru"). Meşterii masoni pot face parte, după primirea acestor trei grade, numite şi simbolice, în gradele de perfecţionare a diferitelor rituri. Cele mai cunoscute şi larg răspândite sunt "Ritul de York" şi "Ritul Scoţian Antic şi Acceptat".
Wilmshurst nota: "Dezvoltarea (francmasoneria) s-a sincronizat cu scăderea interesului faţă de religia tradiţională şi rugăciunea în biserică". "Principiile simple de credinţă şi idealurile umanitare ale francmasoneriei iau, în cazul unor persoane, locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase". Deşi liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu este de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învăţăturilor masonice. Wilmshurst spunea că, dacă o persoană caută să dobândească lumina "sub forma întăririi conştiinţei de sine şi a creşterii capacităţilor paranormale... trebuie sa fie pregătită să se dezbrace de toate prejudecăţile şi modelele de gândire avute până atunci şi, cu o slăbiciune şi blândeţe asemănătoare cu acelea ale unui copil, să fie pregătită să îşi «deschidă» mintea, pentru a primi nişte adevăruri noi şi poate şocante pentru ea". Referindu-se la înţelesurile masoneriei şi caracterizându-le ca fiind "învăluite în mister" şi "criptice", el scria: "Acestea reprezintă un subiect de cele mai multe ori neabordat care, prin urmare, rămâne în cea mai mare parte necunoscut membrilor săi, cu excepţia celor foarte puţini care-l studiază în particular..."
Trecerea de la societăţile secrete sau discrete antice la organizaţiile iniţiatice mai moderne a fost întărită de introducerea acestei francmasonerii „iluminate" la sfârşitul secolului al XVIII-lea, organizaţie care îmbină legendele ezoterice mai vechi cu tradiţiile cabalistice. Aceste secrete se dezvăluie iniţiaţilor din cercurile mai interioare ale francmasoneriei, în timp ce ceilalţi membri ai acestei organizaţii, care nu le cunosc, continuă să se bucure de învăţătura şi de prietenia pe care le găsesc în ea.

Dezbaterea despre francmasonerie. Pro şi contra

Despre Masonerie există două puncte de vedere:
Primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizaţie fraternă, ai căror membri sunt uniţi de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţă într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme. Dintre cei ce admit valorile pozitive promovate de francmasonerie în trecut, unii o consideră, totuşi, depăşită.[formulare evazivă]
Al doilea, anti-masonic, prezintă această organizaţie într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanistă. În timpul celui de-al doilea război mondial a circulat în toată Europa o expoziţie antimasonică şi filme care au beneficiat de o intensă publicitate, astfel că o generaţie întreagă şi descendenţii ei cunosc francmasoneria doar prin temele expuse în această expoziţie şi în aceste filme. Asemenea publicaţii abundă pe plan internaţional şi astăzi. Comunismul se opune de asemeni francmasoneriei, pe care o consideră mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi antipatriotică. Faptul că francmasonii pot fi de orice convingere politică democrată fără discriminări, lăsând politica la poarta lojei şi păstrând pentru adversarii politici stimă şi respect, nu este compatibil cu aşa-zisa luptă de clasă.
Incompatibil cu idealurile masonice este şi naţionalismul de tip nedemocrat, care îşi promovează neamul nu prin patriotism (iubirea pentru o ţară, şi pentru toţi locuitorii ei; promovarea unui neam printre celelalte, în cadrul democraţiei), ci prin xenofobie (iubirea exclusivă pentru un singur neam, însoţită de marginalizarea minorităţilor şi de ostilitate faţă de străinătate, în cadrul unui regim autoritar). Este logic ca partidele cu ideologie naţionalistă de tip nedemocrat să fie adversare ale masoneriei. Atitudinea net potrivnică francmasoneriei provine din ignoranţă, superstiţie, fanatism şi tiranie.
Unii clerici creştini sau musulmani consideră francmasoneria ca primejdioasă pentru credincioşi, întrucât francmasonii pot fi de orice credinţă fără discriminări, prin urmare amestecaţi, şi propovăduiesc toleranţa faţă de cei ce nu împărtăşesc aceleaşi convingeri, câtă vreme aceste convingeri respectă democraţia şi drepturile omului. Potrivit respectivilor clerici, o asemenea poziţie nu poate fi compatibilă cu dogma religioasă.
Biserica Ortodoxă a Greciei, în şedinţa din 12 octombrie 1933, a hotărât că “francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creştinismul” şi că “toţi fiii credincioşi ai bisericii trebuie să se ferească de francmasonerie“. Biserica Ortodoxă Română, prin şedinţa Sfântului Sinod din 11 martie 1937, aprobă anatemizarea francmasoneriei, considerând-o ocultă şi anticreştină. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1937 a hotărât că se impune “o acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi activităţii nefaste ale acestei organizaţii”. În cazul în care nu se căiesc, “Biserica le va refuza slujba la moarte. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti”. Această poziţie mai este oficială şi astăzi; totuşi, unii clerici, chiar şi arhierei, sunt francmasoni. După 1990, o altă mişcare religioasă din România care a promovat o imagine malefică a francmasoneriei este Mişcarea de Integrare în Absolut .

Ce spun partizanii şi adversarii francmasoneriei

În argumentarea pro masonerie se invocă actele de caritate, nu puţine, calitatea membrilor, adesea oameni cu multiple competenţe şi răspunderi, comportamentul modest şi conduita exemplară a francmasonilor în societate, precum şi sprijinirea diverselor proiecte umanitare. Fiind foarte clare şi bine definite, aceste caracteristici nu necesită o analiză introspectivă.
Adversarii francmasoneriei au apărut chiar de la naşterea acesteia. Un timp, Biserica Romano-Catolică a reprezentat singura voce care nu admitea ca oameni de credinţe si religii diferite să interacţioneze cu catolicii pentru a nu da naştere unor erezii. Biserica Romei percepea acest creuzet de idei, promotor al liberului cuget (libertăţii conştiinţei), ca cel mai periculos centru spiritual care ar putea destabiliza credinţa membrilor ei. A devenit astfel incompatibilă calitatea de catolic cu cea de francmason. În timp s-au creat mituri antimasonice din ce in ce mai exotice, trecând prin Protocoalele înţeleptilor Sionului, un fals dovedit, şi culminând în prezent cu teoriile moderne ale conspiraţiei, care au adăugat peste miturile existente ipoteze fantastice despre originea francmasoneriei într-o frăţie antică a unor „reptilieni”, urmaşi ai unor extratereştri şi ai oamenilor.

TO BE CONTINUED

DESPRE FRANCMASONERIE - Epsiodul 2 - : Istoria francmasoneriei în România . Sursa : Idem episodul 1.

După D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, România şi francmasoneria sunt strâns legate. În dicţionarele despre francmasonerie, România are pagini multe, iar în istoria României francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, în epoca "paşoptiştilor" (astfel porecliţi de la revoluţia din 1848) exista în centrul Bucureştilor, alături de actualul Muzeu naţional de Istorie, o "stradă Farmazoană", dispărută odată cu regularizarea Dâmboviţei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (fosta stradă Ştefan Furtună) a fost închinată "Francmasonilor", nume pe care l-a avut până în martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea în limba română un termen popular, iar în capitala Ţării Româneşti o stradă comemorativă.

Infiintarea

În secolul al XVIII-lea, Constantinopolul era pentru români şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre care francmasonii erau prezenţi. Dar chiar înainte de apariţia masoneriei contemporane, câţiva dintre domnitorii români au aplicat ideile şi principiile "epocii luminilor" pe care şi francmasoneria le-a răspândit. În Moldova şi Ţara Românească, Alexandru Lăpuşneanu şi Radu Şerban au întemeiat şcoli domneşti "pentru învăţătura norodului" în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Târgovişte. Academia din Bucureşti a apărut în 1688 din cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707 sub auspiciile lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduinţa învăţatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir au înfăptuit reforme juridice şi fiscale, au deschis şcoli şi spitale, au popularizat ideea "bunului" sau "binelui obştesc". În 1741, Constantin Mavrocordat a introdus în Ţara Românească o constituţie ("Marele Hrisov"), iar în 1746-49 tot el, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, a desfiinţat şerbia (iobăgia) în ambele principate. "Marele Hrisov" a fost publicat ca model juridic de Constituţie în gazeta "Mercure de France" din iulie 1742. În 1780, "Pravilniceasca condică", redactată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a modernizat legislaţia Ţării Româneşti. În 1784, celebrul "Supplex libellus valachorum", redactat în principal de Ignatie Darabant, arhiepiscop greco-catolic din Oradea, apoi completat de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para şi alţii, pentru a fi dus la Viena de Ioan Bob, arhiepiscopul greco-catolic de la Blaj, şi de Gherasim Adamovici, arhiepiscopul ortodox de la Alba-Iulia.
Prin Nicolae Ursu zis "Horea", răsculaţii au prezentat prin acest text revendicări similare cu cele exprimate zece ani mai înainte în America sau cinci ani mai târziu în Franţa. În ciuda înfrângerii răscoalei şi uciderii lui Horea şi lui Cloşca, împăratul austriac Iosif al II-lea a fost silit să desfiinţeze iobăgia şi în Transilvania. Astfel, ţările române sunt dotate cu constituţii, iar ţăranii români au fost eliberaţi din şerbie, pe când împărăţiile vecine vor rămâne monarhii absolute cu ţărani şerbi, timp de încă un veac şi mai bine.
Unii autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în ţările române, dar istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonă românească fost întemeiată la Iaşi în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în ţările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre saşii de la Braşov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucureşti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chişinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, "Zorile", majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.
Francmasonii şi Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici şi apostaţi. Ca exemplu, episcopul Dunării de jos şi academicianul Mihail Ştefănescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de "Melchisedec") a fost şi un însemnat demnitar francmason.

Perioada ,,pasoptista ,,

În 1821, numeroşi au fost românii afiliaţi la "Eteria" masonă condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu "Pravilniceasca condică", dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de "Eterie". Scopul "Eteriei", bazată la Odesa, era internaţional: dărâmarea puterii religioase şi politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică cu ajutorul ţarului Alexandru I al Rusiei şi al patriarhului de la Constantinopol. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Ţara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti. În 1825, fraţii Golescu, boieri de rang, au întemeiat la Bucureşti o societate paramasonă, "Societatea filarmonică", la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş. Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, "Steaua Dunării", întemeiată la. Bruxelles în 1850, în refugiu, de "fraţii farmazoni" care făcuseră în 1848 revoluţia "paşoptistă" cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând "libertate, dreptate, frăţie", principii de bază ale francmasonilor.
La aceşti "farmazoni vechi" se adaugă o seamă de studenţi români din Franţa, unii iniţiaţi în loja "Athénée des Étrangers" (Ateneul străinilor), alţii în "La Rose du Silence" (Trandafirul Tăcerii): printre ei, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret. Odinioară la Bucureşti se spunea: "începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru şi termini călcat în picioare de mulţime sub formă de Bulevard". Multe din bulevardele din centrul oraşelor româneşti au numiri de francmasoni celebri.
Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare (Junimea), asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete (Frăţia). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile româneşti din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal şi Basarabia (Sfatul Ţării), unde au militat pentru o unire necondiţională cu vechiul regat, cât şi la conferinţa de pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în parlamentul României pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie şi dreptul de vot pentru ambele sexe, sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor dreptului strămoşesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de cinci ani, mulţumită activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de pozitivă.

Perioada comunista

Francmasoneria română care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, fiind uneori implicată şi în câteva afaceri lumeşti, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea şi Marele maestru Jean Pangal. În timpul celui de-al doilea război mondial masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului maritim român, au ajutat refugiaţii şi prigoniţii (majoritar evrei) să fugă de la Constanţa la Istanbul între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei "Struma"). Alţi "drepţi între popoare", ca de pildă farmacistul Beceanu din Iaşi şi primarul Cernăuţilor, Traian Popovici, au salvat de asemeni mii de evrei, dar numele lor au fost date uitării, fiindcă deşi Traian Popovici este recunoscut „drept” având o stradă la Bucureşti şi o statuie la Tel Aviv, nici evreii, nici românii nu au cultivat memoria lor (istorici ca Radu Ioanid sau Carol Iancu le reproşează că nu i s-au opus făţiş mareşalului Ion Antonescu, iar naţionaliştii îi socotesc „trădători de neam”).
După război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de partidul comunist care le socotea „organizaţii burghezo-moşiereşti", s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României", în frunte cu generalul Pandele şi cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în partid şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele sale principii, dând manifestului său proStalinist titlul Lumina vine de la răsărit, care în simbolica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate.

Perioada post-decembrista

La 27 decembrie 1989, la Bucureşti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumaţi şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octobrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, a Marii Loji naţionale franceze şi a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franţa). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji, la 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România.
Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format Marea Lojă Naţională Unită din România. În 1997 s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României şi Marea Lojă Naţională din România au tentat să se unească. În 2003, Marea Lojă Naţională a României şi Marea Lojă Naţională din România s-au federat într-o Confederaţie a Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.

Astăzi există în România mai multe obedienţe masonice:
Marele Orient de Rit Scotian Antic si Acceptat din Romania
Marea Lojă Naţională a României.
Marea Lojă Naţională din România.
Marea Lojă a României.
Marea Lojă Naţională Unită din România.
Marea Lojă Feminină a României.
Marele Orient al Romaniei.
Dreptul Uman din România.
Marea Lojă a Transilvaniei.
Marea Lojă Română "UMSOI".
În 2009 francmasonii români sunt aproximativ 7500, dintre care 7000 „regulari" (obedienţele iniţial anglo-saxone ale Marilor Loji naţionale) şi 500 „liberali" (obedienţele franceze ale Marelui Orient şi a Dreptului Uman). Pe lângă şi printre aceastea, există cercuri mai restrânse („gradele superioare") care îşi iniţiază membrii în cunoaşterea mai profundă a simbolisticii şi a istoriei esoterice şi spirituale a omenirii.
Constituţia din 1991, art. 37, alin. 4 şi Constituţia din 2003, art. 40, alin. 4 interzic asociaţiile cu caracter secret. Or, marile loji de pe teritoriul României sunt înscrise la judecătorie, iar statutul lor menţionează un sediu social şi un sediu de lucru. Aceasta demonstrează că nu este vorba de asociaţii cu caracter secret, care nu ar putea fi înscrise în mod legal.

[LORD]

CINE ESTE GENERALUL ILIE BOTOS ? AMANUNTE DESPRE ACTIVITATEA INFRACTIONALA A UNUI SEF DE SERVICIU SECRET . SURSA : Articol preluat din ziarul cotidianul.ro publicat la 28 decembrie 2010


Către CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

În atenţia Ministrului Justiţiei şi Preşedintelui României

Subsemnatul Marian Valer, cu domiciliul în Satu Mare, Piaţa 25 Octombrie bl.11 ap.39, absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş Bolyai Cluj-Napoca, promoţia 1984, cu media generală 9,72, fost procuror (în perioada 1984-1990) şi fost membru al Comisiei guvernamentale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 de la Sibiu ( în 1990), ziarist şi director al cotidianului Gazeta de Nord-Vest (în perioada 1991 -2004), prefect al judeţului Satu Mare (în perioada iulie-decembrie 2004), actualmente director al SC Nord-Vest Trust Media SRL Satu Mare, neangajat politic, formulez prezentul

DENUNŢ PENAL

împotriva numiţilor Botoş Ilie, procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi Amărie Ioan, fost procuror general al Parchetului Naţional Anticorupţie, solicitînd cercetarea acestora sub aspectul infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută şi pedepsită de art. 264 din Codul penal.

Motive:

I. În cursul anului 2003, la propunerea numitului Botoş Ilie, pe atunci procuror general adjunct al Parchetului Naţional Anticorupţie, procurorul general al PNA, Amărie Ioan, l-a numit pe comisarul Şpan Remus şef al proaspăt înfiinţatului Departament al Poliţiei Judiciare a PNA. Pînă atunci, poliţistul Şpan Remus a deţinut funcţiile de şef al Biroului Poliţiei rutiere Baia Mare, şef al Poliţiei oraşului Baia Sprie, şef al Serviciului de informaţii şi protecţie internă (SIPI) Maramureş al MI şi şef al Serviciului de informaţii şi protecţie internă (SIPI) Satu Mare al MI. Promovarea sa în aceste funcţii s-a datorat în primul rînd relaţiilor sale de rudenie cu chestorul şef Abraham Pavel, fost şef al Inspectoratului General al Poliţiei şi secretar de stat în Ministerul de Interne (originar din judeţul Sălaj, dintr-o localitate apropiată judeţului Maramureş), precum şi relaţiilor sale apropiate cu chestorul şef Ardelean Virgil, şeful Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă a Ministerului de Interne -fosta UM 0215, actualmente UM 0962- (originar din judeţul Sălaj, fost şef al Poliţiei municipiului Cluj şi al Poliţiei Capitalei, ajuns în această funcţie cu sprijinul chestorului şef Abraham) şi cu chestorul Pop Nelu, şeful Direcţiei Naţionale a Poliţiei de Frontieră (fost locţiitor al şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Maramureş, şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Cluj şi locţiitor al şefului Inspectoratului General al Poliţiei). Procurorul general Botoş şi chestorii Ardelean şi Pop s-au cunoscut la Cluj-Napoca în perioada în care Botoş a activat în cadrul Parchetului militar teritorial Cluj, unde a deţinut funcţiile de adjunct şi de prim-procuror.

În numărul 4084 din data de 27 martie 2004, Gazeta de Nord-Vest a publicat un articol, cu supratitlul "A dat Procurorul General al României mîna cu crima organizată?" şi titlul "ŞEFUL POLIŢIEI PNA ARE DOSAR DE CORUPŢIE!", în care dezvăluia, în esenţă, că, la data respectivă, comisarul Şpan Remus avea înregistrat un dosar la PNA, din care rezulta că ar fi perceput taxe de protecţie de la traficanţi notorii de autoturisme şi de persoane, în perioada în care a deţinut funcţia de şef al Serviciului de informaţii Satu Mare al Ministerului de Interne. Concret, aceste acuzaţii rezultau din convorbirile telefonice ale traficanţilor de maşini Man Gheorghe Dănuţ din Negreşti Oaş şi Opriş Ioan din Satu Mare, care au fost înregistrate în baza unei autorizaţii emise de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Satu Mare. În această situaţie, conducerea Parchetului de pe lîngă Tribunalul Satu Mare a înregistrat dosarul nr. 176/P/2003 şi a transmis convorbirile incriminatoare procurorului general de atunci al României, Joiţa Tănase, care a dispus înregistrarea unui dosar de cercetare penală pentru acte de corupţie. Ulterior, Joiţa Tănase a plecat în diplomaţie iar dosarul Şpan Remus a fost preluat de noul procuror general, Botoş Ilie, care l-a transmis la PNA, unde a fost înregistrat, la Serviciul Inspecţii, sub nr.111/2003 şi a stat în nelucrare, cu intenţia evidentă de tergiversare, pînă la apariţia dezvăluirilor din presă.

Dezvăluirile făcute de Gazeta de Nord-Vest au fost preluate în data de 2 aprilie 2004 de cotidianele naţionale "România Liberă" şi "Adevărul", sub titlurile "Şeful Poliţiei PNA are dosar penal la ...PNA, "respectiv "Şeful Poliţiei judiciare din PNA-cercetat într-un dosar de corupţie". Procurorul general al României, Botoş Ilie, i-a luat atunci apărarea comisarului Şpan Remus, şeful Departamentului Poliţiei Judiciare din PNA, susţinînd că este vorba de o încercare de compromitere pusă la cale de "capii locali ai serviciilor de informaţii concurente" (vezi „Adevărul" din 2 aprilie 2004). După numai patru zile, respectiv în 5 aprilie, PNA a comunicat că Remus Şpan a fost găsit nevinovat de procurorii care au verificat acuzaţiile de corupţie formulate împotriva sa (este vorba de procurorii Rădescu Elena şi Burlacu Ioan), dispunîndu-se neînceperea urmăririi penale ( vezi „Adevărul" din 6 aprilie 2004). Două zile mai tîrziu, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din Ministerul Administraţiei şi Internelor a transmis presei un comunicat prin care denunţă scenariul menit să-l compromită pe ofiţerul Şpan Remus (vezi „Gardianul" din 8 aprilie 2004).
Ulterior, pentru a se salva aparenţele, numiţii Man Gheorghe Dănuţ şi Opriş Ioan, din a căror convorbiri telefonice rezulta că au plătit taxe de protecţie comisarului Şpan, au fost ridicaţi cu mascaţi de la domiciliile lor, în data de 20 mai 2004. În aceeaşi zi, au fost reţinuţi de Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în data de 21 mai 2004 Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea lor preventivă pentru săvîrşirea infracţiunilor vamale prevăzute de art. 178 (folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate) şi art. 179 (folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate săvîrşită de una sau mai multe persoane înarmate ori constituite în bandă) din Legea nr.141/1997. Împotriva lor a fost începută urmărirea penală şi pentru săvîrşirea infracţiunilor de uz de fals, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declaraţii, fals privind identitatea şi asociere pentru săvîrşirea de infracţiuni. Prin rechizitoriul emis în data de 12 noiembrie 2004, în dosarul nr.319/P/2004, procurorii Secţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog din cadrul Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor Man Gheorghe Dănuţ şi Opriş Ioan, doar pentru săvîrşirea infracţiunilor de fals în declaraţii, uz de fals, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi pentru infracţiunea vamală prevăzute de art. 178 din Legea nr.141/1997 (Man), respectiv pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi infracţiunea vamală prevăzute de art. 178 din Legea nr.141/1997 (Opriş ). Infracţiunile de fals şi uz de fals reţinute în sarcina lor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Însă, în mod curios dacă nu dubios, faţă de inculpaţii Man şi Opriş s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvîrşirea infracţiunilor sancţionate cu pedepsele cele mai mari: fals privind identitatea (închisoare de la 3 luni la 3 ani), infracţiunea vamală prevăzute de art. 179 din Legea nr.141/1997 (închisoare de la 5 la 15 ani) şi asociere pentru săvîrşirea de infracţiuni (închisoare de la 3 la 15 ani). Scoaterea lor de sub urmărire penală nu este motivată sub nici un fel în rechizitor. Pe de altă parte, este de semnalat că în sarcina celor doi inculpaţi s-a reţinut implicarea doar în 30 (Opriş) respectiv 7 (Man) acte infracţionale, deşi existau date şi indicii că aceştia au fost implicaţi în traficarea a circa 180 de autoturisme din Occident.În aceste condiţii, în data de 4 februarie a.c., cei doi inculpaţi au fost puşi în libertate de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, pe rolul căreia a ajuns cauza, în dosarul nr.14.323/2004 (avînd termen de judecată la 21 noiembrie 2005). Toate aceste evoluţii din cauză converg spre ideea că s-a realizat un compromis şi s-a încheiat un tîrg cu inculpaţii Man şi Opriş pentru a nu susţine acuzaţiile împotriva lui Şpan în schimbul unui tratament judiciar mai uşor. Un indiciu al acoperirii lui Şpan este faptul că la dosarul nr.14.323/2004 nu au fost ataşate zecile de casete cu convorbirile înregistrate ale numiţilor Man Gheorghe Dănuţ şi Opriş Ioan.

Conduita infracţională a comisarului Şpan Remus ce rezultă din conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate este sau poate fi confirmată şi de o serie de martori.

Astfel, fostul şef al Secţiei SRI Satu Mare, Vasile Ionel, care a trecut în rezervă în cursul anului trecut, a declarat recent unor ziarişti din presa locală şi centrală (vezi interviul publicat de ziarul „România Liberă" din 21 iunie 2005) că din convorbirile telefonice în discuţie rezultă clar că poliţistul Şpan Remus (pe care-l denumeşte "coordonatorul corupţilor din Satu Mare") a perceput taxe de protecţie (de zeci de mii de euro) de la traficanţii de autoturisme Man Gheorghe Dănuţ şi Opriş Ioan, precum şi că s-a angajat în recuperarea unei datorii de 100 miliarde de lei faţă de patronul unei firme din Negreşti Oaş pentru un comision de 10%. Din înregistrările respective mai rezulta coruperea comisarului şef Mare Petre, actualul şef al UM 0962 Satu Mare, care a primit de la Man şi Opriş un tractor, o remorcă şi o combină. Fostul şef al SRI Satu Mare susţine că a transmis casetele înregistrate cu informările de rigoare (însumînd circa 100 de pagini) şi conducerii centrale a SRI, iar, la un moment dat, procurorul general al PNA, Amărie Ioan, i-a solicitat telefonic (după ce a fost sunat în prealabil de generalul Soare de la SRI) să nu mai transmită înregistrările privind pe Şpan la Parchetul de pe lîngă Tribunalul Satu Mare, ci să le transmită direct la PNA. Vasile Ionel i-a solicitat o cerere scrisă în acest sens, dar a primit o solicitare formulată lapidar şi evaziv, astfel că l-a informat pe primul adjunct al directorului SRI, generalul Iancu Valeriu, care i-a comunicat să respecte legea şi să transmită în continuare casetele beneficiarului legal, Parchetul de pe lîngă Tribunalul Satu Mare. A fost evidentă încercarea procurorului general Amărie de a zădărnici aflarea adevărului cu privire la conduita subalternului său Şpan Remus. Totodată, Vasile Ionel confirmă că, în calitate de şef al UM 0962 Satu Mare, numitul Şpan Remus a încălcat Legea siguranţei naţionale prin următoarele practici: efectuarea de înregistrări audio şi video cu altă tehnică decît cea aflată în dotarea SRI, înscrierea în cererea de autorizare a înregistrării convorbirilor telefonice şi a unor numere de telefon ce nu aparţineau persoanei nominalizate în aceasta, ci altor persoane, precum şi deţinerea şi utilizarea de formulare duplicate de cereri de autorizare a înregistrării convorbirilor telefonice cu antetul Parchetului de pe lîngă Tribunalul Satu Mare pe care le completa el însuşi. Actele cu caracter infracţional ale lui Şpan sînt cunoscute şi pot fi confirmate şi de procurori din cadrul Parchetului de pe lîngă Tribunalul Satu Mare, respectiv de prim-procurorul Gal Radu şi de şeful Secţiei Urmărire Penală, Blahovici Marcel, care au informat şi au sesizat cu privire la acestea conducerea Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În pofida informărilor furnizate de Secţia SRI Satu Mare şi de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Satu Mare, în cursul lunii iulie 2004, ca urmare a presiunilor procurorului general Botoş Ilie şi a procurorului general al PNA, Amărie Ioan, conducerea centrală a SRI (prin ordin semnat de directorul Timofte Radu, aflat, se pare, în relaţii de rudenie cu procurorul general Botoş, prin soţie), l-a eliberat din funcţie pe colonelul Vasile Ionel, pentru motivul că ar fi furnizat Gazetei de Nord-Vest informaţii despre comisarul Şpan Remus, deşi sursele ziarului au fost cu totul altele. Colonelul Ionel a fost pus la dispoziţia conducerii SRI pentru a fi numit în funcţie în alt judeţ, dar acesta a solicitat să fie trecut în rezervă.

Alte antecedente infracţionale ale comisarului Şpan Remus sînt cunoscute de un fost şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Maramureş (relaţiile cu patronul SC Şoricelul SRL Baia Mare, cunoscut ca producător şi comerciant de alcool şi traficant de autoturisme furate), de un fost şef al Secţiei SRI Maramureş (implicarea în traficarea de telefoane mobile furate din ţările Uniunii Europene, sens în care a fost depistat, în două rînduri, de lucrători din posturile locale de poliţie, odată pe raza localităţii Apa din judeţul Satu Mare, cu 500 telefoane în autoturism, şi odată pe raza localităţii Buşag din judeţul Maramureş, cu 700 telefoane în autoturism, toate aceste telefoane fiind preluate din Vama Petea) şi de foşti subalterni din cadrul UM 0962 Satu Mare (relaţiile cu vameşi şi poliţişti de frontieră acuzaţi de acte de corupţie şi de contrabandă ori cu infractori notorii implicaţi în trafic cu autoturisme furate din Occident, trafic cu carne vie şi trafic de droguri). Este de reţinut că şi foşti subalterni susţin că, în perioada 2002-2003, Man şi Opriş s-au bucurat de protecţia lui Şpan, care ar fi intervenit pe lîngă poliţişti din Serviciul de Crimă Organizată Satu Mare (comisarul Zbona Adrian) şi pe lîngă poliţişti din Inspectoratul General al Poliţiei (comisarul şef Neagoe George) pentru a împiedica continuarea cercetării penale împotriva celor doi. De asemenea, foşti subalterni susţin că, prin intermediul unui contrabandist notoriu (Babici Constantin, pe care Şpan l-a răsplătit angajîndu-l pe fiul său Adiel la Bucureşti, în Poliţia Judiciară a PNA, şi ajutîndu-l recent să fie promovat şef al Punctului de Trecere a Frontierei Petea din judeţul Satu Mare) şi a unui vameş corupt (Mic Vasile, care are mai multe dosare pentru acte de corupţie, inclusiv un dosar voluminos înregistrat de aproape trei ani la Serviciul Teritorial Oradea al PNA, pe care Şpan a reuşit să le blocheze) din Satu Mare, Şpan i-a procurat diverse articole de îmbrăcăminte (cămăşi, lenjerie intimă, ciorapi) din Ungaria procurorului general al României, Botoş Ilie. În cursul anului trecut, comanda Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Satu Mare a înaintat chestorului şef Neagu Aurel, şeful Direcţiei Generale a Poliţiei de Frontieră, o informare amplă cuprinzînd intervenţiile şi afacerile lui Şpan Remus cu vameşi şi poliţişti de frontieră de la Vama Petea, dar aceasta nu a avut nici o finalitate. Ba, mai mult, şeful de atunci al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Satu Mare, comisarul şef Ardelean Vasile, a trebuit să intre în concediu medical şi să se pensioneze anticipat. În cursul acestui an, în funcţia de şef al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Satu Mare a fost promovat comisarul şef Pop Ioan, fost şef al Poliţiei municipiului Baia Mare, prieten apropiat şi naş al lui Şpan. Potrivit unor surse din Serviciul Teritorial Oradea al PNA, la acest serviciu este înregistrat un dosar pentru acte de corupţie în care comisarul Şpan este cercetat alături de circa 40 de vameşi şi poliţişti de frontieră din judeţul Satu Mare, de la care colectează periodic sume mari de bani pentru un general de la Bucureşti. Dosarul a stat în nelucrare aproape trei ani datorită imixtiunilor procurorilor generali Amărie şi Botoş.

Conform unor surse din Inspectoratul Judeţean de Poliţie Satu Mare, în cursul lunii octombrie 2001, în timp ce era şeful Serviciului de Informaţii Satu Mare al MI, Şpan Remus a fost implicat într-un accident mortal de circulaţie, în care autoturismul cu care circula a acroşat într-o noapte, pe raza localităţii Decebal, un bărbat (Botiş Dumitru, de 51 ani, tatăl a 6 copii), în timp ce circula pe ruta Carei-Satu Mare. Întrucît consumaseră băuturi alcoolice atît el cît şi însoţitorul său, ofiţerul Slătian Ioan, Şpan i-a sunat să vină urgent la faţa locului pe fraţii Rusu Remus şi Cristian de la Serviciul Judeţean de Poliţie Rutieră, cu care era în relaţii amicale, solicitîndu-le să declare la venirea echipei de cercetare că a condus autoturismul unul dintre ei. Astfel că Rusu Cristian a declarat că a condus el autoturismul implicat în accident şi, fiind dus la recoltarea probelor biologice, a rezultat o alcoolemie de 0 la mie. În urma cercetărilor efectuate în cauză, neexistînd martori oculari, s-a conchis că, în fapt, culpa accidentului aparţine în exclusivitate victimei (căreia i s-a stabilit în mod suspect o alcoolemie de 2,7 la mie) şi toată lumea a scăpat cu faţa curată. Autoturismul cu care a fost comis accidentul era înmatriculat pe firma SC Dallas SRL din Negreşti Oaş, sub nr. SM.99.RIO, şi cu acesta a circulat o perioadă îndelungată traficantul Man Dănuţ, protejatul lui Şpan. Victima a fost lovită în zona unei treceri de pietoni (singura din localitate şi care a fost ulterior desfiinţată), iar fiul mai mare al victimei care a ajuns la faţa locului după accident declară că au fost măsurate urme de frînare de 31,5 m. Lungimea urmelor de frînare denotă că autoturismul a circulat cu o viteză foarte mare şi, avînd în vedere că victima a fost lovită în zona unei treceri de pietoni, culpa conducătorului auto nu poate fi în nici un fel exclusă. Asupra familiei victimei s-au făcut însă presiuni să nu reclame accidentul şi să se împace cu autorul declarat, aparţinătorii primind în schimbul tăcerii suma de 45 milioane lei. Şpan s-a revanşat în acest an faţă de fraţii Rusu, după ce Rusu Remus a fost depistat că a condus cu o alcoolemie de 2 la mie, în urma unei tamponări cu numitul Mitraşca Gabriel din Satu Mare, care a fost depistat cu o alcoolemie de 1,2 la mie. În urma intervenţiei lui Şpan, poliţistul Rusu Remus a obţinut de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" un buletin conform căreia a avut o alcoolemie de doar 0,4 la mie, astfel încît să nu i se mai poate reţine infracţiunea de conducere cu o alcoolemie peste limita legală. Mai mult, de la 1 aprilie a.c., Şpan l-a angajat şofer, pe maşina sa de serviciu, pe Rusu Remus.

Conform unor surse din Parchetul de pe lîngă Tribunalul Satu Mare, confirmate în parte de şoferul său din perioada respectivă, Nagy Csaba, la Serviciul Teritorial Oradea al PNA ar fi fost înregistrată, în cursul anului 2003, o plîngere penală împotriva numitului Şpan Remus pentru tentativă de înşelăciune calificată. Conform acestei plîngeri, Şpan ar fi încercat să fraudeze societatea de asigurări Asirom, autoînscenîndu-şi avarierea autoturismului proprietate personală (Volkswagen Passat) şi făcînd demersuri pentru plata despăgubirilor prevăzute în poliţa de asigurare. Autoturismul respectiv ar fi fost introdus în ţară cu concursul inculpaţilor Man şi Opriş, fără plata taxelor vamale, iar după ce a survenit sesizarea penală l-a vîndut.

Potrivit unor surse din SIPI şi din SIPA Satu Mare, în primăvara acestui an, un condamnat încarcerat în Arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Satu Mare, Negrea Ioan din Baia Mare, a declarat, în mai multe rînduri, că i-a dat un autoturism Audi A6 şi o sumă în valută comisarului Şpan Remus pentru a-i rezolva o graţiere personală la Preşedinţia României în decembrie 2004. Negrea a afirmat că banii i-au fost solicitaţi de Şpan cu menţiunea că trebuie să-i dea procurorului general Botoş. Cert este că Negrea Ioan a fost condamnat, prin sentinţa penală a Judecătoriei Baia Mare nr.1.607/2002, rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Cluj nr.684/RE/2004, la o pedeapsă de un an închisoare pentru infracţiunea de folosire la autoritatea vamală a documentelor vamale, de transport sau comerciale, falsificate, pentru care este prevăzută o pedeapsă de 3 la 10 ani închisoare. Pentru a beneficia de clemenţa prezidenţială, Negrea s-a prezentat pentru încarcerare cu cîteva zile înaintea emiterii decretului prezidenţial de graţiere personală, fapt petrecut la 16 decembrie 2004. Negrea s-a prezentat la Arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Satu Mare, deşi în mod normal ar fi trebuit să se prezinte la la Arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Maramureş, judeţul său de domiciliu. A făcut acest lucru la recomandarea lui Şpan, întrucît în Arestul IJP Maramureş ar fi intrat în raza de activitate a şefului UM 0962 Maramureş, Vasile Mureşan, cu care Şpan se află în relaţii conflictuale. Negrea figurează pe decretul de graţiere personală semnat de fostul preşedinte Ion Iliescu, dar nu a mai fost pus în libertate întrucît decretul a fost revocat după cîteva zile din cauza fostului lider al minerilor din Valea Jiului, Cozma Miron, care era principalul beneficiar al acestuia. Dubios este, pe de o parte, că Negrea a fost graţiat pe motivul că este singura sursă de întreţinere a familiei, deşi nu era încadrat în muncă şi nu avea surse sigure de existenţă, iar, pe de altă parte, nu avea avizul necesar de la Ministerul Justiţiei ca şi ceilalţi graţiaţi de pe listă. Văzînd că nu este eliberat, Negrea a dezvăluit combinaţia sa cu Şpan, iar la începutul lunii iunie a.c. a fost liberat condiţionat după ispăşirea a jumătate din pedeapsă. Dezvăluirile făcute de Negrea Ioan au fost raportate şefului Serviciului Cercetări Penale Satu Mare, comisarul Hotea Ioan, în subordinea căruia se afla arestul IJP, dar acesta nu a sesizat instituţiile competente întrucît se afla în relaţii de prietenie cu Şpan. Drept recunoştinţă, la propunerea şi cu concursul comisarului Şpan, Hotea a fost promovat recent şef al Serviciului Teritorial Oradea al Direcţiei Anticorupţie din MAI. Şpan şi-a promovat un alt apropiat, pe subcomisarul Maxim Vasile (ce i-a fost subaltern la SIPI Satu Mare şi în Departamentul Poliţiei Judiciare a PNA) în fruntea Serviciului teritorial Cluj a Direcţiei Generale Anticorupţie din MAI. În ultima perioadă, Şpan s-a lăudat de mai multe ori că are toată Transilvania sub controlul său.

Şefii lui Şpan din ultimii ani, de la chestorul şef Ardelean pînă la procurorii generali Botoş şi Amărie, l-au ridicat în slăvi pe acesta pentru meritele şi abilităţile dovedite în soluţionarea unor dosare complexe, în perioada cît a fost şeful SIPI Satu Mare, soldate cu arestarea a circa 50 de tineri din judeţele Satu Mare, Maramureş, Cluj, Bistriţa şi Bihor pentru consum sau trafic de droguri ori cu arestarea foştilor şefi ai Serviciului Judeţean de Poliţie Rutieră Satu Mare (Pop Ioan şi Bura Adrian) şi a patronului şcolii de şoferi AGO Satu Mare (Giurgi Gheorghe), pentru luare respectiv dare de mită. În ambele dosare Şpan a avut însă şi anumite interese şi beneficii proprii. Astfel, prin arestarea şefilor Poliţiei Rutiere Satu Mare şi a patronului şcolii de şoferi AGO Satu Mare, a urmărit să aducă la Satu Mare şi să-i creeze monopol în domeniul obţinerii permiselor de conducere auto şcolii de şoferi patronată de fratele său la Baia Mare, SC Auto Driver Premix SRL. Cu cîteva zile înainte de arestarea foştilor şefi ai Poliţiei Rutiere Satu Mare, comisarul Şpan a avut o întîlnire cu comisarul Bura Adrian la Sinaia, după care familiile celor doi poliţişti au predat suma de 70.000 euro pentru a se rezolva la nivelul conducerii PNA punerea lor în libertate. Cei doi poliţişti au rămas arestaţi iar ulterior au fost condamnaţi, dar aparţinătorii lor au rămas cu banii luaţi, destinaţia acestora fiind cunoscută de comisarul Şpan. Iar, referitor la dosarul drogaţilor arestaţi la Satu Mare, conform unor surse din Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Şpan i-ar fi avertizat pe unii dintre marii consumatori şi traficanţi de droguri din zonă, cum ar fi fraţii Ţînţaş din Negreşti Oaş, fiii unui binecunoscut miliardar, să nu participe la petrecerea la care s-a operat capturarea acestora şi ar fi primit drept răsplată de la aceştia un autoturism Volkswagen Passat, de provenienţă dubioasă.
Relaţiile apropiate dintre comisarul Şpan Remus şi procurorul general Botoş Ilie au devenit de notorietate în cursul ultimilor doi ani. Cei doi se întîlneau aproape zilnic, se tutuiesc şi au locuit la Bucureşti în apartamente situate în acelaşi imobil, la acelaşi etaj şi pe acelaşi palier (uşă în uşă). Pe de altă parte, procurorul general Botoş Ilie l-a făcut pe Şpan cadru universitar (asistent) cedîndu-i cursurile de "Criminalistică " pe care le preda la Facultatea de Drept a Universităţii Bogdan Vodă din Cluj (patronată de un cetăţean arab arestat cu cîţiva ani în urmă pentru fals şi evaziune fiscală de miliarde de lei) şi l-a ajutat să se înscrie la două doctorate, făcîndu-i recomandările de rigoare: la Drept penal la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj Napoca şi la Securitate naţională la Universitatea Nicolae Titulescu (sub îndrumarea prof.univ.dr. Gabriel Oprea, fost ministru, actualmente deputat PSD). La sfîrşitul lunii martie a.c., în contextul în care reprezentanţi ai actualei puteri, ai societăţii civile şi a massmedia au solicitat demisia procurorului general al PNA, Amărie Ioan, şi chiar a procurorului general al României, Botoş Ilie, comisarul Şpan Remus s-a transferat din funcţia de şef al Departamentului de Poliţie Judiciară a PNA în funcţia de prim adjunct al proaspăt înfiinţatei Direcţii Anticorupţie din Ministerul Administraţiei şi Internelor (în fruntea căreia a fost numit procurorul Sîntion). Şpan a fost ajutat în acest demers de senatorul PNL Norica Nicolai, membru al Comisiei parlamentare pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică, care se află în relaţii apropiate cu chestorul şef Abraham Pavel din perioada cît au fost secretari de stat (susţinuţi de PNŢCD) în guvernul Victor Ciorbea. Conform afirmaţiilor unui fost subaltern din Departamentul Poliţiei Judiciare a PNA, Babici Adiel, cu ocazia transferului, comisarul Şpan Remus nu a predat şapte dosare de corupţie şi nu poate justifica lipsa acestora.
Consider că prin conduita lor şi a instituţiilor pe care le conduc, procurorul general al României, Botoş Ilie, şi procurorul general al PNA, Amărie Ioan, au dat ajutor infractorului Şpan Remus pentru a zădărnici urmărirea penală împotriva acestuia. Nici actualii săi şefi din Ministerul Administraţiei şi Internelor nu au depus nici o diligenţă pentru clarificarea situaţiei sale, deşi o parte din acuzele conţinute de acest autodenunţ au fost prezentate de ziarul România Liberă în 21, respectiv 30 iunie 2005 (în interviul luat fostului şef al Secţiei Judeţene Satu Mare a SRI, Vasile Ionel, intitulat "Comisarul Şpan este coordonatorul corupţilor" şi articolul intitulat "Şpan-comisarul tartor").

II. În data de 17 octombrie 2003, în timp ce era arestat de PNA pentru mai multe infracţiuni de luare de mită şi abuz în serviciu contra intereselor publice sau personale, fostul primar PSD al municipiului Satu Mare, Anderco Horea, a făcut un autodenunţ pentru a beneficia de reducerea de pedeapsă stipulată de art. 19 din OUG nr.43/2002, pe care l-a formulat în scris în faţa procurorului anchetator Miclescu Horia Adrian (promovat ulterior procuror general adjunct al PNA) şi a avocatului său, Şuta Dan.
În esenţă, prin acest autodenunţ, Anderco Horea declara cum, cu cîteva zile înainte de a fi arestat (fapt petrecut în data de 9 aprilie 2003), a predat unui lider al lumii interlope din nord-vestul României, Blaga Tiberiu Atilla, suma de 120.000 de euro pentru a fi oferită conducerii centrale a PNA prin intermediul unui poliţist (ofiţer anticrimă organizată şi antidrog) din Bucureşti, Mateescu Horia. Anderco motivează că a dat această sumă pentru a nu fi arestat şi pentru a primi o soluţie favorabilă în dosarul ce-i era instrumentat de PNA începînd din luna octombrie 2004. Liderul interlop Blaga Tiberiu Attila este cunoscut ca şef al unei bande ce fura şi trafica autoturisme de lux din Occident în zona de nord-vest a ţării. În perioada 1991 -2002, Blaga a fost arestat de cinci ori, a fost dat în urmărire generală de trei ori şi a suferit nouă condamnări penale, dar, întrucît a beneficiat de protecţie atît la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei cît şi la nivelul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Satu Mare, a fost încarcerat de abia la începutul anului 2004, actualmente aflîndu-se în Penitenciarul Satu Mare în executarea pedepsei rezultante de şase ani de închisoare. Mateescu Horea este fiul generalului de poliţie în rezervă Mateescu Călin (care a fost şeful Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate sub preşedinţia lui Constantinescu) şi avea la data respectivă gradul de căpitan (inspector principal) la Direcţia de combatere a crimei organizate şi antidrog din IGP (între timp a fost avansat comisar şef). În timpul directoratului lui Harnagea Cătălin, Mateescu Horia a fost angajat la Serviciul de Informaţii Externe, în cadrul formaţiunii C desprinsă din formaţiunea Y a fostei DIE, unitate care se ocupa cu lichidarea duşmanilor externi ai regimului ceauşist. Mateescu Horia a fost dat ulterior afară din SIE datorită consumului de alcool şi droguri, cu ocazia unui beţii pierzînd mai multe ştampile de la SIE. Recent au apărut dezvăluiri în presa centrală (în Jurnalul Naţional şi Gardianul) din care reieşea că poliţistul Mateescu Horia a fost implicat în 2002 în scandalul „Cocaină din Venezuela"; conform autodenunţului şi declaraţiei agentului acoperit Dumitrecu Petre, a dispărut cantitatea de 6 kg cocaină, pe care a adus-o din Venezuela în România în cadrul unui transport, dirijat şi controlat, ce a constituit obiectul unei operaţiuni în care au fost implicaţi poliţiştii Mateescu Horia şi Pitcovici Petru din cadul Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate. Infractorul Blaga şi poliţistul Mateescu au fost în relaţii strînse de prietenie şi de complicitate, ţinînd cont că Mateescu l-a scăpat pe Blaga în două rînduri, în timp ce era dat în urmărire generală: prima oară l-a ascuns aproape un an în Bucureşti (se pare că în locuinţa personală), a doua oară l-a trecut peste frontieră în Ungaria transportîndu-l pînă în Austria. Poliţistul Mateescu Horia a fost filmat pe o casetă video la o petrecere oferită la Satu Mare de Blaga Tiberiu Attila şi de alţi şefi de bandă (casetă ce a ajuns în posesia UM 0962), în care Mateescu apare cu părul legat în coamă, cu un cercel într-o ureche şi cu o expresie facială de drogat.

Autodenunţul fostului primar Anderco a fost publicat integral de ziarul "România Liberă" din 4 februarie a.c., iar în ziua următoare a fost republicat de ziarele locale Gazeta de Nord-Vest, Informaţia Zilei şi Glasul Sătmarului din Satu Mare. Dubios este că pînă la publicarea în presă a acestui autodenunţ, timp de un an şi trei luni, PNA nu a efectuat nici un fel de cercetări pentru a stabili unde a ajuns suma de 120.000 de euro oferită de ex-primarul Anderco, cu titlu de mită. După dezvăluirile din presă, PNA a efectuat acte premergătoare formale, pe care le-a finalizat rapid (în termen de numai 40 de zile) prin emiterea unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în data de 14 martie a.c. (în dosarul nr.404/P/2004). Motivarea PNA este că "aspectele sesizate în autodenunţ nu se confirmă în contextul în care nici una din persoanele indicate de către acesta ca fiind implicate în comiterea unui trafic de influenţă pe lîngă procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie nu susţin denunţul evidenţiind o altă stare de fapt", astfel că "faptele cuprinse în autodenunţul formulat de către Anderco Horea nu pot fi susţinute în lipsa oricăror date sau indicii temeinice care să evidenţieze realitatea faptică a celor sesizate".
Procurorii PNA nu au acordat relevanţa cuvenită autodenunţului dat cu lux de amănunte de Anderco Horea şi nu au luat în considerare că afirmaţiile sale se coroborează cu declaraţiile administratorilor firmelor Florisal, Samcif şi Alfa Rom din Satu Mare (firme ce se ocupau cu salubrizarea şi reparaţia străzilor din oraş), care i-au dat, la solicitarea sa, suma de 60.000 euro pentru a-şi rezolva problemele de la PNA, precum şi cu extrasul de cont bancar din care rezultă că în perioada respectivă (în 7 aprilie 2003) Anderco a scos de la BRD Satu Mare 50.000 euro, pentru a completa diferenţa pînă la 120.000 euro (10.000 euro punîndu-i din banii din casă). Este de reţinut din autodenunţ că Blaga Tiberiu Attila i-a spus, referitor la suma pretinsă, că "Atîta cere Amărie" (procurorul general al PNA), precum şi că după audierea sa din 24 februarie 2003 (în timpul căreia procurorul Chiciu Alexandru, şeful Secţiei cauze conexe din PNA, care a coordonat ancheta din partea conducerii PNA, i-a spus avocatului său Toma Dragomir "Domnule avocat, clientul dvs. nu va fi arestat", iar la întrebarea avocatului "Niciodată?", a răspuns "Poate la 80 de ani cînd va comite un viol asupra unei babe") i s-a întărit convingerea că "reţeaua" pe care trebuie să transmită banii către conducerea centrală a PNA funcţionează. Realitatea este că procurorul general Amărie Ioan şi procurorul şef de secţie Chiciu Alexandru nu au fost de acord cu arestarea fostului primar Anderco Horea, iar acest fapt s-a realizat ulterior, în 9 aprilie 2003, ca urmare a ameninţării unui procuror anchetator cu demisia şi dezvăluirea în presă a atitudinii concesive a conducerii PNA faţă de cazul şi persoana lui Anderco. Cu cîteva zile înainte de arestarea lui Anderco, procurorului Chiciu i s-a retras coordonarea anchetei, asupra sa planînd bănuieli că ar fi fost corupt, iar în locul său a fost desemnat procurorul Miclescu Horia Adrian, care a dispus arestarea iar ulterior trimiterea în judecată a fostului primar de Satu Mare. Suspiciunile la adresa procurorului Chiciu şi a procurorului general Amărie sînt confirmate ulterior de procurorul general adjunct Miclescu Horia Adrian într-un drept la replică adresat ziarului Ziua.

PNA i-a audiat sumar şi formal pe condamnatul Blaga Tiberiu Attila şi pe poliţistul Mateescu Horia, nu a efectuat confruntări cu inculpatul Anderco Horea şi nu i-a audiat deloc pe avocaţii Toma Dragomir şi Şuta Dan şi pe administratorii firmelor Florisal (Iuoraş Alexandru), Samcif (Dinu Adrian) şi Alfa Rom (Surducan Dorel) care i-au dat lui Anderco suma de 60.000 euro. Procurorii PNA nu au valorificat nici cartelele telefonice pre-pay predate de Anderco, pe care acesta susţine că le-a utilizat cu prilejul convorbirilor telefonice purtate cu Blaga, şi nici fotografiile în care poliţistul Mateescu a fost surprins la Satu Mare în data de 8 martie 2003, la o petrecere cu capii lumii interlope din nord-vestul României, care le-au fost remise şi care se coroborează cu afirmaţiile lui Anderco privind prezenţa lui Mateescu la Satu Mare. Este evident că subalternii lui Amărie nu au depus diligenţe pentru aflarea adevărului cu privire la pretinsa mită către conducerea centrală a PNA, preferînd escamotarea acesteia şi zădărnicirea urmăririi penale.
O dovadă a escamotării adevărului de către PNA o constituie faptul că, deşi redacţia ziarului Gazeta de Nord-Vest a înaintat, la termenul din 21.02.2005, o adresă Tribunalului Alba, unde se judecă dosarul fostului primar Anderco (sub nr.7583/2003), prin care semnalam că acesta a recunoscut printr-un autodenunţ că a oferit mită de 120.000 euro conducerii centrale a PNA şi că deţinem informaţii că anterior a oferit suma de 100.000 dolari pentru a obţine neînceperea urmăririi penale într-un dosar instrumentat de Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Oradea, iar ulterior a oferit suma de 30.000 euro pentru mituirea unor magistraţi din Alba Iulia, cu toate că instanţa de judecată a trimis sesizarea noastră la PNA pentru a se efectua cercetările de rigoare, nu am fost contactaţi niciodată pentru a oferi detalii sau probe, PNA limitîndu-se să comunice Tribunalului Alba, după circa o lună, soluţia de neîncepere a urmăririi penale emisă în dosarul nr. 404/P/2004 cu privire la mita de 120.000 euro.
Pe de altă parte, deşi cu ocazia audierii sale privind autodenunţul lui Anderco, Blaga Tiberiu Attila a declarat că acesta i-a oferit sume de bani pentru a angaja rackeţi care să-l extermine fizic pe subsemnatul Marian Valer (ce aveam atunci calitatea de director al ziarului Gazeta de Nord-Vest, care a publicat dezvăluirile privind afacerile primarului Anderco ce au declanşat ancheta PNA) furnizîndu-i fotografii, date personale şi traseul pe care mă deplasam în perioada respectivă, în fiecare zi de vineri, la familia mea din Cluj-Napoca, PNA nu a sesizat instituţia competentă, Parchetul de pe lîngă Tibunalul Satu Mare, pentru a efectua cercetări sub aspectul instigării la infracţiunea de omor calificat (cu premeditare), omisiune ce susţine, încă o dată, versiunea că nu s-a dorit aflarea adevărului în cauză. Conform ziarului „Ziua" din 28 martie 2005, reprezentanţi ai PNA au declarat că nu s-a procedat, mai departe, la anchetarea aspectelor privitoare la planul de executare a ziaristului Valer Marian întrucît a fost instigare neurmată de executare. O asemenea motivare este pur şi simplu absurdă, avînd în vedere că, potrivit dispoziţiilor art.29 alin.2 din Codul penal, instigarea neurmată de executare nu se sancţionează dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică. Ori, în speţă, pentru instigare la omor calificat (cu premeditare) pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 15 la 25 ani, deci sînt aplicabile dispoziţiile art.29 alin.1 din Codul penal, care prevăd că actele de instigare neurmate de executarea faptei se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat (15 ani în cazul de faţă) şi minimul general (15 zile).
În plus, din autodenunţul lui Anderco Horea şi din declaraţiile lui Blaga Tiberiu Attila rezultă că la întîlnirile şi discuţiile de la Poiana Braşov şi de la Satu Mare cu privire la mituirea conducerii centrale a PNA şi la exterminarea mea fizică a fost prezent, alături de poliţistul Mateescu Horia, şi un coleg al acestuia, prezentat şi numit "Pepi". Din autodenunţul şi declaraţia agentului acoperit Dumitrescu Petre, am reuşit să-l identific pe acest "Pepi" ca fiind ofiţerul de poliţie Pitcovici Petre, coleg cu Mateescu în cadul Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate. Pitcovici Petre apare în dreapta lui Mateescu Horia, cu ochelari şi barbişon, în fotografiile surprinse la petrecerea organizată în data de 8 martie 2003 la Satu Mare de şefii lumii interlope. Poreclit între colegi sau în mediile interlope "Pepi", "Grasul" sau "Rusul", ofiţerul Pitcovici Petre a avut, în cadrul Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate, atribuţii şi legături cu spaţiul ex-sovietic (Rusia, Ucraina, ş.a.) şi există indicii că acesta urma să contacteze rackeţii necesari pentru lichidarea mea fizică şi să organizeze o întîlnire a acestora cu primarul Anderco în oraşul Dej din judeţul Cluj. Din autodenunţul lui Anderco mai rezultă că, înafara mitei de 120.000 euro pentru conducerea centrală a PNA, acesta le-a oferit lui Mateescu şi Pitcovici, în cinci rînduri, suma totală de 23.500 euro (din care, în două rînduri, cîte 10.000 euro, în alte două rînduri cîte 1.500 euro şi o dată 500 euro). Este posibil ca o parte din aceşti bani să constituie un avans sau plata integrală pentru lichidarea mea fizică, dar procurorii şi organele de cercetare penală nu au efectuat verificări cu privire la scopul pentru care au fost oferiţi aceşti bani.

Menţionez că în cursul acestui an am sesizat Parchetul de pe lîngă Tribunalul Satu Mare pentru a efectua cercetări împotriva fostului primar Anderco Horea sub aspectul infracţiunii de instigare la omor calificat (prev.şi ped. de art.175 alin.1 lit.a din Codul penal) şi împotriva poliţiştilor Mateescu Horia şi Pitcovici Petre, sub aspectul infracţiunii de complicitate la instigare la omor calificat (prev.şi ped. de art.26 rap. la art.25 comb. cu art.175 alin.1 lit.a din Codul penal). Plîngerea mea penală şi completările la aceasta constituie obiectul dosarului Parchetului de pe lîngă Tribunalul Satu Mare nr.174/P/25.02.2005, dar ancheta este tergiversată şi în acest dosar, trecînd peste 8 luni de la sesizarea Parchetului. Consider că din datele prezentate rezultă, în mod evident, că procurorii generali Botoş Ilie şi Amărie Ioan au zădărnicit aflarea adevărului în cauzele penale privind pe poliţiştii Şpan Remus şi Mateescu Horia, indivizi corupţi şi cu veleităţi criminale, ajunşi prin nepotism în vîrful sistemului judiciar şi poliţienesc din România.
Pentru considerentele expuse, solicit cercetarea şi tragerea la răspundere penală a numiţilor Botoş Ilie şi Amărie Ioan pentru infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută şi pedepsită de art. 264 din Codul penal.Totodată, solicit cercetarea şi tragerea la răspundere penală a numiţilor Şpan Remus şi Mateescu Horia pentru acte de corupţie şi de crimă organizată, comise sub forma autoratului sau complicităţii, precum şi infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale emisă de PNA în dosarul nr.404/P/2004, identificarea şi tragerea la răspundere penală a magistraţilor de la Parchetul Naţional Anticorupţie, Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Alba care au primit de la fostul primar al municipiului Satu Mare, Anderco Horea, cu titlu de mită, sumele de 120.000 euro, 100.000 dolari respectiv 30.000 euro. Am formulat prezentul denunţ penal animat de dorinţa sinceră de a contribui la stîrpirea corupţiei şi banditismului de la vîrful magistraturii şi poliţiei române.
În probaţiune, depun copii de pe articolele publicate de ziarele Gazeta de Nord-Vest, România Liberă, Adevărul, Gardianul, Ziua, denunţul adresat ziarului Gazeta de Nord-Vest, nota de informare parvenită de la SIPI Satu Mare, interviul fostului şef al Secţiei SRI Satu Mare, Vasile Ionel (înregistrare audio transcrisă), autodenunţ formulat de Anderco Horea, dreptul la replică al procurorului general adjunct Miclescu Horia Adrian, adresa înaintată Tribunalului Alba de către ziarul Gazeta de Nord-Vest, motivarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale emisă de PNA în dosarul nr. 404/P/2004, autodenunţul şi declaraţia agentului acoperit Dumitrescu Petre, fotografii cu poliţiştii Mateescu Horia şi Pitcovivi Petre, plîngerea penală, memoriul şi completarea la acestea depuse în dosarul nr.74/P/2005.

[LORD]

RACHETELE LUI HITLER , CONSTRUITE DE ARDELEANUL ORBERTH . Sursa : Articol scris de CLAUDIU PADUREAN in ziarul Romania Libera din 24 ianuarie 2011

Sibianul Hermann Oberth, născut în 1894, a intrat în istorie ca părintele fondator al rachetei şi astronauticii. Din păcate însă, performanţele sale tehnice au fost umbrite de evoluţia sa ulterioară din politică, acesta gravitând în jurul ideilor de extremă dreaptă.Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi din lume are origini în Transilvania. Hermann Oberth se numără printre părinţii ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Tot el a lucrat şi într-un laborator secret, în Germania nazistă, care a produs rachetele cu ajutorul cărora dictatorul Adolf Hitler spera să schimbe cursul celui de-al doilea război mondial. Echipa condusă de savantul Wernher von Braun, discipolul lui Hermann Oberth, dar în care lucra şi savantul născut în Transilvania, a produs celebrele rachete V2, care au dus la masacrarea a mii de britanici. Însă aceeaşi echipă ştiinţifică, „răpită" de americani, a avut o contribuţie majoră în programul spaţial american şi în producerea rachetelor din seria Apollo, care au permis oamenilor să ajungă pe Lună. Hermann Oberth a lucrat inclusiv în acest program spaţial.
Hermann Oberth s-a născut în anul 1894, la Sibiu. După unele opinii, familia acestuia provenea din oraşul Mediaş, acolo unde se află şi un muzeu dedicat părintelui astronauticii. Potrivit propriilor sale memorii, Hermann Oberth era fascinat de romanele lui Jules Verne, scriitorul francez care a plasat acţiunea unuia dintre romanele sale, „Castelul din Carpaţi", chiar în Transilvania. Cărţile preferate ale lui Hermann Oberth erau însă romanele „De la Pământ la Lună" şi „Călătorie în jurul Lunii". Preocupat să transpună în realitate idele scriitorului francez, Hermann Oberth a creat prima sa rachetă încă din gimnaziu, la vârsta de 14 ani. La finalul studiilor liceale, el a decis să plece la München, pentru a studia Medicina. Aici l-a găsit izbucnirea primului război mondial. Hermann Oberth a fost mobilizat ca medic militar. Însă experienţa zguduitoare pe care a cunoscut-o în spitalele de campanie, precum şi suferinţele văzute l-au determinat să renunţe definitiv la profesia de medic. Aşa că el a decis să se întoarcă la Universitatea din München pentru a studia Fizica, la finalul primului război mondial.

Rachetele spaţiale, „o utopie"

Sasul din Sibiu şi-a pregătit teza de doctorat care avea legătura cu vechea sa pasiune pentru rachete. În anul 1922, el şi-a prezentat teza unei comisii formate din specialişti germani. Aceştia însă au refuzat să îi acorde titlul de doctor în ştiinţe, pe motiv că realizarea unor rachete spaţiale ar fi „o utopie". După acest episod, Hermann Oberth a devenit un critic acerb al sistemului de învăţământ. Savantul din Sibiu a refuzat să îşi mai susţină vreodată doctoratul, din ambiţia de a deveni un om de ştiinţă mai valoros decât cei care i-au refuzat recunoaşterea. Astfel, el a reuşit să îşi publice teza de doctorat sub forma unei cărţi, care a stârnit un imens scandal în presă. În anul 1923, Hermann Oberth a publicat cartea cu titlul „Racheta în spaţiul interplanetar", iar în anul 1929, a publicat şi lucrarea „Moduri de a călători în spaţiu". Ideile sale i-au adus celebritatea. În anii 1928 - 1929, Hermann Oberth a fost cooptat, în calitate de consultant ştiinţific, în echipa celebrului regizor Fritz Lang, care turna pelicula ştiinţifico-fantastică „Femeile de pe Lună", realizat de studiourile UFA. De altfel, la puţină vreme după realizarea filmului, Fritz Lang a emigrat în Statele Unite ale Americii, după ce a refuzat oferta lui Goebbels de a turna filme de propagandă pentru nazişti. Printre altele, Fritz Lang este autorul capodoperei „Metropolis", care este considerată drept una dintre cele mai reuşit pelicule din toată istoria filmului mut. Pelicula originală a fost redescoperită, din întâmplare, acum câţiva ani, a fost restaurată şi prezentată publicului inclusiv cu o serie de scene inedite pentru cinefili.

Prima rachetă

În toamna anului 1929, Hermann Oberth a realizat o premieră ştiinţifică, lansarea primei rachete cu combustibil lichid, Kegelduse, spre deosebire de cea creată în adolescenţă, care folosea alt tip de combustibil. În realizarea acestei rachete, Hermann Oberth a fost ajutat de un colectiv de studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care se număra şi viitorul părinte al programului spaţial american, Wernher von Braun. De altfel, Wernher von Braun, un descendent al unei vechi familii aristocrate din Prusia, a fost unul dintre cei mai străluciţi discipoli ai lui Oberth.

În slujba lui Hitler

În anul 1938, familia Oberth a decis să emigreze în Austria. Hermann Oberth a devenit profesor la Colegiul Tehnic din Viena. După ocuparea Austriei de către Germania, Hermann Oberth a devenit profesor la Colegiul Tehnic din Dresda. Apoi, el a fost cooptat în programul lui Adolf Hitler de creare a unor arme noi, secrete, menite să schimbe cursul confruntărilor militare. Mai întâi, sibianul a lucrat în Wittenberg, timp în care şi-a mutat familia lângă Nürnberg. Apoi, sub numele fals de Fritz Hann, Herman Oberth a fost inclus în echipa care lucra, sub conducerea discipolului său, Wernher von Brau, la Peenemunde. Această echipă a dus la crearea primelor rachete de mari dimensiuni, celebrele V2, care au masacrat un mare număr de britanici în timpul celui de-al doilea război mondial. La finalul războiului, Wernher von Braun şi o mare parte a echipei de oameni de ştiinţă implicaţi în dezvoltarea noilor arme ale lui Adolf Hitler au fost „răpiţi" de către americani, în cadrul unei operaţiuni secrete, Operaţiunea Agrafa. Deja începuse competiţia dintre americani şi sovietici pentru „creierele" lui Hitler. În acest context, Hermann Oberth s-a mutat în Elveţia, în anul 1948. Apoi, în anul 1950, el s-a mutat în Italia, iar în anul 1953, sibianul s-a întors în Germania Federală, pentru a scrie şi publica o carte în care îşi expunea o serie de idei legate de crearea unui reflector spaţial, a unei staţii spaţiale şi a unei nave spaţiale cu propulsie electrică. De asemenea, Hermann Oberth a conceput costume de cosmonaut.

Cercetător pentru programul spaţial american

Savantul din Sibiu a fost cooptat, de Wernher von Braun în cadrul programului spaţial american. El a lucrat, timp de cinci ani, pentru NASA şi a avut o contribuţie extrem de importantă la programul care s-a concretizat în crearea rachetelor din seria Apollo, care au permis aselenizarea lui Neil Armstrong. În anul 1958, Hermann Oberth s-a întors în Germania, unde a publicat o carte despre un vehicul şi o catapultă lunare. Tot el a proiectat un elicopter şi un avion silenţios. În anul 1960, savantul sibian s-a întors în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat în programul de dezvoltare a rachetelor Atlas. Hermann Oberth s-a pensionat în anul 1962, la vârsta de 68 de ani. Până la moartea sa, în anul 1989, el a continuat să scrie. A abordat mai ales teme legate de filosofie. Însă Hermann Oberth, în timpul crizei petrolului din anul 1977, a conceput o centrală eoliană, menită să asigure accesul europenilor şi americanilor la energie regenerabilă.

Politician nazist?

Dacă Hermann Oberth este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai secolului XX, totuşi biografia sa conţine numeroase umbre. Se pare că Hermann Oberth a aderat la ideologia nazistă în perioada în care proiecta rachete pentru Adolf Hitler şi când fusese înrolat ca ofiţer SS. După război, el s-a înscris în formaţiunea de extremă dreapta Partidul Naţional-Democrat. Hermann Oberth a publicat, printre altele, o broşură prin care propunea un program demografic asemănător celui nazist, care presupunea avortarea copiilor cu dizabilităţi. În anul 1965, sasul a candidat pentru partidul extremist şi a cerut eliberarea criminalilor de război.

Tragedie paternă

Hermann Oberth s-a căsătorit la vârsta de 35 de ani cu Tilli. Soţia sa i-a dăruit patru copii, însă el a avut nefericirea să îi vadă pe doi dintre ei cum au devenit victime ale celui de-al doilea război mondial. Un băiat a murit, ca militar, pe front, pentru ca, în august 1940 să-i moară şi fiica, într-un accident de muncă.

Comentariu propriu : Este un exemplu ca intodeauna marii romani ( savanti,scriitor, filozofi, medicii, oameni de cultura, etc.) ca sa se realizeze profesional trebuie sa se emigreze. Noi ca natie niciodata nu am stiut sa ne pastram/stimulam , sa ne respectam valorile, dar am stiut a dracului de bine sa ne mandrim cu ei, dupa ce le-am dat cu sutul la partea dorsala.

[LORD]

- SCURTA ISTORIE A TELEFONULUI MOBIL -

TELEFONUL MOBIL, O ISTORIE DE 141 ANI . Sursa : Articol publicat de Sorina Mihail in revista Capital din 24 Ianuarie 2011


Originile telefoniei se regăsesc în anii 1870, când Graham Bell a reușit, pentru prima dată, să capteze un mesaj transmis prin unde radio. El a patentat telefonul în 1876, un aparat care îngloba tehnologie folosită și la telegraf. Însă istoria modernă a telefoniei mobile începe în anii 1940, când telefonia prin intermediul undelor radio era folosită în scopuri militare. Treptat, tehnologia a devenit populară și în rândul civililor, radiotelefonia fiind prezentă în taxiuri, camioane și mașini de poliție.

- Primul telefon mobil a fost folosit de poliția suedeză în 1946. Nu era însă deloc practic: după numai șase apeluri, bateria mașinii era complet descărcată. Tehnologia devenea tot mai populară, iar în 1954, în filmul Sabrina, omul de afaceri Linus Larrabee, jucat de Humphrey Bogart, poate fi văzut efectuând un apel de la telefonul instalat în limuzina sa.
- În 1957, inginerul rus Leonid Kupriyanovich a creat un telefon mobil numit LK-1. Aparatul avea dimensiuni relativ mici, era dotat cu antenă și disc și cântărea trei kilograme. Purtea fi folosit pe o rază de 20-30 km de stația de bază, iar bateria asigura funcționarea pentru 20-30 de ore.
- În 1967, tehnologia telefoniei mobile era deja disponibilă. Utilizatorul trebuia să stea însă într-o singură celulă pentru a nu pierde semnalul radio (turnurile care asigurau transmisia semnalului pe o anumită arie, denumită celulă, fuseseră deja create în anii 1940).
- În 1971, AT&T a înaintat Comisiei Federale pentru Comunicații din SUA o cerere pentru furnizarea servciilor de telefonie mobilă, dar a primit aprobare abia zece ani mai târziu. Primul apel telefonic de pe un telefon mobil analog a fost efectuat în 1973, de Martin Cooper, un inginer al companiei Motorola, după o competiție acerbă cu Bell Labs pentru producerea primului telefon mobil portabil. Modelul Motorola DynaTAC 8000X a fost creat în urma unor cercetări care au durat 15 ani și au costat peste 100 de milioane de dolari. Cântărea aproape 0,8 kg, dimensiunile sale erau 33x4,5x9cm și putea fi cumpărat cu 3.995 de dolari.
- De atunci, mii de modele de telefoane mobile au fost vândute utilizatorilor. În 1987 Motorola a scos modelul MicroTAC 9800x, care se livra cu un dock special pentru încărcare, iar tastatura putea fi acoperită cu o clapetă. În anii 1990 a apărut și a doua generație de terminale, care foloseau fie tehnologia GSM, fie CDMA. Calitatea semnalului s-a îmbunătățit semnificativ, iar dimensiunile telefoanelor s-au redus. În 1992, nokia a lansat primul său model GSM, 1011.
- În 1996 producătorul finlandez a lansat și primul smartphone, Nokia 9000 Communicator. Nokia 5310 a fost lansat în 1998, fiind cel mai popular model la acea vreme. Evenimentul anului 2000 a fost, fără îndoială, lansarea modelului Nokia 3310. Au fost vândute 126 de milioane de exemplare, fiind foarte popular la nivel mondial, dar în special în Europa. Concurentul său principal erqa Ericsson R320, printre primele telefoane care aveau și un browser WAP. Primul telefon dotat cu Bluetooth a fost lansat de Ericsson un an mai târziu, modelul Ericsson T39. Competiția producătorilor era deja acerbă și Nokia începuse să își anseze și modele care se adresau femeilor, precum Nokia 8310. În același abn Ericsson a lansat primul telefon cu ecran color, iar Siemens primul său model GPRS.
- Tehnologia a avansat rapid, astfel că în 2002 a apărut și primul touch-screen, Sony Ericsson P800, care avea o memorie de până la 128 MB. Atunci a apărut un alt model Nokia care a devenit foarte popular datorită dimensiunilor și a duratei bateriei: Nokia 6310i.
- Lansat în 2003, Nokia 1100 a depășit toate recordurile de popularitate, fiind vândut în peste 200 de milioane de exemplare. Se zvonește că prețul său a ajuns și la 32.000 de dolari, pentru că putea fi folosit pentru interceptarea anumitor parole bancare.
- Primul PDA a fost BlackBerry Quark 6210, iar primul telefon slim a fost lansate de Motorola: Razor V3.
- Premierele s-au ținut lanț până în 2007, când a fost lansat iPhone. Iar de atunci focusul producătorilor s-a mutat rapid spre touch-screen și integrarea de camere foto cât mai perfomante, spre funcții multi-media și browsere care să permită navigarea rapidă pe internet.

Unde se va ajunge? Ecran flexibil, acumulator lichid... producătorii organizează periodic concursuri pentru studenţii celor mai mari universități din lume, pentru a le stimula acestora imaginația și creativitatea. Chiar și Mozilla a făcut public un concept de telefon: Seabird, dotat cu două pico-proiectoare pe margini, care afişează o tastatură pe o suprafaţă plană, tehnologia fiind bazată pe detectare în infraroşu.

[LORD]

Si pentru ca astazi este ziua Unirii, va propun un articol despre viata amoroasa si nu numai a lui Alexandru Ioan Cuza. Sa nu uitam ca inainte de toate si era om.

MARIA OBRENOVICI , AMANTA CARE IL STRIVESTE PE MARELE CUZA . Sursa : Articol preluat din Revista Historia, noiembrie 2010, scris de Mircea Duţu.


Scurta biografie fara interpretari

Cel mai probabil (întrucât exista unele divergente între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a nascut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatal Ioan fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveana, iar mama Sultana, nascuta Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiana, de pe malul european al Bosforului, ai carei membri ajunsesera si pe malurile Dunarii. A avut un frate Dumitru, mort tânar, într-un accident de calarie si o sora Sultana. Patrunde în tainele învataturii, urmând pâna în 1831 cursurile pensionului francez al lui Victor Cuvenin de la Iasi (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris îsi ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835. Desi îl atragea medicina, experienta unei lectii practice de disectie la morga unui spital parizian îl face sa renunte la cariera medicala si sa se înscrie la Facultatea de Drept, pe care nu o termina însa.Din pacate, nu exista nici o fotografie a lui Cuza Voda. Arta fotografica facea abia primii pasi, în momentul perioadei de glorie a protagonistului istoriei noastre, iar dupa abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografica a scazut total. Dupa toate probabilitatile, A. I. Cuza avea un fizic placut, era de înaltime medie, zvelt, cu ochi caprui, parul blond, cu pielea alba a fetei si, cel putin la maturitate, purta mustata si barbison (copiind într-un fel pe Napoleon al III-lea). Toate portretele oficiale ni-l prezinta în uniforma militara atât de draga doamnelor timpului, ceea ce ne arata grija pentru aspectul fizic si preocuparea de a transmite posteritatii o imagine corespunzatoare si din acest punct de vedere.
Mai tânara cu sase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai putin daruita de Dumnezeu cu atuuri fizice. De o talie medie, cu ochi caprui si par castaniu închis, avea fata smeada, rotunda, un corp nu prea bine proportionat. Degaja un aer de "femeie de casa", cuminte si ocrotitoare, care stia bine care îi sunt locul si rolul pe care le acceptase si le juca pe masura. Nu stralucea în public, dar se impunea prin tact si seriozitate. Posteritatea l-a cunoscut mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însa poate cel mai bine.
Revenit în tara fara o diploma de licenta, încearca si reuseste sa se afirme în cariera militara, înscriindu-se cu gradul de cadet la 15 septembrie 1837. Dar nici viata armelor cu rigorile ei nu pare sa-l fi atras în mod deosebit, "evadând" ulterior de aici în mai multe rânduri, pentru a exercita mai ales functia de prezident al Judecatoriei tinutului Covurlui (prima data în l842), dar si pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcalab de Galati. În toate aceste functii, Cuza s-a remarcat printr-un respect desavârsit al legii, printr-o cinste exemplara si, totodata, printr-o adânca întelegere fata de taranime (C. C. Giurescu). În acest context, intra în jocul pregatirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) si apoi si al Valahiei (24 ianuarie 1859).
Dupa o domnie rodnica, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizata de "monstruoasa coalitie", este înlaturat de la domnie si ia calea exilului. Se stinge din viata la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inima. Avea numai 53 de ani. Trupul îmbalsamat al marelui disparut a fost adus la Ruginoasa.

Fire de boem

Cel mai competent "biograf" al sau, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: "Era un om simpatic si inteligent, având replica prompta si ascutita. Chiar si slabiciunile sale - nu dispretuia, mai ales nu dispretuise în tineretile sale, un pahar de vin bun si omagia frecvent sexul frumos - erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngaduinta. Pe de alta parte, nu era nici un ambitios doritor de a face, cu orice pret, cariera si nici nu umbrea pe ceilalti prin mari însusiri de orator - ca M. Kogalniceanu, de talent - ca Alecsandri sau de prestigiu - ca Negri. I se cunostea firea dezinteresata: nu se folosise niciodata de slujbe spre a face avere, ca altii". Si totusi... Daca orice putere corupe, iar cea absoluta cel mai mult, spre sfârsitul domniei s-a mai schimbat, contaminat mai ales de anturaj.
O autoare a biografiei Elenei Cuza surprinde astfel firea si tabieturile domnitorului: "Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care tineau la buna lor faima. Dupa obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lasat fara nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopti cu prieteni usuratici, care-i speculau firea nepasatoare, gata sa le împarta tot ce avea si sa le mai ramâna si dator. Patimas la jocuri de carti, îsi pierdu mai târziu multe proprietati mostenite de la parinti" (Lucia Bors, Doamna Elena Cuza, 1940). Asadar, fire de boem, dezinteresat de starea materiala, usuratec si nestatornic, atins de "patima" jocului de carti si atractiile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut rezista tentatiilor de om, iar aceste slabiciuni omenesti au fost exploatate din plin de cei interesati.
Dupa "scoala vietii" din Paris, se întoarce acasa fara studii. Initierea sau "ucenicia" într-ale amorului si le-a facut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris din perioada 1835-1837. Trimis aici la dificila vârsta a adolescentei (15 - 17 ani) si fara nici un control din partea familiei, tânarul si falosul moldovean, în vinele caruia curgea si sângele navalnic italian si grecesc al rudelor din partea mamei, a cazut prada capcanelor vietii mondene pariziene.

Ratacit în aceasta lume seducatoare, dar deosebit de scumpa, tânarul Cuza nu rezista. Face mai multe tentative de a urma o facultate, dupa obtinerea bacalaureatului în 1835, la început Medicina, iar apoi Dreptul, dar fara succes si se retrage în tara (1837), dupa dictonul "decât codas la oras, mai bine în satul tau fruntas". Este de presupus ca, prin firea sa moderna si nestatornica, liber precum pasarile cerului, tânarul evadat din austerul târg al Iesilor a cautat în cosmopolita capitala franceza, sub imboldul instinctelor vârstei, împlinirea tuturor dorintelor. Lipsa de bani l-a facut sa frecventeze localurile de jocuri de noroc, dar si case intime nu cele mai de lux, fapt care i-a determinat pe parinti sa-l recheme în tara. Totusi, deprinderile tineretii s-au întiparit asupra comportamentului sau pe viata.
Dupa esecul parizian, întors în tara, Cuza decide sa se consacre carierei militare, mai putin pretentioase în plan intelectual, care îi conferea un anumit statut social, inclusiv material. Totodata, Cuza stia ca, mai întotdeauna, uniforma de ofiter atragea ca un magnet femeile galante. Asa se face ca, la 15 septembrie 1837, este primit si înscris în armata cu gradul de cadet. Nu întâmplator, se stabileste la Galati, oras pe Dunare, cu o bogata lume cosmopolita, aflat pe fluxul transportului si comertului international al timpului. Aici avea multe localuri mondene, un cazino unde negustorii bogati sau îmbogatiti (mai ales în urma comertului cu cereale si lemn) îsi jucau norocul si îsi pierdeau noptile. Cuza nu era un bautor, dar fuma mult si consuma cafea fara masura.
Excesul de tutun, de cafea neagra si timpul irosit aveau sa-i afecteze inima si sa-i grabeasca sfârsitul, pe fondul bolilor de plamâni si de inima de care suferea. Pe lânga multe aventuri amoroase cu femei întâmplatoare, insignifiante, îsi dezvolta si cariera de cartofor, pe care si-a exercitat-o din plin la Cazinoul din Galati. Aici l-a întâlnit pe belgianul Charles Liebrecht, temutul si atotputernicul membru al camarilei de mai târziu, chelner si marcher de biliard. Personaj versat, acesta a speculat din plin slabiciunile omenesti ale pârcalabului si-i facea legaturi cu femei galante si chiar îl ajuta sa câstige la carti si îl împrumuta cu bani spre a putea iesi din situatii financiare dificile. În mod deosebit, lui Cuza i-a placut puterea, din moment ce, dincolo de timpuri si moravuri, a ramas mereu în functii publice: fie ofiter, fie presedinte de judecatorie, fie pârcalab si întotdeauna la Galati (judetul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris. Firea risipitoare si practicarea jocurilor de noroc ori frecventarea localurilor de placeri au facut sa-si risipeasca repede averea mostenita, iar leafa sa-i fie întotdeauna insuficienta. Starea de nevoie materiala l-a determinat, printre altele, sa se casatoreasca, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogata si reprezentativa pentru Moldova timpului. Mariajul i-a asigurat, pentru o buna bucata de timp, un anumit confort material.

O casnicie anosta

Casatorit la 30 aprilie 1844, cu Elena (Elenco) Rosetti, fiica postelnicului Iordache si a Ecaterinei, nascuta Sturdza, Alex. Cuza nu va renunta total la modul de viata dus pâna atunci. El avea 24 de ani, functiona ca magistrat, iar tânara sotie avea 18 ani si era casnica. Proaspata familie s-a instalat la Galati, unde sotul se stabilise mai de mult. Parintii din ambele parti ramâneau mai ales la tara, preocupati cu treburile agriculturii.
La numai trei saptamâni de la nunta si despartirea de parinti, Elena constata într-o scrisoare ca lipsa mamei îi "era tare grea". Da apoi relatii despre plictisul care o încerca si pe care cauta sa-l alunge prin crosetatul de portofele si alte obiecte de îmbracaminte sau facutul de dulceata; vapoarele aduceau, la nevoie, stofe si materiale dintre cele mai diverse. La 18 octombrie, fiica îi trimitea, la Golesti, Ecaterinei Rosetti "zece chitre" si o ruga sa o ierte ca sunt asa de putine, întrucât "se gasesc foarte greu la Galati, caci toate care au sosit au fost expediate la Iasi". Grijulie, în toate scrisorile, ca un fel de leitmotiv, sotia îsi scuza sotul ca nu scria nimic socrilor, astfel ca "fiind foarte ocupat... m-a rugat sa-ti transmit respectuoase sarutari de mâini". Într-o alta depesa catre familie, transmisa tot din Galati, în prima zi a Craciunului anului 1844, tânara domnita noteaza, nu fara un ascuns amar, printre altele: "Nu am noutati sa va dau, caci ies foarte rar, negasind placere decât la mine acasa; încolo societatea din Galati este de o monotonie fara asemanare".
Putin mai târziu nota ca "în ceea ce priveste relatiile, cunosc pe toate doamnele din Galati, dar frecventez doar pe doamna Ghica". Ca de obicei, formula de politete: "Alex ar fi dorit sa-ti scrie el însusi câteva rânduri, dar cum este la tribunal, îmi fac datoria sa-ti trimit, din partea lui, respectuoase sarutari de mâna". În alta scrisoare, Elena adauga alte informatii privind aspecte ale vietii sale anoste: "Nu fac decât sa citesc si sa lucrez toata ziua. La Iasi nu vom merge iarna aceasta, caci sotul meu are treburi care nu-i permit sa paraseasca Galatiul".
În aceasta situatie, scrisorile de la parinti, de la frati ori de la simple cunostinte erau aproape singurele bucurii pentru "exilanta" de pe malurile Dunarii. Sotul Alecu Cuza era deosebit de ocupat cu treburile publice, încât nu putea nici macar sa scrie câteva rânduri socrilor; pleca uneori la Iasi pentru saptamâni si nimeni nu-i cerea socoteala. Despre cum îsi umplea el timpul liber, istoricii ne lasa doar sa banuim. Despartirea de familie avea sa devina câtiva ani mai târziu regula; evenimentele de la 1848, pregatirea Unirii, calatoriile în strainatate pentru diverse cure si tratamente aveau sa contribuie la formarea unui anumit "zid" între cei doi soti. Plictisul conjugal si predispozitia naturala a lui Cuza spre aventura amoroasa aveau sa conduca la situatii clasice de adulter gen menage a trois.

Se îndragosteste de Cocuta Vogoride

Prima relatie amoroasa extraconjugala mai cunoscuta este cea cu Cocuta Vogoride, nascuta Conachi, sotia caimacamului Nicolae Vogoride. Aceasta legatura explica relatiile speciale cu noul cap al statului, dupa plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, desi Vogoride a fost un antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou pârcalab al Covurluiului si apoi reinte-grat, la cerere, în armata, cu gradul de sublocotenent si atasat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avanseaza pâna la gradul de maior (la 16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 24 aprilie - capitan, iar la 3 mai, maior. Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocutei, Cuza îsi permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 sa-si dea demisia cu ocazia alegerilor masluite de caimacam.
Apoi, dupa anularea scrutinului, prin interventia marilor puteri, la 24 august 1859, accepta iarasi propunerea de colaborare a lui Vogoride si este înaintat la gradul de polcovnic (colonel). Putin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al Hatmanului Militiei (oastei) Moldovei. Explicatiile istoricilor oficiali cum ca aceasta atitudine a caimacamului - aproape biblica (de a întoarce obrazul spre a fi lovit si pe cealalta parte) - s-ar explica prin dorinta de a-l avea aproape nu rezista, întrucât pozitia unionista a lui Cuza era arhicunoscuta si oricât de duplicitar si-ar fi jucat cartea, nu putea sa-l însele într-o asa masura pe antiunionistul N. Vogoride. Mult mai credibila este influenta Cocutei, sotia caimacamului, care, îndragostita de Cuza, iar Vogoride de ea, a tinut "cald" lantul slabiciunilor sentimentale.
Mai ales sentimentele iubirii, la care s-au adaugat cele patriotice, au facut-o pe Cocuta Conachi sa-si tradeze sotul si sa trimita scrisorile compromitatoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor din 1857, pârcalabului de Galati care le-a folosit în denuntarea ilegalitatilor si anularea scrutinului. Cum sotul nu stia nimic, dimpotriva, dorea sa-l aiba aproape pe Cuza, speculatiile s-au facut pe o "conspiratie" de natura pur politica, banuit fiind mai ales Negri, decât adevaratii vinovati.

Urmeaza Maria Obrenovici

Episodul cel mai discutabil si mai controversat al vietii amoroase a lui Alexandru Cuza ramâne relatia sa cu sârboaica Maria Obrenovici. Fire prea navalnica, meridionala, casatorit cu o femeie insipida, din interes material, care, în plus, avea "defectul" fizic de a nu putea face copii, Cuza Voda s-a îndepartat treptat de caldura caminului conjugal spre a se deda la numeroase aventuri amoroase. Casnicia viitorului domnitor, vesnic hartuit de datornici, s-a destramat treptat într-un lung sir de suferinte pentru sotie. Peripetiile alegerilor, desemnarea ca domn al celor doua principate, stabilirea la Bucuresti, calatoriile în strainatate ale doamnei Elena pentru tratament au constituit fondul general pe care Alexandru a devenit o prada deosebit de tentanta pentru femeile epocii. Iar prima care a atacat cu inteligenta si poate "cu program" a fost frumoasa printesa din casa domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici. Începuta timid, relatia avea sa devina una puternica, cu multe date politice, specifice unei atari legaturi sentimentale. În orice caz, în privinta lui Alexandru Cuza a fost vorba mai întâi de o atractie fizica, de o aventura de o noapte transformata ulterior, treptat, într-o dragoste puternica, statornica si înrobitoare.
Ar fi prea romantic, dar putin credibil ca aceleasi lucruri sa se fi întâmplat si cu Maria. Oricum însa, strânsele legaturi ale familiei sale cu Rusia lasa deschisa poarta speculatiilor privind rolul sau de "Mata Hari" pe lânga cercurile conducatoare din România, în frunte cu chiar domnitorul tarii. Si totusi, amanta i-a daruit principelui doi fii, pe care tatal natural i-a înfiat si i-a adus la Palat, dându-i în seama sotiei legitime. Relatia dintre cei doi nu a avut nimic cu fidelitatea între cei doi parteneri; Maria a avut legaturi si cu alti barbati, nascând chiar si copii conceputi cu acestia.

Kogalniceanu - însarcinat cu racolarea de femei usoare

La rândul sau, Alexandru, dornic de noi si noi aventuri, nu ezita sa plece noaptea prin Bucuresti travestit, singur sau însotit de vesnicul sau consilier Mihail Kogalniceanu, spre a vizita diverse adrese confidentiale, cu ibovnice de lux. Preferate erau oachesele tinere si focoase. Un carnetel descoperit în arhive arata ca sobrul Kogalniceanu, care avea sa proclame la 9 mai 1877, în parlament, independenta României, îsi "bifase" nu mai putin de 700 de experte într-ale amorului, pe care cheltuise o avere! În toate ocaziile, indiferent de cel cu care împartea relatia amoroasa, Maria Obrenovici a stiut sa-si impuna rangul de metresa preferata. Asa a fost si în relatia ei cu Voda Cuza.
La putin timp dupa începerea idilei, la 12 martie 1862, domnul stapânitor cumpara cu 7.000 de galbeni împaratesti, de la Manolache Zefcari, o casa cocheta, situata în strada Biserica Amzei. Era o constructie relativ mica, dar bine împartita, amplasata pe o strada nu prea frecventata, dar în acelasi timp aproape de Palatul domnesc si cu iesire la cea mai importanta artera de circulatie a vremii: Podul Mogosoaiei.
"Desigur ca, înainte ca Maria Obrenovici sa se mute, casa a fost înzestrata cu tot ce era necesar. Mobile luxoase comandate la Paris, covoare persane si franceze, tablouri si tot felul de obiecte ornamentau interiorul casei în care Maria trebuia sa locuiasca si sa primeasca totdeauna pe cel care-l robise si care, în oarba lui pasiune, nu tinea seama de onoarea tronului, de morala societatii, de <gura lumii> si nici de mult întelegatoarea lui sotie care stia totul, dar care în marea si sincera ei dragoste si admiratie trecea cu vederea nesabuitele fapte ale sotului sau.
Zile, luni si ani de-a rândul, Cuza Voda si-a petrecut multe ore din zi si din noapte în casa de pe strada Biserica Amzei. Oamenii din mahala au vazut de multe ori pe domnul în civil, de statura mijlocie, care oricât ar fi fost deghizat, era usor de recunoscut prin mustata si barbison, imitatie dupa Napoleon al III-lea. Toate acestea s-au înregistrat în condica vie si nescrisa a mahalalei si s-au pastrat prin traditie pâna în zilele noastre. Pâna acum vreo 25 de ani se mai aflau unii batrâni care le stiau, fiindu-le povestite de bunicii lor. Iar ca dovezi concrete ca Maria Obrenovici a locuit aici se mai gaseau înca pâna la demolare multe marturii în aceasta casa: tablouri frumoase, icoane pretioase, carti rare, o frumoasa tabachera în filigran cu cifrul domnitorului si un birou-secretaire; acesta din urma se afla actualmente în colectia unui muzeu din provincie, iar tabachera în posesia doamnei Elena Butculescu, ultima proprietara a casei.
Spre sfârsitul domniei lui Cuza Voda, îndrazneata Maria, plina de pretentii si vanitate, nu era multumita cu casa ce-i fusese destinata. Voia sa fie vazuta de tot mai multi oameni ca ea e singura femeie preferata de Voda, ca poate oricând, neanuntata, sa intre la palat, ba în cele din urma sa ia masa separat cu domnitorul. Asa s-au întâmplat lucrurile si asa i-au apucat evenimentele din noaptea de 11 februarie 1866". (George Potra, Din Bucurestii de ieri, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990, vol. I, pag. 507). Fireste, galantul Voda si-a manifestat amorul fata de Maria prin numeroase daruri, în bani si bijuterii, favoruri pentru rudele si apropiatii acesteia. Totodata, Maria a exploatat slabiciunea domnitorului pentru ea, smulgându-i secrete pretioase din viata politica, pe care a stiut sa le valorifice în cercurile interesate.

Familiile nobiliare încep sa evite balurile de la Curte

Ca toate metresele (Maria fiind din acest punct de vedere o vrednica precursoare a Elenei Lupescu!), si cea a lui Cuza a creat si mai ales cultivat o camarila corupta si intriganta. Ea a fost inclusa în cercul de afaceri si corupti de nimeni altul decât C. Liebrecht (al carui palat constituie astazi Casa Universitarilor din Bucuresti), mâna dreapta a lui Cuza, ce-si construise pâna si un propriu serviciu secret. Asa cum nota C. C. Giurescu, acesta "stiuse sa câstige si simpatia si încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diferite servicii personale; cumpara de pilda, pentru ea, în 1865, cai în valoare de 202 galbeni; achita, de asemenea, diferitele taxe de întretinere privind atelajele ei. O împrumuta chiar si cu bani". Intimitatea dintre cei doi a facut chiar ca gurile rele sa cleveteasca de existenta a ceva mai mult, date fiind naravurile femeii, în sensul ca seful camarilei ar fi fost, de fapt, tatal copiilor înfiati de Cuza si considerati drept ai sai! Excentritatile relatiei si vadita sa dimensiune de coruptie au creat în epoca, mai ales în rândul clasei politice, un puternic curent de opinie de dezaprobare. În ciuda avertismentelor si criticilor din partea apropiatilor si a reactiilor uneori violente ale opozitiei, Domnul nu a acceptat în nici un chip sa înceteze relatia cu Maria sau cel putin sa o acopere cu o binevenita discretie. Dimpotriva, a adus-o la palat, supunând-o pe doamna tarii la supliciul rusinii. Marea majoritate a lumii evita anturajul printului, care devenise un loc rau famat. Doamnele de neam, cu buna reputatie si sotii lor evitau balurile organizate la curte; oamenii politici refuzau audientele si invitatiile la manifestarile oficiale, familiile nobiliare nu mai erau interesate sa aiba relatii cu Voda, doamnele de onoare îsi paraseau serviciul.

Maria intra în focul complotistilor

Robit de pasiune, Domnul îsi credea ibovnica fara de prihana, trecea peste orice pentru a si-o pastra, nedreptatea si îndeparta pe oricine care încerca sa-l faca sa vada direct în fata realitatea. Pâna când a venit ziua abdicarii fortate de la 11 februarie 1866, când "monstruoasa coalitie", nemairabdând capriciile Domnului, odinioara atât de iubit, l-a obligat sa accepte ca situatia era imposibil sa mai continue.
La 24 ianuarie 1866, când se sarbatoreau sapte ani de la marele act al Unirii, balul oficial nu s-a mai desfasurat la Palat, în urma refuzului protipendadei de a participa, astfel ca s-a organizat la resedinta familiei Sutu. Totusi, programul a cuprins si o reprezentatie cu "La favorite scene d'opera chantée par Mme Marie Obrenovici" .
Maria juca deja cu mai mult talent pe scena politica rolul de Mata Hari dâmboviteana, intrând în jocul conspiratiei anti-Cuza. Tradându-l, ea a tradat si pretinsa ei dragoste fierbinte. Care sa fi fost mobilul? Banii, datoria politica, alte explicatii? Greu de spus clar si precis! Cert este ca metresa a facut din plin jocul complotistilor. Ea a primit misia de a-l retine pe Domn în Palat, la jocul cu carti, toata noaptea de 11 februarie, spre a-l împiedica sa paraseasca resedinta deghizat, cum îi era obiceiul si astfel abdicarea sa ramâna fara obiect. S-a vorbit si poate nu fara temei, de rolul sau de spion rusesc pe lânga Domnitor. Daca avem în vedere si alte "coincidente", precum si interesele importante si permanente ale imperiului moscovit pentru Moldova, ipoteza pare credibila.
Dar sa vedem care a fost firul evenimentelor.
La ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret si au organizat în detaliu lovitura de Palat. Seara, domnitorul a cinat singur cu Doamna Elena. Spre miezul noptii, apare în graba Maria Obrenovici, însotita de grecul Sachelaridis, cartofor înrait, care îl provoaca pe Cuza la jocul de whist pâna noaptea târziu. Obositi, dupa ora 2 din noapte, amanta si Voda s-au retras în aceeasi camera, pentru a continua jocul în alte feluri. În apartamentul alaturat, resemnata, Elena Doamna, împreuna cu copiii sotului si ai metresei, se lasau prada visurilor frumoase. Dupa o noapte de amor, a urmat o dimineata pentru istorie. În zori, în camera de nebunii au intrat militarii, pe usa lasata special deschisa de Maria Obrenovici. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmpla si l-a trezit din somn pe Domnitor. Acesta avea pistoalele pe noptiera, dar nu a mai ajuns la ele. Un altul si-a scos mantaua si a acoperit-o pe amanta spre a nu-si dezveli nurii si a putea sa se îmbrace, apoi a fost condusa pâna acasa pe jos... Restul este istorie scrisa! Sustinerile ca, ulterior, Al. I. Cuza, însotit de amanta, a luat drumul refugiului, au ramas simple speculatii. Numai Doamna Elena si cei doi fii aveau sa-i fie alaturi tot timpul.

"Tradatorul" din dragoste - Nicolae Haralambie

Unul dintre participantii la complot a fost colonelul Nicolae Haralambie, comandantul regimentului de artilerie din garnizoana Bucuresti, devenit imediat dupa evenimente membru al Locotenentei Domnesti si general. Daca aceste lucruri sunt în general cunoscute, mai putin dezvaluit a fost "secretul" care l-a determinat atunci pe ofiter sa-si tradeze Domnul, de care era atât de atasat. Ca si în alte cazuri, la mijloc a fost patima pentru o femeie. Într-adevar, Haralambie facuse atunci o puternica pasiune pentru doamna C., dintr-o familie aristocrata de optiune liberala. Speculând situatia, "monstruoasa coalitie" s-a folosit de femeie, care, în schimbul cedarii la pat, l-a facut pe colonel ca în noaptea abdicarii sa îndrepte tunurile spre palatul princiar! Mai târziu, nestiind de adevarata cauza a "actelor de vitejie" din acea noapte, principele Carol i-a oferit colonelului cinstea de a citi, la 1866, în Camera, juramântul noului Domnitor!

Eterna curtezana

Privita din perspectiva istoriei, Maria Obrenovici ne apare ca prototipul incontestabil al femeii care stie ce vrea, decisa sa-si joace cu abilitate cartea frumusetii trupesti si a farmecului inteligentei, pentru a-si promova cele mai diverse interese existentiale. Si tot ca de obicei, în istorie, purtarile sale au condamnat-o la rolul de eterna curtezana. "Femeie foarte frumoasa, cu un bogat par negru si ochi albastri, ce faceau un contrast reusit si produceau un efect minunat", Maria a fost fiica lui Costin Catargi si a sotiei lui, Smarandita, nascuta Bals (dar, se pare ca avea în vene si sânge sârbesc). Înca din frageda adolescenta, gratie frumusetii fizice si apucaturilor de femeie fatala, ea a fost foarte curtata, a avut o droaie de admiratori. Nu a pregetat sa raspunda tentatiilor, fiind posedata de un puternic spirit de aventura. Cu intentie ori, pur si simplu, prin voia soartei, a avut acces întotdeauna la barbati puternici, plasati în fruntea ierarhiei. A fost casatorita de doua ori. Prima data, a avut ca sot un general sârb, cu care a avut un fiu, Rudi Catargi. Acesta nu a fost recunoscut de tata (oare de ce?), asa ca a purtat întotdeauna numele de fata al mamei. Culmea, Maria nu i-a acordat nici un strop de dragoste, tratându-l ca pe un nedorit "accident biografic". De altfel, baiatu1 a fost crescut de sora mai mica a Mariei, Munu Catargi. Fiul a aflat târziu de adevarata sa mama, pe care nu a cunoscut-o în timpul vietii (se pare numai cu ocazia înmormântarii, la Iasi, în 1874), astfel ca între mama si fiu nu a existat nici un sentiment.

Ulterior, tot în cautare de partide bune, Maria s-a casatorit cu printul Milos Obrenovici, cu care a avut un fiu, cel care avea sa devina regele Milan al Serbiei (1882-1889), iar nepotul sau va fi regele Alexandru Obrenovici. Dar într-o stare de permanenta aventura amoroasa, Maria a ajuns repede si la desfacerea acestei casatorii. Istoricii nu au reusit sa consemneze motivele divortului, iar faptele arata ca o familie ca aceea a lui Milos (devenit si el rege sub numele de Milos al II-lea Obrenovici!) era atenta în privinta celor care urmau a deveni regine. În consecinta, Maria trebuie sa se multumeasca cu relatii mai putin reprezentative ca rang, orientându-se spre barbati cu bani, cum a fost C. Liebrecht, fostul sef de cazinou de la Galati, ajuns director general al Postelor si apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza. Dar poftele sale de marire aveau sa renasca, sarind din bratele controversatului personaj direct în cele ale Domnitorului Unirii, unde se va cuibari bine, desigur, atât timp cât acesta va ramâne în înalta functie, adica pâna la 11 februarie 1866.
Dupa ce îsi va fi numarat creitarii tradarii oferiti de complotisti, nici Maria Obrenovici nu a mai ramas mult timp la Bucuresti, plecând apoi în strainatate. Din relatarile medicului Carol Davilla, aflam ca, în 1873, Maria ajunsese în Germania, fiind doamna de onoare a împaratesei Augusta, sotia Kaiserului Wilhem I. "Principesa Obrenovici - scria Davilla - a avut amabilitatea sa ma recunoasca de departe si a strabatut multimea ca sa-mi strânga mâna. Era splendida..."

Elena Doamna s-a consolat cu colonelul Mavrichi

Dupa toate probabilitatile, în tineretea sa, nici Elena Cuza nu a fost "usa de biserica". Iata ce ne relateaza, în amintirile sale, cunoscutul personaj istoric Al. Candiano-Popescu, militar de cariera, participant la detronarea lui Cuza Voda, prezidentul Revolutiei de la Ploiesti din 1870 si ajuns adjutant al lui Carol I: "Ca Voda a fost un sot necredincios, nu se mai discuta, dar si Doamna în tineretile sale nu a fost o Lucretie. Corectitudinea vietii sale casnice a suferit eclipse. Una din acele eclipse se numeste colonelul Mavrichi. Acest oaches si frumos colonel fusese mult timp amantul Doamnei. S-a vorbit si de capitanul Mitica Pruncu, fost aghiotant al principelui detronat. Pruncu a fost chiar surghiunit peste granita. Gurile rele sustineau ca sâmburele dizgratiei ar fi fost legaturile sale amoroase cu Elena Doamna. Nu pot însa chezasui autenticitatea acestui fapt, pe când vechea si lunga legatura cu colonelul Mavrichi o chezasuiesc". Din relatia lui Cuza Voda cu Maria au rezultat doi fii: Dimitrie si Alexandru. Daca maternitatea înfocatei principese nu poate fi pusa la îndoiala, în privinta lui Cuza se aplica dictonul latin: mater semper certa est, pater incertus... S-au facut multe speculatii pe aceasta tema, unii indicându-l drept tata adevarat pe C. Liebrecht, altii pledând pentru "înaintasi" ai domnitorului la nurii preafrumoasei aventuriere. Cert este ca Alexandru Cuza i-a recunoscut si adoptat drept copii ai sai, iar Doamna Elena i-a acceptat ca atare. Mai mult decât atât, se vorbea de intentia domnitorului de a-si transmite ereditar tronul unuia dintre fiii sai. Oricum, prin testament, Cuza i-a desemnat drept urmasii sai. Amândoi s-au stins însa de timpuriu.
Dimitrie Cuza a murit în anul 1889 si a fost înmormântat la Ruginoasa. Alexandru Cuza s-a stins de inima, în martie 1890, la Madrid, în Spania; adus în tara, îsi doarme somnul de veci tot la Ruginoasa. A fost casatorit cu o membra a familiei Moruzi, care, anterior, pentru o scurta perioada de timp, fusese sotia lui Ion I. C. Bratianu si-l nascuse pe marele istoric si om politic de mai târziu George I. Bratianu.
În ciuda aventurilor sale amoroase, în ultimul sau act de vointa, testamentul, întocmit cu numai câteva luni înainte de moarte (survenita la 2 mai 1873, în Germania, la Heildelberg), Al. I. Cuza se gândeste numai la doamna Elena si la cei doi fii ai sai.

[LORD]

FURCULITA ARE O ISTORIE DE PESTE 2000 DE ANI . Sursa Revista Historia , august 2010 , articol scris de Gheorghe Braşoveanu

Furculiţa această „unealtă” de bucătărie, îşi trage numele de la latinescu „furca” şi a fost inventată de chinezi, care o foloseau în mod curent, pentru a mânca, în urmă cu 2.000 de ani î.Hr., aşa cum reiese din numeroasele descoperiri arheologice făcute în privincia Gansu, cât şi în alte părţi ale Chinei, unde au fost scoase la suprafaţă asemenea obiecte confecţionate din os, lemn sau metale.Şi pe teritoriul european, şi anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri.

În antichitate furculiţa era folosită pentru fragmentarea fripturii

În antichitatea greacă furculiţa a apărut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent, nici chiar de către cei foarte avuţi. Furculiţa din această perioadă avea doi dinţi foarte mari şi era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinţii ei ajutând la desprinderea cărnii de pe o şi la felierea ei, mult mai uşor decât dacă ar fi fost tăiată cu cuţitul. Deşi apare foarte des amintită în scrierile anticilor, oamenii din acele vremuri se foloseau mai mult de degete pentru a introduce mâncarea în gură, furculiţa fiind întrebuinţată mai mult pentru a scoate din oală bucăţile mari de carne fiartă sau pentru frigerea cărnii pe jăratec.
De la greci, furculiţa a trecut la romani, deşi, obiceiul acestora de a mânca alungiţi pe paturi, ducându-şi mâncarea la gură cu degetele, s-a prelungit până târziu, când Renaşterea s-a răspândit în Europa.
Începând cu secolul al VII-lea, la curţile regale din Orientul Mijlociu, furculiţa începe să fie folosită tot mai des la masă, ca din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.

Prinţesa Argila aduce furculiţa în Europa

Unii istorici bazându-se pe o veche legendă susţin că furculiţa ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prinţese bizantine. Deşi de-a lungul timpului, legenda a cunoscut mai multe variante, în esenţă subiectul este acelaşi: un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitor al dogelui Venţeiei, s-a căsătorit în anul 995, cu prinţesa Argila, din Bizanţ. Zestrea ei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci. „Prinţesa obişnuia să-şi taie mâncarea în bucăţi mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculiţe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului = furculiţe naturale = (degetele) ca să măncânce şi ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale”, scria Peter Damian, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan reprezintă o altă dovadă a faptului că la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul misivei, care datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculiţa, înainte de a mânca, perele sau merele coapte, păstrate în vin. Ei foloseau furculiţa la consumarea fructelor şi a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, preluat ulterior de doamnele de la curţile europene, a fost considerat imoral şi interzis de biserică.
Inventarele şi testamentele nobililor din Evul Mediu constituie cele mai bune dovezi că furculiţa nu era un obiect de folosinţă comun tuturor claselor sociale. Cele câteva furculiţe înregistrate, spre exemplu, în inventarul casei, de bijutierii regelui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547), erau confecţionate din metale preţioase, dovadă a luxului ostentativ afişat de monarh.Furculiţele au fost menţionate şi în inventarul tacâmurilor din argint, al unui nobil din Florenţa, din anul 1361, ca şi în inventarul regelui francez Carol al V-lea cel Înţelept (1364-1380), dar şi în multe alte documente. În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut şi în Toscana, dar nu au fost bine primite. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creaţie dumnezeiască, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului. Treptat, nobilii toscani au început să-şi comande furculiţe confecţionate din aur şi argint, cu doi dinţi, dar cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea, o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuţi. În general, italienii s-au adaptat foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculiţa a devenit pentru ei un obiect obişnuit la masă. Într-un cod al bunelor maniere din 1530 se scria că: „Este mult mai rafinat să mănânci cu trei degete, nu cu cinci. După aceasta cunoşti omul de neam”.

Regele soare mânca cu mâna

Din Italia, furculiţa a a juns în Franţa, unde, în anul 1380, regele Carol al V-lea (1364-1380) deţinea 12 furculiţe împodobite cu pietre preţioase, dar nici una nu era folosită pentru mâncat, ci doar ţinute în vitrină, ca decor. În 1533, când Caterina de Medici 81519-1589) s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea, furculiţa este adusă oficial, din Italia în Franţa. Dar şi francezii, ca şi alte popoare europene, s-au acomodat greu, cu această modă, pentru că ei considerau folosirea furculiţei un obicei de prost gust. Abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul regeleui Henric al III-lea (1574-1589), furculiţa începe să aibă o mai mare răspândire şi să devină nelipsită de la mesele marilor nobili. În schimb, regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) considera furculiţa ca pe o unealtă diavolească, el folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuţit şi... de mână. Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, şi nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi şi dantelate.
Pentru că printre cei doi dinţi ai furculiţei mâncarea cădea, în secolul al XVII-lea, în Franţa s-a confecţionat furculiţa cu patru dinţi curbaţi, asemănătoare cu cea din zilele noastre.

Thomas Coryate introduce furculiţa în Anglia

În jurul anului 1610, Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneţia, este primul englez care foloseşte furculiţa. În însemnările sale povesteşte: „Am observat în toate oraşele Italiei un obicei care nu exista la nici o naţie creştină. Italienii, ca şi o parte din străinii care locuiesc în Italia, se servesc tot timpul la masă de un instrument numit = furculiţă =, de care se ajută pentru a tăia carnea din farfurie; ei ţin într-o mână cuţitul şi în cealaltă furculiţa. Orice individ, care aşezat la masă cu mai mulţi convivi, atinge cu degetele vreo bucată de carne din farfurie, este privit cu ochi răi de comeseni, ca şi cum ar fi comis o mare greşeală. Furculiţele sunt în general din fier sau din oţel, unele sunt din argint, dar acestea sunt folosite numai de gentilomi. Raţiunea acestui obicei este că italienii nu pot suporta să fie atinse mâncărurile lor cu vreun deget, nici măcar al propriilor mâini (...) Eu însumi am considerat că e bine să imit această modă italiană, nu doar cât am stat în Italia, ci şi în Germania şi apoi în Anglia. Ceea ce l-a făcut pe unul dintre prietenii mei, să nu înceteze să mă numească, în glumă, la masă, = furcier = (poartă furcă), doar pentru că mă servesc de furculiţă în timp ce mănânc”. Şi englezii au ridiculizat la început furculiţa, considerând-o inutilă, şi spunând că „de ce ar avea omul nevoie de furculiţă din moment ce Dumnezeu l-a înzestrat cu mâini?” Un secol mai târziu, această practică avea să devină însă una „la modă”, tot mai mulţi englezi etalându-şi în faţa oaspeţilor, furculiţele din aur sau argint.

În Spania furculiţa se răspândeşte în timpul lui Filip al II-lea

În Spania, furculiţele au devenit cunoscute, cel puţin de către nobilime, în special în perioada „Marii Armade” (1580-1588), când regele Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598) a iniţiat o „cruciadă” de reconvertire a Angliei protestante la catolicism. În epava navei „La Gironda”, eşuată pe coasta Irlandei, a fost găsit un număr mare de furculiţe, cu doi şi cinci dinţi, având mânerele terminate sub diferite forme, de la copite de cai până la şerpi sau alte figurine. Dar, cu toate că moda furculiţei a fost lansată de palat, totuşi mult timp lumea a refuzat s-o folosească, ea devenind subiectul preferat de discuţie a pamfletarilor, bufonilor şi chiar al unor scriitori şi oameni de ştiinţă.Primele furculiţe folosite pentru a mânca erau formate din două părţi componente unite printr-un pivot, fiind articulate de la mâner şi putând fi pliate, adică strânse n două. Odată cu răspândirea ei, începe şi diversificarea formelor, a dimensiunilor şi a materialelor din care erau realizate. În secolul al XVIII-lea erau la modă furculiţele cu trei sau patru dinţi, aspectul lor fiind aproape asemănător cu cele pe care le folosim noi astăzi.

În unele părţi ale Europei, odată cu răspândirea pe scară largă a acestui tacâm, a devenit un obicei de a realiza seturi de cuţite şi furculiţe ce se păstrau în casete de piele, denumite „ciorăpei”. Puţine case de nobili ofereau însă oaspeţilor cuţite, acestea fiind destul de rare pe atunci. Aşa se explică faptul că fiecare persoană când mergea în vizită, trebuia să-şi aducă propriile tacâmuri pentru a servi masa. Nici chiar hanurile nu erau dotate cu tacâmuri, astfel că, şi aici, călătorii trebuiau să folosească cuţitele şi furculiţele aduse de acasă.
La începutul secolului al XVIII-lea, furculiţa a început să fie folosită şi în Germania, iar către sfârşitul secolului, pătrunde şi în Ţările Române, unde este adusă de bucătarul de origine franceză Louis Etienne Meynard, aflat în slujba domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante.
La începutul secolului al XIX-lea, folosirea furculiţei avea să devină un obicei frecvent şi în America, unde era cunoscută sub denumirea de „lingură pentru despicat”.În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculiţe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, uşor de întreţinut şi care nu interacţionează cu apa, adică nu rugineşte şi nu cocleşte. Aceasta este, de altfel, perioada când furculiţa a cunoscut o varietate de forme şi întrebuinţări, cu ajutorul ei consumându-se diferite alimente: peşte, salată, scoici, fructe, melci, macaroane, prăjituri etc.
Dacă pentru înaintaşii noştri furculiţa era mai mult inutilă, un om din zilele noastre care se foloseşte de mână pentru a lua bucata de carne din farfurie este considerat necivilizat. Eticheta cere ca, alături de cuţit, furculiţa să fie folosită cu regularitate, indiferent de locul şi de momentul în care luăm masa. Cu toate acestea, gradul de utilizare a furculiţei în lume este total necorespunzător. Astăzi, doar o treime din populaţia globului foloseşte furculiţa pentru a mânca, un sfert din omenire utilizează beţişoarele din lemn, ca acum patru mii de ani, iar ceva mai mult de o treime din locuitorii Terrei continuă să se slujească de degete pentru ducerea mâncării la gură.

Comentariu propriu : Am pus acest articol, asta asa ca sa se vada ca politisti mai si mananca nu numai beau cum spun unii contemporani, desi in actualele conditii cam nu prea ai bani sa iei ceva in furculita. Si va mai spun ca un mare chirug nu mai retin numele , spunea ca ,, instrumentul din cauza caruia mor cei mai multi oameni nu este cutitul, ci furculita ,, asta in sensul ca acest instrument il folosim sa bagam in noi orice si apoi vin in consecinta bolile. Oricum, va doresc : Pofta buna !