Moderator Catalin Publicat 22 Ianuarie, 2016 Moderator Semnalează Publicat 22 Ianuarie, 2016 Spoiler Iniţiez acest topic în urma sugestei unui coleg de aici de pe forum, în care să strângem într-un singur loc toate excepţiile de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională privind dispoziţii din Codul de procedură penală. Astfel încât să le putem găsi uşor şi în acelaşi loc, atunci când avem nevoie. Deci aici postăm numai deciziile CCR referitoare la Codul de Procedură Penală. Ideal ar fi să avem câte un post pentru fiecare excepţie de neconstituţionalitate şi într-o ordine cronologică. Dacă găsiţi erori vă rog să le semnalaţi, astfel încât să strângem aici informaţie utilă şi frumos structurată. Mulţumesc pentru înţelegere. M.Of. 886 din data de 5 decembrie 2014 Decizia nr. 599/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală În vigoare de la 05.12.2014 1. Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5) - (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 185D/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihai Leu în Dosarul nr. 266/787/2014 al Judecătoriei Avrig şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 538D/2014, dosar care, în cadrul dezbaterilor din data de 23 septembrie 2014, a fost conexat la primul înregistrat. 2. Dezbaterile au avut loc în ziua de 23 septembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 16 octombrie 2014 şi, respectiv, 21 octombrie 2014. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea nr. 2 din 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 74/32/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5) - (8) din Codul de procedură penală, şi prin Încheierea din 15 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 266/787/2014, Judecătoria Avrig a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţii ridicate de Marcel Savin şi Mihai Leu în cauze având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât posibilitatea ca magistraţii din cadrul unei curţi de apel să fie judecaţi la aceeaşi instanţă afectează dreptul la un proces echitabil şi aduce atingere principiilor constituţionale referitoare la nediscriminare, egalitatea în faţa legii, dreptul la apărare, considerând că "nu se poate vorbi de o cercetare obiectivă, imparţială în scopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei". 5. Totodată, art. 341 alin. (5) - (8) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor, afectează publicitatea şi contradictorialitatea ca atribute esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, justiţia înfăptuindu-se în mod secret şi netransparent. 6. De asemenea, împrejurarea că încheierea astfel pronunţată este definitivă încalcă dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie, întrucât, în lipsa unei căi de atac, instanţa de judecată tinde să absolutizeze prezumţia de legalitate a soluţiei pronunţate de procuror. 7. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile privitoare la competenţă, procedura de judecată şi căile de atac fiind atributul exclusiv al legiuitorului. 8. Judecătoria Avrig opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, deşi se recunoaşte părţilor dreptul de a formula note scrise cu privire la temeinicia şi legalitatea plângerii, acestea nu cunosc apărările pe care le formulează cealaltă parte din dosar şi astfel nu sunt în măsură să îşi dezvolte toate apărările. De altfel, o componentă a garanţiilor unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o reprezintă principiul contradictorialităţii care implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces penal, civil sau disciplinar de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi cele ce ar proveni de la un magistrat independent de natură să-i influenţeze decizia, şi de a le discuta. 9. În concluzie, instanţa apreciază că prezenţa în faţa sa a petentului, intimatului în procesele penale, precum şi a reprezentantului Ministerului Public la dezbaterea cauzei este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, cu atât mai mult cu cât soluţiile pronunţate în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere sunt, de regulă, definitive. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) cu denumirea marginală Competenţa curţii de apel şi art. 341 alin. (5)-(8) cu denumirea marginală Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, care au următorul conţinut: - Art. 38 alin. (1) lit. f): "(1) Curtea de apel judecă în primă instanţă: [...] f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;". - Art. 341 alin. (5) - (8): "(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. (6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă." 15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) - (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 129 referitor la Folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil, art. 13 referitor la Dreptul la un recurs efectiv, art. 14 referitor la Interzicerea discriminării şi art. 17 referitor la Interzicerea abuzului de drept din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu trimitere la art. 1 referitor la Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi la art. 2 paragraful 1 referitor la Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste prevederi au preluat soluţia legislativă care se regăsea în art. 281 pct. 1 lit. b2) din Codul de procedură penală din 1968. Cu privire la conţinutul acestora instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013, că stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale. 17. Astfel, reglementarea competenţei curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situaţia deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit. 18. De asemenea, textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel. 19. De asemenea, din punct de vedere terminologic, noţiunea de "tribunal independent şi imparţial" are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, această noţiune trebuie privită în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Substanţa garanţiei în discuţie este dată de "dreptul la un tribunal" ca drept de acces la justiţie sau la un judecător. După cum a decis instanţa europeană de contencios al drepturilor omului, un "tribunal" se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicţional, acela de a tranşa, pe baza normelor legale aplicabile şi după o procedură organizată, orice litigiu dat în competenţa sa. În acelaşi timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiţii, precum organizarea tribunalului prin lege, independenţa şi durata mandatului membrilor săi, precum şi imparţialitatea şi existenţa altor garanţii de procedură [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 99]. 20. Or, faptul că un judecător de la nivelul curţilor de apel poate fi judecat de către un complet constituit în cadrul aceleiaşi instanţe înlătură dubiile referitoare la imparţialitate câtă vreme acestea sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi beneficiază, în acord cu art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, de complete specializate pentru cauze penale. Totodată, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, "repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat", iar, în acord cu art. 124 alin. (3) din Constituţie, "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", obligaţiile lor fiind cele stabilite prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. 21. De aceea, ca o garanţie în plus, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de parţialitate, legiuitorul român a prevăzut în titlul IV "Răspunderea judecătorilor şi procurorilor" al Legii nr. 303/2004 [a se vedea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] cazurile şi condiţiile care atrag răspunderea judecătorilor şi procurorilor. 22. În ceea ce priveşte poziţia persoanelor vătămate ori a părţilor civile dintr-o cauză penală, este de observat că legiuitorul a instituit pentru acestea garanţii referitoare la modul de ascultare şi la dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a fi asistată de un avocat, de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii ori cu privire la dreptul avocatului acestora de a fi încunoştinţat să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 111 şi următoarele şi ale art. 93 din Codul de procedură penală, după caz. În acest sens, ori de câte ori persoana vătămată are cunoştinţă de împrejurări de natură a ştirbi independenţa judecătorului competent, poate uza de prevederile art. 67 şi următoarele din Codul de procedură penală referitoare la recuzare ori strămutare. A porni de la premisa potrivit căreia completul de judecată care se supune numai legii nu poate judeca cu obiectivitate un alt judecător din cadrul aceleiaşi instanţe echivalează cu negarea tuturor acestor prevederi enunţate şi care, dimpotrivă, au menirea nu numai de a preveni, ci şi de a garanta o judecată imparţială. 23. În consecinţă, Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. 24. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) - (8), Curtea constată că aceste prevederi reglementează soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune cu privire la admisibilitatea plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluţii dispuse de către procuror, după cum în cauză a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală şi, totodată, dispun cu privire la împrejurarea că încheierea astfel pronunţată, cu excepţia situaţiei referitoare la cazul în care se dispune începerea judecăţii, este definitivă. 25. Faptul că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege". Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. 26. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. 27. Aşa fiind, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) - (8) din Codul de procedură penală. 28. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. Autorii excepţiei contestă aceste prevederi din perspectiva faptului că, nefiind citaţi, sunt supuşi unui act netransparent de înfăptuire a justiţiei. Totodată, sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil, deoarece nu îşi pot face apărările în condiţii de contradictorialitate şi oralitate. 29. Curtea constată că procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală are în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată. Raţiunea reglementării a fost impusă în legislaţia română încă din anul 1997 când Curtea, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1997, a statuat că "fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti". De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. 30. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire penală dispuse de procuror. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât ordonanţa procurorului, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. 31. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Eo ipso aceste exigenţe erau implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. În acest sens, Curtea reaminteşte faptul că aplicabilitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil în fazele premergătoare judecăţii a fost confirmată în jurisprudenţa sa. Astfel, prin Decizia nr. 1.086 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 18 decembrie 2007, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 172 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, întrucât prevederea "care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea" cuprinsă în acest text, precum şi dispoziţia "care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea", cuprinsă în art. 173 alin. 1 din acelaşi cod, sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare. 32. Spre deosebire de dispoziţiile art. 2781 alin. 4 şi 5 din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, soluţia adoptată de legiuitor, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în absenţa petentului, procurorului şi a intimaţilor, în condiţii lipsite de contradictorialitate şi oralitate, instituie un standard de protecţie mai scăzut. Acest fapt nu poate fi apreciat ab initio neconform cu principiile statuate de Constituţie ori de celelalte prevederi din tratatele internaţionale privind drepturile omului în măsura în care nu poate fi relevată producerea unui prejudiciu. De aceea, pentru a stabili dacă standardul astfel instituit de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil, Curtea este ţinută nu numai de o analiză izolată a acestora, ci şi de una din perspectivă sistematică prin încadrarea lor în economia întregii proceduri referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva clasărilor şi renunţărilor la urmărire penală dispuse de procuror. Astfel, deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului, ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală. 33. Conceptul de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi poate fi definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului) " (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). Codul de procedură penală român consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. 34. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea identifică şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală. 35. Drept urmare, odată stabilită posibilitatea analizei respectării dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea urmează să constate dacă soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fără participarea petentului, procurorului şi a intimaţilor respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot depune anumite note scrise. 36. Curtea constată că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. 37. Pentru ca părţile vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. Chiar dacă, în acord cu dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, în cazul de faţă, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. 38. Garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. 39. Aşa fiind, împrejurarea că petentului i se comunică termenul de soluţionare a plângerii nu poate complini lipsa unei proceduri echitabile care reclamă în această situaţie citarea, cu atât mai mult cu cât echitatea are în vedere nu numai procedura în ansamblu, ci şi interesul public şi al victimelor unor infracţiuni. 40. Totodată, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că necunoscând conţinutul plângerii nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. 41. De asemenea, Curtea constată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară. 42. Totodată, Curtea mai constată că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată şi de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii. De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. Prin urmare, posibilitatea prezenţei persoanei care a avut calitatea de inculpat este indispensabilă în acest stadiu al procedurii în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să decidă atât cu privire la începerea sau nu a judecăţii, cât şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. 43. În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilităţii participării atât a inculpatului, cât şi a procurorului la soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, aşezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esenţa unui proces echitabil care implică şi egalitatea de arme. 44. Totodată, Curtea reaminteşte faptul că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public exercită prin procurori mai multe atribuţii, între care regăsim pe acelea referitoare la efectuarea urmăririi penale şi la exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege. Or, câtă vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituţionalitate poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală, este evident că, în activitatea judiciară, în calitate de apărător al ordinii de drept, se impune citarea acestuia în cadrul soluţionării plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea mai constată că acest fapt nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului constituţional statuat de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, este o autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza prin emiterea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată. 45. Totodată, Curtea constată că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. Per a contrario, ar însemna să se accepte posibilitatea ca o procedură de judecată pe fond să se întemeieze pe o procedură anterioară care, într-o manieră incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, restrânge, prin absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, dreptul la apărare. 46. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de camera preliminară. Aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor. 47. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. 48. Jurisprudenţa instanţei europene confirmă o astfel de interpretare, sens în care prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza AGVPS-Bacău împotriva României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existenţa unui prejudiciu real după ce a constatat că părţile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Or, în cazul de faţă, nu poate fi pus în discuţie un astfel de aspect câtă vreme, prin prezenta decizie, Curtea Constituţională, cenzurând absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, a instituit necesitatea lor cu prilejul pronunţării asupra plângerilor împotriva soluţiilor procurorului. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi de Mihai Leu în Dosarul nr. 266/787/2014 al Judecătoriei Avrig, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi constată că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (6) - (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi Judecătoriei Avrig şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN 2
Moderator Catalin Publicat 22 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 22 Ianuarie, 2016 M.Of. 887 din data de 5 decembrie 2014 Decizia nr. 641/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală În vigoare de la 05.12.2014 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 şi art. 347 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată Virgil Ioan Moşneag, Nicolae Marian, Ioan Radu Borteş şi Traian Dârlea în Dosarul nr. 9/752/2014 al Tribunalului Militar Cluj - Judecătorul de cameră preliminară. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 461D/2014. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 787D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Borboly Csaba, Palffy Domokos, Kosa Petru, Sofalvi Laszlo şi Harghitay Ladislau Gavril în Dosarul nr. 325/43/2013 al Tribunalului Harghita - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară. 4. La apelul nominal răspunde, pentru părţile Borboly Csaba şi Palffy Domokos, domnul avocat Sergiu Bogdan, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocatul autorilor excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 787D/2014 la Dosarul nr. 461D/2014, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la principiul contradictorialităţii, în condiţiile în care cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu de judecătorul de cameră preliminară se comunică doar parchetului, care poate răspunde în scris. Astfel, inculpatul nu poate avea cunoştinţă de excepţiile ridicate din oficiu de judecătorul de cameră preliminară, dar nici de răspunsul parchetului, acestea nefiindu-i comunicate. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului concretizată în pronunţarea unor hotărâri împotriva Franţei şi Turciei, în care instanţa europeană a sancţionat statele respective pentru faptul că poziţiile avocatului general formulate într-o cale de atac nu erau comunicate apărării, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii. Referitor la etapa camerei preliminare, precizează că nici în etapa de fond a acesteia şi nici în etapa contestaţiei nu se respectă principiul contradictorialităţii. O altă problemă care se pune este problema egalităţii de arme între apărare şi acuzare, deoarece, astfel cum a statuat instanţa de la Strasbourg, deşi Ministerul Public are un rol deosebit în protejarea ordinii publice aceasta nu justifică crearea ab initio pentru procuror a unei poziţii privilegiate în cadrul procedurilor care să plaseze celelalte părţi într-un net dezavantaj. De asemenea, în ceea ce priveşte administrarea echitabilă a probelor, arată că odată ce în procedura camerei preliminare se pune în discuţie legalitatea probelor, element esenţial al oricărui proces penal, hotărându-se definitiv asupra acestuia, este evident că textul de lege criticat încalcă şi acest principiu. 7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că trebuie să se plece de la natura juridică a acestei proceduri, care este o procedură inovatoare, prin care legiuitorul a dorit să se soluţioneze acele chestiuni care ţin exclusiv de competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, pe de-o parte, sau de legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, pe de altă parte, pentru a se evita situaţiile întâlnite anterior când începerea cercetării judecătoreşti era amânată tocmai pentru că nu se epuiza faza prealabilă. Prin instituirea acestei proceduri s-a dorit ca în termen de 60 de zile să se soluţioneze aceste excepţii pentru a se evita restituirea dosarului după epuizarea mai multor faze ale procesului penal. Totodată, trebuie avută în vedere integrarea acestei proceduri în ansamblul procesului penal. Din această perspectivă, trebuie observat că această procedură precede începerea cercetării judecătoreşti. Inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul contradictorialităţii trebuie să primeze atunci când se pune problema cunoaşterii observaţiilor, pieselor dosarului în legătură cu aspecte care ţin de fondul cauzei, iar publicitatea trebuie să beneficieze de maximul de garanţii procesuale atunci când este vorba de discutarea unor aspecte ce ţin de acuzaţia în materie penală. Instanţa europeană a prevăzut, de asemenea, că pot exista excepţii atunci când o procedură presupune doar discutarea unor anumite aspecte de drept sau aspecte tehnice, ceea ce este cazul şi în speţă. Din această perspectivă, apreciază că nu se poate pune problema încălcării principiului contradictorialităţii şi publicităţii. În ceea ce priveşte egalitatea de arme, arată că se pune problema unor chestiuni tehnice, unor chestiuni de drept pe care inculpatul le ridică, iar procurorul nu face decât să răspundă acestor excepţii care sunt circumscrise strict problemei competenţei şi legalităţii sesizării instanţei sau legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, când excepţiile sunt ridicate de instanţă din oficiu, aceasta nu face decât să se subroge inculpatului manifestând un rol activ. Apreciază că hotărârile invocate nu sunt incidente în cauză. 8. Având cuvântul în replică, avocatul face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Brandstetter contra Austriei. 9. Reprezentantul Ministerului Public arată că instituţia camerei preliminare presupune judecarea unor excepţii şi nu pronunţarea asupra temeiniciei acuzaţiei pe fondul cauzei. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 10. Prin Încheierea de cameră preliminară din data de 14 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 9/752/2014, Tribunalul Militar Cluj - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 şi art. 347 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Moşneag Virgil Ioan, Marian Nicolae, Borteş Ioan Radu şi Dârlea Traian, cu ocazia verificărilor în cadrul procedurii în camera preliminară. 11. Prin Încheierea de cameră preliminară din data de 7 august 2014 pronunţată în Dosarul nr. 325/43/2013, Tribunalul Harghita - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Borboly Csaba, Palffy Domokos, Kosa Petru, Sofalvi Laszlo, Harghitay Ladislau Gavril, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 344 alin. (4) încalcă principiul contradictorialităţii prin aceea că răspunsul parchetului la cererile şi excepţiile formulate de inculpat nu este comunicat acestuia din urmă. Astfel, atât cererile şi excepţiile formulate de inculpat, cât şi cererile şi excepţiile invocate din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară sunt aduse la cunoştinţa parchetului, fără a exista însă obligaţia instanţei de a trimite inculpatului memoriul parchetului sau cererile şi excepţiile invocate din oficiu de către instanţă. În susţinerea celor prezentate face referire la hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Sibaud împotriva Franţei, Philippe Pause împotriva Franţei, Marion împotriva Franţei, Tosun împotriva Turciei sau Kabasakal şi Atar împotriva Turciei. Arată că, pentru aceleaşi considerente dispoziţiile art. 347 alin. (3) sunt neconstituţionale. 13. O altă garanţie instituită în considerarea dreptului la un proces echitabil o constituie egalitatea armelor, care implică faptul că orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa unei instanţe în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi sau de acuzare. În condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, inculpatul nu are acces la memoriul parchetului sau la cererile şi excepţiile invocate din oficiu de către instanţă şi având în vedere că, potrivit art. 345 alin. (3), procurorul are posibilitatea de a remedia neregularităţile actului de sesizare fără ca acestea să fie aduse la cunoştinţa inculpatului, se aduce atingere egalităţii de arme în procesul penal. În acest sens se face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei. 14. Reglementarea procedurii camerei preliminare nu respectă nici principiul administrării echitabile a probelor. Astfel, legalitatea probelor pe parcursul întregului proces penal se analizează strict într-o procedură scrisă, lipsită de contradictorialitate şi lipsită de garantarea egalităţii armelor. Neconstituţionalitatea acestei reglementări este dată şi de faptul că nu se pot administra probe în faza procedurii camerei preliminare, pentru dovedirea nelegalităţii probelor administrate în faza de urmărire penală. Altfel spus, inculpatul se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod real legalitatea unor probe, atunci când pentru dovedirea nelegalităţii se impune administrarea unor alte probe, un exemplu elocvent în acest sens reprezentându-l art. 102 alin. (1), potrivit căruia "probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal". 15. În continuare, se apreciază că analiza legalităţii probelor poate avea chiar caracterul unei dezbateri pe fondul cauzei. A ignora această legătură intrinsecă între legalitatea probelor şi soluţionarea fondului cauzei îl plasează practic pe inculpat în imposibilitatea de a răsturna prezumţia de legalitate a unor probe ce nu pot fi combătute decât prin administrarea unor alte mijloace probatorii. Deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului permite ca uneori procedura să fie una scrisă, cerinţa fundamentală pentru ca dreptul la un proces echitabil să fie respectat într-o asemenea situaţie este ca cel puţin în faţa instanţei de fond, procedura să fie una orală. Având în vedere că aspectele care fac obiectul camerei preliminare nu sunt niciodată supuse dezbaterii orale, contradictorii, se ajunge la încălcarea dreptului la un proces echitabil. 16. Tribunalul Militar Cluj - Judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În faza de cameră preliminară este asigurat dreptul la apărare conform reglementărilor noului Cod de procedură penală conform cărora inculpatul poate formula cereri şi ridica excepţii, având dreptul la un apărător ales, existând şi posibilitatea ca instanţa să numească un apărător din oficiu, în cazurile expres prevăzute. Toate aceste cereri sau excepţii se comunică procurorului, fapt ce permite asigurarea contradictorialităţii în procesul penal şi garantarea deplină a dreptului la apărare. 17. Tribunalul Harghita - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât respectarea dreptului la apărare garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Constituţia României trebuie analizată în mod global, nu prin raportare la anumite momente sau etape ale procesului penal. În procedura camerei preliminare este respectat principiul contradictorialităţii, deoarece inculpatul are dreptul să invoce cereri şi excepţii. Chiar dacă potrivit art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cazul în care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, încheierea judecătorului de cameră preliminară se comunică doar parchetului, după pronunţarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta se comunică inculpatului, care poate face contestaţie împotriva încheierii. Totodată, principiul oralităţii nu este un drept absolut, care trebuie să se regăsească în toate etapele procesului penal, statele având o marjă de apreciere cu privire la acest principiu. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Avocatul Poporului arată că prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează procedura în camera preliminară şi prin soluţiile care pot fi dispuse sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Astfel, prin procedura camerei preliminare se produce un efect direct, pozitiv asupra celerităţii soluţionării unei cauze penale şi se înlătură o lacună a vechilor dispoziţii procesual penale, în care examinarea legalităţii rechizitoriului şi a probelor administrate în cursul urmăririi penale împiedicau pe durată nedeterminată începerea cercetării judecătoreşti. 20. Soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată, a cererilor şi excepţiilor formulate fără participarea procurorului şi inculpatului este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile legale criticate, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea transmiterii dosarului către instanţa de judecată competentă. În acest context, apreciază că nu este încălcat dreptul la apărare, atâta vreme cât se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În plus, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5). 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul- raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată. 23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care au următorul conţinut: - Art. 344 alin. (4): "La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare."; - Art. 345: "(1) Dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. (4). (2) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. (3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei."; - Art. 346 alin. (1): "Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului şi inculpatului."; - Art. 347: "(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5). (2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător." 24. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, "ca o instituţie nouă şi inovatoare" care are ca scop "înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată", fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit "să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal" (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. 26. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Totodată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. 27. Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător - judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. 28. Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată. 29. Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepţiei sunt incidente în această fază procesuală. 30. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că conceptul de "acuzaţie în materie penală" are o semnificaţie "autonomă", independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de "acuzaţie" trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de "materie penală" la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragrafele 80-85). 31. În ceea ce priveşte textele supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că potrivit criteriului calificării interne, acestea fac parte din Codul de procedură penală. Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalităţi reglementate de art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală, şi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din acelaşi cod reprezintă "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale" şi, implicit, o acuzaţie în materie penală. 32. În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) - în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 62). 33. Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei "acuzaţii în materie penală", actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, paragrafele 108- 114). 34. În continuare, Curtea apreciază că prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului" este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii. Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. 35. Aşa fiind, în ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea observă că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. 36. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea observă că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vis-a-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). 37. Astfel, instanţa europeană a statuat că a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cazul în care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, paragrafele 27-29). 38. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). 39. În continuare, Curtea apreciază că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. 40. Totodată, Curtea observă că, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală "instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (...) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond." Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. 41. Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, Curtea reţine că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reţine că cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute. 42. Având în vedere cele expuse, Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. 43. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. 44. Curtea observă că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. 45. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea constată că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa "interesului legitim", la care se refera art. 21 din Constituţie. 46. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea constată că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. 47. Mai mult decât atât, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea reţine dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. 48. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, anterior citată, Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie. 49. În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Astfel, Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. 50. În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, Curtea observă că, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. 51. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011). 52. În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. 53. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 54. În continuare, Curtea reţine că dreptul la o procedură orală şi la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracţiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanţă (Hotărârea din 20 iulie 2000 pronunţată în Cauza Tierce şi alţii împotriva San Marino, paragraful 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicţie şi în cazul în care problemele nu sunt "extrem de tehnice" sau "pur legale", trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Koottummel împotriva Austriei, paragrafele 18-21). 55. În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părţilor le sunt oferite posibilităţi adecvate de a-şi prezenta cazurile lor în scris şi de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Schlumpf împotriva Elveţiei, paragrafele 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 pronunţată în Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, paragrafele 28-38). 56. Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudenţa Curţii Constituţionale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci şi în procedura camerei preliminare, oferind o protecţie sporită celei regăsite la nivelul Convenţiei. 57. În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. 58. Curtea reţine că, potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. 59. Pentru toate argumentele expuse în prealabil, din perspectiva verificării legalităţii administrării probelor, Curtea constată că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. 60. De asemenea, Curtea observă că, din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. 61. Totodată, Curtea observă că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. 62. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate. 63. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea reţine că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constatate că dispoziţiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 64. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea reţine că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea apreciază că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. 65. Referitor la dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează contestaţia cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. (3) şi (5) din acelaşi cod. Curtea reţine că aceste dispoziţii, prin prisma criticilor formulate, nu impietează asupra drepturilor procesuale ale procurorului şi inculpatului, astfel încât în raport cu aceste critici excepţia apare ca fiind neîntemeiată. 66. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Virgil Ioan Moşneag, Nicolae Marian, Ioan Radu Borteş şi Traian Dârlea în Dosarul nr. 9/752/2014 al Tribunalului Militar Cluj - Judecătorul de cameră preliminară şi de Borboly Csaba, Palffy Domokos, Kosa Petru, Sofalvi Laszlo şi Harghitay Ladislau Gavril în Dosarul nr. 325/43/2013 al Tribunalului Harghita - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară şi constată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", este neconstituţională. 3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. 4. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) şi art. 347 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Militar Cluj - Judecătorul de cameră preliminară şi Tribunalului Harghita - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 noiembrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN 1
Moderator Catalin Publicat 25 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 25 Ianuarie, 2016 M.Of. 52 din data de 22 ianuarie 2015 Decizia nr. 663/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339-348 din Codul de procedură penală În vigoare de la 22.01.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339-348 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gina Dobriţoiu şi Ion Filimon în Dosarul nr. 4.844/324/2013/a1 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 374D/2014. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 4 noiembrie 2014, cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru 11 noiembrie 2014. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Decizia penală nr. 146 din 17 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.844/324/2013/a1, Tribunalul Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339-348 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gina Dobriţoiu şi Ion Filimon într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece procedura în camera preliminară permite accesul la justiţie numai pentru inculpat, în timp ce celelalte părţi ori subiecţii procesuali principali din cauză sunt exceptaţi. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară, soluţionând atât plângerile formulate împotriva actelor şi soluţiilor dispuse de procuror, cât şi cererile şi excepţiile cu privire la rechizitoriu, ar trebui să fie incompatibil cu funcţia de judecată pe fond. Totodată, se produce "un blocaj previzibil al instanţelor de judecată, după câteva luni, de la aplicarea noului cod de procedură penală, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară este denunţat ca incompatibil după ce s-a pronunţat în favoarea legalităţii sesizării prin rechizitoriu, a legalităţii actelor de procedură îndeplinite de procuror şi a legalităţii probelor administrate la urmărirea penală". În plus, un alt neajuns care afectează dispoziţiile constituţionale invocate constă în faptul că procedura în camera preliminară se soluţionează fără participarea procurorului sau a părţilor. 5. Tribunalul Galaţi - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 7. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, cât priveşte procedura camerei preliminare, aceasta are în vedere soluţionarea aspectelor ce ţin în mod special de legalitatea trimiterii în judecată şi a administrării probelor, asigurându-se premisele soluţionării cu celeritate a cauzei în fond care sunt strâns şi exclusiv legate de asigurarea caracterului echitabil al procedurii. 8. De asemenea, neimplicarea celorlalte părţi ale procesului penal în procedura camerei preliminare este justificată de caracterul special al procedurii instituite de art. 339-348 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure cu celeritate transmiterea dosarului către instanţa competentă. În plus, instituirea unor reguli speciale de procedură nu creează discriminare atâta timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 339 - Plângerea împotriva actelor procurorului, art. 340 - Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, art. 341 - Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, art. 342 - Obiectul procedurii în camera preliminară, art. 343 - Durata procedurii în camera preliminară, art. 344 - Măsurile premergătoare, art. 345 - Procedura în camera preliminară, art. 346 - Soluţiile, art. 347 - Contestaţia şi art. 348 - Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară din Codul de procedură penală. Ţinând seama de conţinutul normativ al art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi de criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că obiect al excepţiei îl constituie, pe lângă prevederile art. 339- 346 şi art. 348 din Codul de procedură penală, prevederile art. 347 alin. (3) raportate la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul conţinut: - Art. 339: "(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului. (2) În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială. (4) În cazul soluţiilor de clasare ori de renunţare la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. (5) Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate. (6) Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel."; - Art. 340: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. (2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare."; - Art. 341: "(1) După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent. (2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului şi părţilor, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluţionare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. (3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei. (4) În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente. (5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. (6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă. (9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă. (10) Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii; b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate. (11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei."; - Art. 342: "Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală."; - Art. 343: "Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă."; - Art. 344: "(1) După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. (2) Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare."; - Art. 345: "(1) Dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. (4). (2) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. (3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei."; - Art. 346: "(1) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului şi inculpatului. (2) Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. (3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. (4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii. (5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. (6) Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 şi 51, care se aplică în mod corespunzător. (7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză."; - Art. 347: "(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5). (2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător."; - Art. 348: "(1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. (2) În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207." 12. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (1) - (3) referitor la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, art. 125 alin. (3) referitor la incompatibilitatea funcţiei de judecător cu orice altă funcţie publică sau privată, art. 126 referitor la Instanţele judecătoreşti, art. 127 referitor la Caracterul public al dezbaterilor şi art. 148 referitor la Integrarea în Uniunea Europeană, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi 2 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 28 alin. (1) şi (2) referitor la incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, prin care acesta a respins cererile autorilor excepţiei care au invocat o serie de neregularităţi ale actelor de urmărire penală şi ale rechizitoriului întocmit în cauză potrivit căruia, pe de o parte, a fost sesizată instanţa de judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi, pe de altă parte, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă a cărei victimă ar fi fost autoarea excepţiei Gina Dobriţoiu. Aşa fiind, aceasta din urmă avea deplina legitimitate procesuală să conteste soluţia de netrimitere în judecată. De altfel, deşi în primă instanţă judecătorul de cameră preliminară a înţeles să respingă ca inadmisibilă cererea formulată de aceasta, întrucât avea calitatea de martor, în calea de atac a contestaţiei, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară a admis contestaţia, a desfiinţat încheierea pronunţată şi a calificat cererea ca fiind o plângere împotriva soluţiei pronunţate de procuror, trimiţând cauza la instanţa de fond. În concluzie, întrucât criticile formulate de Gina Dobriţoiu au legătură cu soluţionarea cauzei, nu sunt aplicabile dispoziţiile ce instituie inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Analizând criticile formulate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339-348 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceştia relevă următoarele aspecte: - atât plângerile formulate împotriva soluţiilor de neurmărire penală sau netrimitere în judecată, cât şi aspectele ce ţin de verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi de verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se soluţionează fără participarea procurorului şi a părţilor; - art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală permite numai inculpatului accesul la procedura în camera preliminară, cu toate că prin rechizitoriu se dispun şi soluţii cu privire la alte persoane; - prevederile art. 339-348 din Codul de procedură penală permit judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, situaţie în care, dimpotrivă, acesta ar trebui să devină incompatibil. 15. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, de asemenea nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) şi art. 347 alin. (3) raportate la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. De asemenea, prin această din urmă decizie, Curtea, admiţând excepţia, a mai constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", este neconstituţională. 16. Cu privire la aceste texte legale declarate neconstituţionale potrivit deciziilor mai sus arătate, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Aşa fiind, inadmisibilitatea excepţiei, fiind un element definitoriu al competenţei instanţei constituţionale, este subsecventă exclusiv pronunţării, anterior, de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei cu acelaşi obiect şi constatării neconstituţionalităţii prevederilor deduse, din nou, controlului de constituţionalitate. Sub acest aspect, împrejurarea că deciziile anterioare nu erau publicate la momentul pronunţării prezentei decizii nu are relevanţă faţă de Curte, soluţia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea fiindu-i opozabilă (a se vedea Decizia nr. 349 din 10 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 5 martie 2003). 17. Prin urmare, reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (opozabil Curţii Constituţionale de la data pronunţării deciziilor de admitere a excepţiei, respectiv 21 octombrie 2014 şi 11 noiembrie 2014, iar nu de la publicarea în Monitorul Oficial al României) a intervenit după sesizarea Curţii, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5), art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1), precum şi a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014). 18. În ce priveşte critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, Curtea constată că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală şi alta referitoare la cea instituită de art. 342-348 din acelaşi cod. Astfel, Curtea constată că, potrivit art. 64 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. Or, câtă vreme potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, în cazul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susţinerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil. De altfel, cât priveşte această procedură de soluţionare a plângerilor împotriva neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecăţii, Curtea constată că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de sesizare al instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. 19. În ce priveşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunţe asupra legalităţii trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, şi funcţia de judecată în cauză, Curtea constată că o astfel de competenţă nu este de natură a afecta dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunţe şi pe fondul cauzei. De altfel, o soluţie contrară celei criticate de autorul excepţiei ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). 20. Cât priveşte critica referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, potrivit căruia judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară soluţionează contestaţia "fără participarea procurorului şi a inculpatului", Curtea urmează să admită excepţia pentru raţiunile ce vor fi analizate în continuare. 21. În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară, după ce înlătură inexistenţa aspectelor legate de tardivitate sau inadmisibilitate a plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată, verifică şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În cazul în care judecătorul de cameră preliminară admite plângerea şi dispune începerea judecăţii prin încheiere care are valenţele unui rechizitoriu, deci, a unei acuzaţii în materie penală, procurorul şi inculpatul pot formula contestaţie cu privire la acele verificări, sens în care contestaţia se soluţionează "fără participarea procurorului şi a inculpatului". Fiind definitivă din perspectiva formulării acuzaţiei în materie penală, este evident că aspectele consemnate în încheierea dată cu privire la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală au o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând fi decisive, în acest caz, pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. 22. Curtea constată că această soluţie legislativă este similară cu cea instituită de art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi identică cu cea instituită în art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod, cu privire la care, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a statuat că judecarea plângerii ori a contestaţiei fără participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părţilor la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea lor atâta timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, "Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei", fiind necesară participarea procurorului. Totodată, Curtea constată că, în cadrul procesului penal, spre deosebire de părţi, procurorul îndeplineşte un rol constituţional consacrat prin art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Acest fapt nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului mai sus arătat, este o autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza respectivă, exercitându-şi atribuţiile în lumina exigenţelor constituţionale anterior enunţate. Spre deosebire de art. 2781 alin. (5) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia prezenţa procurorului era obligatorie, în prezenta reglementare consacrată de dispoziţiile legale criticate neparticiparea obligatorie a procurorului ar plasa rolul Ministerului Public într-o zonă inferioară de cea enunţată de prevederea constituţională. De aceea, câtă vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituţionalitate poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală cu consecinţe evidente ce ţin de drepturile şi libertăţile cetăţenilor, Curtea constată că, în vederea atingerii acestor obiective de ordine publică, este insuficientă numai citarea procurorului, sens în care se impune şi participarea obligatorie a sa în cadrul procedurii. 23. În concluzie, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ce priveşte judecarea contestaţiei cu privire la modul în care au fost soluţionate excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, motiv pentru care Curtea urmează a constata că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului" este neconstituţională, întrucât afectează dreptul la un proces echitabil. 24. În sfârşit, în ce priveşte dispoziţiile art. 339, art. 340, art. 341 alin. (1) - (4), alin. (6) - (9) şi alin. (11), art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1) - (3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2) - (7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea reglementează cu privire la plângerea împotriva actelor procurorului, la procedura de soluţionare după înregistrarea plângerii împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată la judecătorul de cameră preliminară, la soluţiile pe care acesta le poate dispune şi la ineficienţa probelor care au fost excluse în cadrul controlului, la obiectul şi durata procedurii în camera preliminară, la măsurile premergătoare, la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare şi la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute şi la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară. Or aceste prevederi, prin prisma criticilor referitoare la rolul judecătorului de cameră preliminară care ar putea genera un blocaj al instanţelor de judecată, nu afectează drepturile procesuale ale procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, astfel încât, în raport cu aceste critici, excepţia apare ca fiind neîntemeiată. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gina Dobriţoiu şi Ion Filimon în Dosarul nr. 4.844/324/2013/a1 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului" este neconstituţională. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5), art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1), precum şi a dispoziţiilor art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 339, art. 340, art. 341 alin. (1) - (4), alin. (6) - (9) şi alin. (11), art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1) - (3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2) - (7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 noiembrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN 1
Moderator Catalin Publicat 25 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 25 Ianuarie, 2016 M.Of.33 din data de 15 ianuarie 2015 Decizia nr. 712/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală În vigoare de la 15.01.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bobby Hamzo în Dosarul nr. 3.407/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 269 D/2014. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 octombrie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2014, şi ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 27 noiembrie 2014. La şedinţa din 27 noiembrie 2014, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizarea şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptată prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 3 decembrie 2014, când având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 decembrie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 28 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.407/296/2014, Judecătoria Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bobby Hamzo într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de înlocuire a măsurii controlului judiciar formulată de autorul excepţiei. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, întrucât nu reglementează un termen rezonabil pentru care să poată fi dispusă măsura controlului judiciar. 5. Judecătoria Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că măsura controlului judiciar este una neprivativă de libertate, care poate fi dispusă de procuror, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate referitoare la existenţa unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune şi că aplicarea măsurii este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a-l împiedica pe suspect sau inculpat să comită noi infracţiuni sau să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată. Se observă, totodată, că art. 1602 din Codul de procedură penală din 1969 reglementa liberarea provizorie sub control judiciar, o instituţie similară controlului judiciar, care a fost supusă, în numeroase rânduri, controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional constatând conformitatea acesteia cu prevederile Legii fundamentale. Se face referire, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 36 din 29 ianuarie 2004, nr. 521 din 9 aprilie 2009, nr. 30 din 18 ianuarie 2011 şi nr. 755 din 7 iunie 2011. 6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, spre deosebire de măsura liberării provizorii sub control judiciar reglementată la art. 1602 -1603 din Codul de procedură penală din 1969, de care puteau beneficia persoane private de libertate, măsura controlului judiciar prevăzută la art. 211-215 din Codul de procedură penală este o măsură preventivă de sine stătătoare, persoana în privinţa căreia este dispusă nefiind eliberată dintr-o stare anterioară de detenţie. Se observă că, potrivit art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală, controlul judiciar poate fi dispus dacă există probe şi indicii temeinice că o persoană a săvârşit o infracţiune şi, dacă este necesar, în scopul bunei desfăşurări a procesului penal sau al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni; iar, conform art. 211 din acelaşi cod, măsura controlului judiciar poate fi luată doar faţă de inculpat, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmării penale, de către judecătorul de cameră preliminară în procedură de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în cursul judecăţii. Se subliniază faptul că dispoziţiile art. 241 din Codul de procedură penală prevăd în mod expres cazurile în care măsurile preventive, deci şi măsura controlului judiciar, încetează de drept şi că, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, aceste măsuri sunt revocate din oficiu sau la cerere, fiind reglementate expres cazurile de revocare. Pentru aceste motive, se conchide că măsura preventivă a controlului judiciar se dispune, încetează, se revocă sau se înlocuieşte în condiţiile legii procesual penale şi că aplicarea ei presupune o restrângere a drepturilor constituţionale invocate de autorul excepţiei conformă cu prevederile art. 53 din Constituţie, respectiv impusă de necesitatea asigurării desfăşurării instrucţiei penale. 8. În subsidiar, se arată că critica formulată de autorul excepţiei priveşte lipsa reglementării exprese de către legiuitor, în cuprinsul dispoziţiilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, a unui termen rezonabil pentru care să poată fi dispusă măsura controlului judiciar, dar că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 211: Condiţii generale "(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1). (2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1)."; - Art. 212: Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror "(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere. (2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar. (3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile art. 209 alin. (6)-(9) se aplică în mod corespunzător. (4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului."; - Art. 213: Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror "(1) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. (3) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror. (4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent. (5) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. (6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia. (7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii."; - Art. 214: Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată "(1) Judecătorul de cameră preliminară în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar sau instanţa de judecată faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu. (2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată sesizat potrivit alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat. (3) Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii."; - Art. 215: Conţinutul controlului judiciar "(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. (2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; k) să nu emită cecuri. (3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive. (4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii. (5) Dacă, în cadrul obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. a), s-a impus inculpatului interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. (6) Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii. (7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. (8) În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului. (9) Dispoziţiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului." 12. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 22 alin. (2) cu privire la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 privind libertatea individuală, art. 25 referitor la libera circulaţie şi art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la libertate şi la siguranţă. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014 ca o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) şi art. 211-215. 14. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că prin Legea nr. 32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 17 noiembrie 1990, au fost introduse la art. 1601 -16010 din Codul de procedură penală din 1969 liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune. Acestea însă nu erau considerate de către legiuitor măsuri preventive, ci modalităţi prin care învinuitul sau inculpatul arestat preventiv putea cere punerea sa în libertate provizorie. Abia actualul Cod de procedură penală a introdus controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune în categoria măsurilor preventive. 15. Tot dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că, potrivit art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1969, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată puteau dispune următoarele patru categorii de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă. Dintre acestea, reţinerea şi arestarea preventivă erau măsuri privative de libertate, iar obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara restrângeau libertatea de circulaţie a învinuitului sau a inculpatului, fără a pune în discuţie libertatea individuală a persoanei. Potrivit art. 145 alin. 11 din Codul de procedură penală din 1969, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea învinuitul sau inculpatul era obligat să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; şi d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Iar, conform alin. 12 al aceluiaşi articol, organul judiciar care a dispus măsura putea impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata acesteia să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. Potrivit art. 1451 alin. 2 din acelaşi cod, obligaţiile anterior enumerate erau dispuse cu titlu obligatoriu, în cazul celor prevăzute la art. 145 alin. 11, sau atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată considera necesar, în cazul celor reglementate la art. 145 alin. 12, şi în cazul luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara. 16. Analizând măsurile preventive neprivative de libertate ale obligaţiei de a nu părăsi localitatea şi obligaţiei de a nu părăsi ţara, aşa cum ele erau reglementate în Codul de procedură penală din 1969, Curtea reţine că obligaţiile aferente acestor măsuri preventive se regăsesc în noul Cod de procedură penală, ca obligaţii ce pot fi impuse învinuitului în cazul dispunerii măsurii preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune. Au fost introduse, practic, în Codul de procedură penală în vigoare obligaţiile suplimentare prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. f), g), k), în timp ce obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) lit. b) şi art. 215 alin. (2) lit. a), b), d), h), j) au fost preluate din vechiul Cod de procedură penală cu un conţinut asemănător. Însă, potrivit art. 145 alin. 2, coroborate cu cele ale art. 1451 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1969, obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara puteau fi dispuse, în cursul urmăririi penale, pentru o durată maximă de 30 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 30 zile. Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, durata maximă a acestor măsuri nu putea depăşi, în cursul urmăririi penale, un an, şi, în mod excepţional, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii a cărei limită specială maximă era de 10 ani sau mai mare, doi ani. 17. Potrivit Codului de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a) -e) ], în cazul controlului judiciar şi al controlului judiciar pe cauţiune nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pentru care aceste măsuri preventive pot fi dispuse. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată faţă de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune şi dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Dar, Codul de procedură penală nu reglementează termenele şi durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură. 18. Conform art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a următoarelor obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; şi c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. La acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; şi k) să nu emită cecuri. 19. Referitor la liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, Curtea reţine că acestea au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, însă criticile au vizat întotdeauna doar condiţiile în care se puteau dispune aceste măsuri (existenţa condiţiilor legale ce trebuie îndeplinite pentru ca persoana arestată preventiv să poată cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, existenţa limitei de 18 ani a pedepsei închisorii, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, pentru care s-a dispus arestarea, diferenţa existentă între infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cele săvârşite din culpă, din perspectiva posibilităţii de acordare a liberării provizorii sub control judiciar şi a liberării provizorii sub cauţiune), şi nu termenele pentru care ele puteau fi dispuse (a se vedea Decizia nr. 36 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 13 februarie 2004, Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, şi Decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011). 20. Analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, Curtea constată că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie. Măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală], şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie. 21. Curtea reţine că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Însă, în cauză, textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestor drepturi, respectiv cu privire la stabilirea conţinutului şi limitelor acestora, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea constată incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală şi urmează a analiza dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional. 22. Curtea constată că, din analiza acestui text constituţional, reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiilor unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din data de 28 iunie 2010). 23. Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea reţine că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. 24. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţională. 25. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. 26. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. 27. Curtea constată că autorul excepţiei critică doar dispoziţiile art. 211-215 din Codul de procedură penală, ce reglementează instituţia controlului judiciar, însă acestea, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, referitoare la controlul judiciar pe cauţiune, întrucât cele două măsuri formează împreună subcategoria măsurilor preventive neprivative de libertate, urmând aceleaşi reguli şi acelaşi regim juridic. Nici pentru controlul judiciar pe cauţiune, Codul de procedură penală, respectiv art. 216 şi 217 şi art. 241, nu prevăd un termen şi o durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă. Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional, în caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, urmează a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, constatând că acestora din urmă le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală. În consecinţă, art. 216 şi art. 217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, încălcând art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi art. 45 raportate la art. 53 din Legea fundamentală. 28. În privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." În cauză, Curtea reţine că remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bobby Hamzo în Dosarul nr. 3.407/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală, şi constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 decembrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 27 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 27 Ianuarie, 2016 M.Of.174 din data de 13 martie 2015 Decizia nr. 76/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală În vigoare de la 13.03.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 23.361/3/2013* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 641D/2014. 2. La apelul nominal se prezintă personal partea Adrian Mîndroiu, precum şi reprezentantul legal al acesteia, doamna avocat Anca Vlase, din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei avocat, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece, în pofida dispoziţiilor constituţionale care consacră rolul procurorului, acesta este exceptat de la dezbaterea contradictorie a probelor. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 12 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 23.361/3/2013*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cauze penale pe fond în care s-au pus în discuţie aspecte legate de proba privind efectuarea unei expertize de evaluare bunuri mobile, precum şi de solicitările referitoare la interceptări/înregistrări. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la rolul Ministerului Public, deoarece permit numai părţilor să participe la dezbaterea contradictorie a probelor. Or, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, procurorul, nefiind parte în proces, nu poate să îşi exprime poziţia cu privire la probele supuse dezbaterii. De aceea, susţine că o astfel de interdicţie restrânge nepermis atribuţiile constituţionale ale procurorului. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece contravine rolului constituţional al Ministerului Public. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua cu denumirea marginală Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare." 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sunt puse în dezbaterea contradictorie a "părţilor". Art. 32 din Codul de procedură penală defineşte in terminis părţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente: 14. Astfel, art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, "procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului", iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. 15. Curtea constată că, în timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragrafele 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", dar referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească" şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public. 16. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât afectează dreptul constituţional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate. 17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 23.361/3/2013* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 februarie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 28 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 28 Ianuarie, 2016 M.Of. 264 din data de 21 aprilie 2015 Decizia nr. 166/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7), art. 347 şi art. 5491 din Codul de procedură penală În vigoare de la 21.04.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr. 737/270/2014 al Judecătoriei Oneşti. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.022D/2014. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 din Codul de procedură penală, şi ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că procedura desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris este reglementată de dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură penală, însă autorul excepţiei nu a invocat expres acest text. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 737/270/2014, Judecătoria Oneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală. 5. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de pârâtul Constantin Petcu într-o cauză având ca obiect soluţionarea sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti privind anularea unui contract de prestări servicii. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 54 din Codul de procedură penală reprezintă "o veritabilă încălcare a dreptului constituţional la apărare, dar şi o limitare a dreptului de acces liber şi complet la justiţie", deoarece soluţionarea cauzelor, în camera preliminară, se face "fără prezenţa părţilor, avocaţilor, a procurorilor, fără analiza în contradictoriu." 7. Consideră că dispoziţiile art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se pot formula de către apărătorul din oficiu numai în scris într-un termen care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Apreciază că "stabilirea termenelor de 10 zile pentru unele părţi şi de 20 de zile pentru alte părţi confirmă că nu există egalitate de tratament, sunt termene nejudicioase." 8. În continuare, autorul excepţiei susţine că art. 346 alin. (3) şi (7) contravine art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, în cazul dispoziţiilor alin. (3) lit. a), "la restituirile condiţionate se descriu situaţii de fapt şi nu faptele", iar dispoziţiile alin. (7) prevăd că "judecătorul de cameră preliminară, care a dispus începerea judecăţii, exercită funcţia de judecată în cauză." 9. Consideră că, aşa cum este reglementat în art. 347 din Codul de procedură penală, termenul de trei zile în care procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, acesta este un termen "imprevizibil" şi "nerezonabil" care "face ineficiente prevederile art. 13 şi art. 14 din Convenţie." 10. În fine, apreciază că "toate reglementările cuprinse în titlul II - Camera preliminară reprezintă "adevărate probe de ineficienţă juridică şi ineficacitate juridică," care încalcă principiile statului de drept. 11. Judecătoria Oneşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 şi art. 24 şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Referitor la dispoziţiile art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, arată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstitu ţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, dispoziţii care au următorul cuprins: - Art. 54. - Competenţa judecătorului de cameră preliminară: "Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege."; - Art. 344 alin. (3) şi (4): - Măsurile premergătoare: "(3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare."; - Art. 346 alin. (3) şi (7): - Soluţiile: "(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. [...] (7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză."; - Art. 347. - Contestaţia: "(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5). (2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător." 16. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată de Constantin Petcu cu ocazia soluţionării de către Judecătoria Oneşti a cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti de desfiinţare totală a unui contract de prestări servicii, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. 17. Examinând istoricul cauzei, Curtea observă că, prin rezoluţia din 16 mai 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de autorul excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 290 din Codul penal anterior (art. 322 din noul Cod penal), reţinându-se că acesta, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, a întocmit în fals un contract de prestări servicii, semnând la rubrica "beneficiar" pe Dorin-Octavian Drăgoi, după care a folosit acest act în Dosarul civil nr. 1.563/110/2011 al Tribunalului Covasna. 18. Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, prin Ordonanţa nr. 784/P/2013 din 26 ianuarie 2014, a dispus scoaterea de sub urmărirea penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ faţă de făptuitorul Constantin Petcu, considerând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 - "fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni." Această soluţie a fost menţinută ca temeinică şi legală de Judecătoria Oneşti. 19. Ca urmare a adoptării soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, la 4 februarie 2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti a sesizat Judecătoria Oneşti solicitând instanţei desfiinţarea totală a contractului de prestări servicii, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, astfel că această cauză a fost repartizată unui complet specializat în cauze penale, respectiv judecătorului de cameră preliminară. 20. Având în vedere că autorul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în faţa judecătorului de cameră preliminară sesizat de către procuror, conform art. 315 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, cu propunerea de desfiinţare totală a înscrisului, precum şi faptul că procedura desfiinţării unui înscris este reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală, intitulat "Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării," şi că judecătorul de cameră preliminară are, potrivit acestui text coroborat cu art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, competenţa de a se pronunţa în materie, Curtea Constituţională va reţine ca obiect al excepţiei şi dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură penală alături de dispoziţiile de lege invocate expres de autorul excepţiei şi reţinute în încheierea de sesizare a judecătorului. 21. Articolul 5491 a fost introdus prin pct. 319 al art. 102, titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, şi are următorul cuprins: "(1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă. (2) Judecătorul de cameră preliminară comunică persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 10 zile de la primirea comunicării pot depune note scrise. (3) După expirarea termenului prevăzut de alin. (2), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării; b) admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. (4) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (2) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă. (5) Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată; b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (3)." 22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 - Statul român, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 24 - Dreptul la apărare, precum şi prevederilor convenţionale cuprinse în art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. În motivare, autorul susţine că judecata cauzei în procedura de cameră preliminară reprezintă "o veritabilă încălcare a dreptului constituţional la apărare, dar şi o limitare a dreptului de acces liber şi complet la justiţie", deoarece soluţionarea cauzelor în această procedură se face "fără prezenţa părţilor, a avocaţilor, a procurorilor, fără analiza în contradictoriu". 24. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează măsurile premergătoare, soluţiile şi contestaţia în procedura camerei preliminare, iar potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Or, în cazul de faţă, autorul excepţiei nu a fost trimis în judecată, faţă de el dispunându-se soluţia de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ. Prin urmare, aceste dispoziţiile de lege nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect este inadmisibilă. 25. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară, care, în afara atribuţiilor expres prevăzute la lit. a) - verificarea legalităţii trimiterii în judecată -, la lit. b) - verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală - şi la lit. c) - soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată -, soluţionează, conform lit. d), şi alte situaţii expres provăzute de lege. 26. Tocmai în temeiul art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa în cuprinsul Codului de procedură penală competenţa judecătorului de cameră preliminară şi cu privire la alte situaţii. Astfel, judecătorul de cameră preliminară este competent a se pronunţa asupra: recuzării, abţinerii [art. 67 alin. (6) şi art. 68 alin. (4) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la controlul judiciar/pe cauţiune, arestul preventiv, calea de atac asupra măsurilor preventive, verificarea măsurilor preventive după trimiterea în judecată/în cursul urmăririi penale [art. 203 alin. (2) şi (3), art. 205 alin. (1), art. 207, art. 208, art. 211 alin. (2), art. 214, art. 216 alin. (2) din Codul de procedură penală], măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi [art. 126 alin. (7) din Codul de procedură penală], luării şi ridicării măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical - obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din Codul de procedură penală), internării medicale provizorii (art. 247-248 din Codul de procedură penală), luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din Codul de procedură penală), contestaţiei împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară [art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală], restituirii lucrurilor (art. 255 din Codul de procedură penală), amenzii judiciare (art. 284 din Codul de procedură penală), confiscării (art. 315 din Codul de procedură penală), soluţionării contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic inferioară [art. 4251 alin. (5) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la persoana juridică [art. 491 alin. (3) şi art. 493 din Codul de procedură penală], precum şi asupra sesizării privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, conform art. 5491 din Codul de procedură penală. 27. Ţinând seama de cele arătate, Curtea constată că prevederile art. 54 din Codul de procedură penală, care prin conţinutul normativ al lit. a), b) şi c), reglementează atribuţii exprese ale judecătorului de cameră preliminară, iar prin lit. d) stabileşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a soluţiona şi alte situaţii prevăzute de lege, nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât legiuitorul are îndrituirea constituţională, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a stabili competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale este neîntemeiată. 28. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării, atribuţie conferită de către legiuitor judecătorului de cameră preliminară tocmai în considerarea art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală şi în completarea dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură penală. 29. Conform acestor dispoziţii de lege, competenţa de a dispune asupra confiscării bunurilor sau asupra desfiinţării parţiale sau totale a unui înscris, în cazul clasării sau al renunţării la urmărirea penală, aparţine judecătorului de cameră preliminară, care, sesizat de procuror, se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, după ce, în prealabil, acestora li s-a comunicat o copie a ordonanţei procurorului, cu posibilitatea de a depune note scrise în termen de 10 zile. Judecătorul poate fie să respingă propunerea, fie să o admită, caz în care dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară se poate formula contestaţie, care se soluţionează prin încheiere motivată, fără citarea persoanelor interesate şi fără participarea procurorului. 30. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea observă că în Codul de procedură penală anterior, art. 245 alin. 1 lit. c1) şi art. 249 alin. 2 cu raportare la art. 245 alin. 1 lit. c1) stabileau faptul că prin ordonanţele de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală se dispune şi asupra "sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris." Cu privire la aceste dispoziţii, prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011 pentru examinarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, asupra legitimării procesuale active a procurorului de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "art. 245 alin. 1 lit. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, statuează cu valoare de principiu asupra dreptului procurorului de a sesiza instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, fără a face vreo distincţie cu privire la motivele pentru care se solicită desfiinţarea înscrisului." De asemenea s-a statuat că această reglementare reprezintă "un caz expres prevăzut de lege", în înţelesul art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, în care procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală pentru a formula acţiune civilă. 31. Tot în legătură cu acest aspect, amintim Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror, prin care instanţa supremă a statuat că, "pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nicio formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile." 32. Aşa fiind, Curtea constată că, în legislaţia anterioară, în procedura desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris, instanţa civilă soluţiona cauza în baza principiilor care guvernează un proces echitabil, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, prin administrarea probaţiunii, a invocării de cereri şi excepţii, fiind respectate pe deplin prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 24, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 33. În prezent, Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procedura desfiinţării unui înscris nu mai este atribuită instanţei civile, ci instanţei penale, respectiv judecătorului de cameră preliminară, conform art. 5491, aceasta fiind una dintre procedurile speciale reglementate expres de titlul IV din noul cod. Doctrina recentă arată că, în reglementarea actuală, instanţa sesizată este cea penală şi nu cea civilă, cauza neavând natura unei acţiuni civile, nici în situaţia în care obiectul sesizării îl constituie desfiinţarea unui înscris. 34. Pe de altă parte, Curtea observă că, deşi autorul excepţiei se află în ipoteza unei cauze care are ca obiect desfiinţarea unui înscris, iar nu în cea a confiscării speciale a unui bun, ca urmare o adoptării unei soluţii de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, cele două cauze în care procedura devine incidentă sunt reglementate unitar, în acelaşi articol 5491 din Codul de procedură penală, şi nu pot fi disociate în analiza efectuată şi în soluţia pe care Curtea urmează să o pronunţe, fiind aplicabile dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 35. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, procurorul era cel care, adoptând o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale se pronunţa, potrivit art. 245 alin. 1 lit. b) şi a art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 alin. 1 lit. b), asupra confiscării bunurilor, soluţie criticabilă din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în componenţa sa privind accesul la o instanţă independentă şi imparţială. 36. Pornind de la aceste premise, Curtea urmează să analizeze în ce măsură dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură penală respectă prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, prevăzute de art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 37. Ţinând seama de concepţia legiuitorului cu privire la procedura de judecată în camera preliminară, şi în cazul procedurii speciale privind confiscarea specială sau desfiinţarea unui înscris, soluţionarea cauzelor de către judecătorul de cameră preliminară se face în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, şi fără posibilitatea de a propune probe, de a formula cereri şi a ridica excepţii, în condiţiile în care aceştia pot depune doar note scrise. 38. Examinând dispoziţiile legale privind competenţa judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată [art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală], prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că procedura camerei preliminare a fost încredinţată unui judecător, a cărui activitate se circumscrie competenţei materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, prevăzute expres la art. 54 din Codul de procedură penală, Curtea a observat că "activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie". Însă, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. 39. Aşa fiind, în ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea a observat că "acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). [...] Totodată, instanţa europeană a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei)". 40. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituţională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. 41. În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că "numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Curtea observă că, din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. [...] Or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept." 42. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că "rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor." 43. Spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, care a vizat o procedură penală care nu soluţiona cauza pe fond, Curtea constată că, în prezenta speţă, procedura specială reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală vizează o atribuţie a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desfiinţarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condiţiile în care nici ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat şi nici încheierea judecătorului prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 din Codul de procedură penală, nu au autoritate de lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunţa în conformitate cu prevederile art. 5491 din Codul de procedură penală. Codul de procedură penală prevede expres în art. 28 că doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă o acţiune civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o şi că, în cazul unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa civilă nu este legată de această hotărâre în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite. 44. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că argumentele pe care s-a fundamentat soluţia pronunţată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor referitoare la procedura urmată de judecătorul de cameră preliminară în exercitarea atribuţiilor care nu vizează soluţionarea fondului cauzei, sunt cu atât mai mult aplicabile speţei deduse analizei prezente cu cât, aşa cum s-a reţinut mai sus, aceasta priveşte procedura de soluţionare a unor probleme de fond: desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială. 45. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 5491 din Codul de procedură penală, procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară în această materie prevede o judecată sumară, pe baza notelor scrise depuse de către persoanele ale căror drepturi sau interese legitime au fost afectate, fără respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, potrivit cărora procurorul şi părţile din proces au dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a-şi putea expune susţinerile în faţa acestuia. 46. În plus faţă de argumentele reţinute în decizia menţionată, în ceea ce priveşte procedura referitoare la luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, Curtea constată şi înfrângerea principiului publicităţii procesului, întrucât atât fondul cauzei, cât şi contestaţia împotriva soluţiei pronunţate, conform art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, se soluţionează într-o şedinţă nepublică. 47. Principiul publicităţii reprezintă una dintre garanţiile explicite ale procesului echitabil, consacrată în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. Instanţa europeană a statuat că publicitatea procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei justiţii secrete şi că, prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea procedurilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial al art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale unei societăţi democratice. Principiul publicităţii vizează dezbaterile propriu- zise ale procesului şi pronunţarea hotărârilor şi implică dreptul la o şedinţă publică, cu excepţia situaţiilor în care circumstanţe excepţionale justifică desfăşurarea procesului "cu uşile închise". Instanţa europeană a decis că renunţarea la publicitate poate fi expresă sau tacită, trebuie să fie neechivocă şi să nu pună în discuţie un interes public important. 48. Pornind de la aceste premise şi ţinând seama că procedura de soluţionare a cererilor privind desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială a unui bun antamează fondul cauzei, Curtea Constituţională observă lipsa unei raţiuni care să justifice absenţa publicităţii şedinţei de judecată în procedura supusă controlului de constituţionalitate şi, prin urmare, constată că dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 49. Pe de altă parte, în procedura analizată, deşi judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, şi anume cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie -, persoanele vătămate în interesele lor şi procurorul nu au dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi aceste mijloace de probă şi de a invoca excepţii pentru a-şi argumenta poziţia. Or, din perspectiva dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţie, o atare situaţie este inacceptabilă. Curtea consideră că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces şi indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Acesta include participarea la şedinţele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe şi de a invoca excepţii procedurale ce îi pot sprijini poziţia. 50. Distinct de cele expuse în prealabil, cu privire la procedura confiscării speciale, Curtea apreciază că, pe lângă textele constituţionale şi convenţionale constatat a fi încălcate, trebuie respectate şi garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta deoarece, potrivit Codului penal, măsura confiscării speciale este o măsură de siguranţă, care se poate lua faţă de o persoană care a comis fapte prevăzute de legea penală, conform art. 2 alin. (1) din Codul penal. Măsurile de siguranţă au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art. 2 din Codul penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform art. 107 alin. (2) şi (3) din Codul penal. De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat că incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă (Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014). 51. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor presupune existenţa unei garanţii judiciare eficiente (Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei). Astfel, din jurisprudenţa europeană (Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei; Decizia din 27 iunie 2002, pronunţată în Cauza Butler împotriva Regatului Unit) se desprinde necesitatea existenţei următoarelor garanţii: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat. Mai mult, în materia confiscării extinse, instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale privind această măsură de siguranţă este compatibilă cu noţiunea de proces echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie, cu protecţia proprietăţii, şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie. A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45, Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43, Hotărârea din 1 martie 2007, pronunţată în Cauza Geerings împotriva Olandei, paragraful 44, precum şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 52. 52. Aşa fiind, Curtea apreciază că procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară care decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie - în ceea ce priveşte aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, nu întruneşte garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţei europene. 53. În fine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5491 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, care reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară de a soluţiona sesizările având ca obiect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, respectiv cu privire la depunerea contestaţiei împotriva soluţiei date, Curtea constată că acestea nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". 54. În altă ordine de idei, Curtea consideră că opţiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competenţa de a decide cu privire la confiscarea specială sau la desfiinţarea unui înscris, soluţie diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituţionale atâta timp cât, în cadrul acestei proceduri, există posibilitatea administrării de probe, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea garanţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Însă legiuitorul are obligaţia de a respecta normele de tehnică legislativă menite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Curtea observă că, potrivit art. 308 din Codul de procedură civilă, "În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă". Or, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, ipoteze în care devin incidente dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură penală, reprezintă situaţii în care "acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua", conform art. 16 şi art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi care atrage astfel şi incidenţa art. 308 din Codul de procedură civilă. Într-o atare împrejurare, legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de a adopta norme clare, predictibile şi neechivoce, care să elimine orice confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a acestora. 55. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr. 737/270/2014 al Judecătoriei Oneşti. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 54 şi art. 5491 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 5491 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 4. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 5491 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)", este neconstituţională. 5. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 5491 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă "fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)", este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Oneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din 17 martie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 28 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 28 Ianuarie, 2016 M.Of.364 din data de 26 mai 2015 Decizia nr. 235/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală În vigoare de la 26.05.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de către Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 656/310/2014 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 850D/2014. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită. 3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 951D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 6.220/300/2014 (1.757/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. 4. La apelul nominal răspunde personal partea Ion Gheorghe şi se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 951D/2014 la Dosarul nr. 850D/2014. Partea prezentă este de acord cu conexarea celor două dosare. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 951D/2014 la Dosarul nr. 850D/2014, care este primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece imposibilitatea promovării căii de atac a apelului limitează dreptul său, în calitate de parte civilă, de a se apăra în cadrul unui proces echitabil. 7. Reprezentantul Ministerului Public arată că dispoziţiile care vizează calea de atac a hotărârilor prin care instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt criticate atât de către Ministerul Public, cât şi de părţile implicate, deoarece împotriva hotărârii pronunţate în această materie se poate face apel numai de către inculpat şi procuror. Se arată că, în cazul în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei este admis, calea de atac este limitată numai la felul, cuantumul pedepsei şi la forma de executare a acesteia. Astfel, există situaţii când, din ipotezele concrete ale fiecărei cauze, într-o serie de condiţionări succesive, pot să apară interese specifice ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali care nu sunt acoperite de actuala reglementare. Se observă, cu titlu exemplificativ, că nu poate fi contestată sentinţa prin care instanţa, deşi admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, nu ia act de existenţa tranzacţiei sau a acordului de mediere încheiat pe latură civilă. Drept urmare, se pun concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi de pronunţare a unei decizii prin care textele criticate să fie interpretate în sensul oferirii posibilităţii şi celorlalţi participanţi la procesul penal de a-şi apăra interesele legitime care le sunt recunoscute de Codul de procedură penală. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin încheierile din 12 septembrie 2014 şi din 16 septembrie 2014, pronunţate în dosarele nr. 656/310/2014 şi nr. 6.220/300/2014 (1.757/2014), Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) şi, respectiv, ale art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, din oficiu, şi de reprezentantul Ministerului Public în dosarele de mai sus, având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 180 alin. 2 din Codul penal din 1969, pentru care inculpata a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, conform prevederilor art. 478-488 din Codul de procedură penală şi, respectiv, soluţionarea unui apel formulat de procuror şi partea civilă împotriva unei sentinţe penale prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în timpul urmăririi penale. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 850D/2014, cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 16, 21 şi 24 din Constituţie, se susţine că acesta creează o inegalitate de tratament juridic între inculpat şi partea responsabilă civilmente sub aspectul asigurării dreptului de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inegalitate care este nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal au aceeaşi calitate, de părţi. Se arată că restrângerea acestui drept părţii civile şi părţii responsabile civilmente le privează pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele legitime specifice, în vreme ce inculpatului îi este asigurată pe deplin această posibilitate. Se susţine, totodată, că aceeaşi diferenţă de tratament juridic apare şi între inculpat şi persoana vătămată, care, chiar dacă nu este parte în procesul penal, face parte din categoria subiecţilor procesuali principali şi are, conform art. 33 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia acelora pe care legea le rezervă doar părţilor. 10. Se observă, de asemenea, că, potrivit art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura prin care instanţa se pronunţă, prin sentinţă, asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei este una necontradictorie şi se realizează în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă, instanţa fiind, prin urmare, obligată să dispună citarea inculpatului şi a părţii civile şi să procedeze la ascultarea acestora, atunci când sunt prezente. 11. Se susţine că reglementarea citării şi ascultării părţii civile instituită prin art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie corelată cu prevederile art. 486 din acelaşi cod, care face referire la cuprinsul sentinţei prin care se admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în funcţie de împrejurarea dacă se referă sau nu şi la soluţionarea laturii civile. Astfel, se arată că, potrivit alin. (1) al art. 486 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Însă, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, caz în care hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile. 12. Se susţine că, în situaţia în care prima instanţă omite să insereze în sentinţă acordul de mediere sau tranzacţia intervenită între părţi, iar inculpatul şi procurorul nu formulează apel, sau în situaţia în care persoana vătămată consideră că este nejustificat de mică pedeapsa stabilită sau că nu este adecvată modalitatea de individualizare judiciară a acesteia, iar inculpatul şi procurorul nu exercită calea de atac a apelului, întrucât sentinţa se limitează la cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între inculpat şi procuror, citarea şi ascultarea părţii civile în procedura de judecată referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei devin lipsite de obiect, dacă aceasta nu este inclusă printre titularii dreptului de a exercita apel împotriva sentinţei astfel pronunţate. 13. Se subliniază faptul că accesul liber la justiţie nu vizează exclusiv judecata în primă instanţă, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv promovarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune şi posibilitatea de a ataca hotărârile judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Prin urmare, limitarea dreptului unor părţi sau subiecţi procesuali principali ai aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. 14. Se arată că, chiar dacă, în procesele penale, titularul acţiunii penale este Ministerul Public, potrivit rolului său constituţional reglementat la art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, nu poate fi negat dreptul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente de a-şi exercita în mod personal şi nemijlocit dreptul de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greşită, indiferent sub ce aspect. Aceasta întrucât controlul judecătoresc are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare. 15. În consecinţă, se reţine interesul persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente cu privire la soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Este subliniat, de asemenea, interesul persoanei vătămate de a critica soluţia la care s-a ajuns în urma încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei între inculpat şi procuror, soluţie pe care aceasta o poate considera ca fiind nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau cu periculozitatea infractorului. 16. În ceea ce priveşte încălcarea prin prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, se subliniază faptul că, din coroborarea acestei norme constituţionale cu cea de la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, se poate deduce competenţa legiuitorului de a reglementa condiţiile de exercitare a căilor de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie realizată, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi alte astfel de aspecte legale. Se susţine, însă, că dispoziţiile constituţionale anterior referite nu îi permit legiuitorului să suprime dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici să restrângă acest drept, decât cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 53 din Constituţie. Se conchide că noţiunea de "lege" folosită în sintagma "în condiţiile legii" din cuprinsul art. 129 din Constituţie nu semnifică faptul că legiuitorul are dreptul de a înlătura sau restrânge, prin lege, drepturi sau libertăţi expres prevăzute în Legea fundamentală, precum şi la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. În final, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 482 din 9 noiembrie 2004, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată şi a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului, întrucât acestea contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Se susţine că argumentele reţinute în Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt valabile şi în prezenta cauză. 18. În Dosarul nr. 951D/2014, reprezentantul Ministerului Public, în calitate de autor al excepţiei, susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece, în pofida rolului constituţional al procurorului de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, acesta nu are posibilitatea de a formula apel împotriva unei sentinţe prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, cu toate că acea hotărâre judecătorească este nelegală. Posibilitatea procurorului de a supune cenzurii instanţei de apel numai aspectele ce ţin de felul şi cuantumul pedepsei ori de forma de executare a acesteia contravin prevederilor constituţionale mai sus arătate. În fapt, prin sentinţa penală atacată a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale, iar inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. Deşi în cauza respectivă a fost săvârşită infracţiunea de ucidere din culpă, instanţa nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, potrivit căruia prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor cuprinse în anexă la pedeapsa închisorii, precum şi pentru persoanele pentru care instanţa a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei este dispusă de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare ori prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei. Or, infracţiunea de ucidere din culpă se află printre infracţiunile expres menţionate în anexa respectivă. Prin urmare, deşi nelegalitatea este evidentă, reprezentantul Ministerului Public nu poate contesta sentinţa atacată pentru că nu se încadrează în motivele expres prevăzute de norma criticată. 19. În sfârşit, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 potrivit cărora "Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu" sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 131 alin. (1) din Constituţie. 20. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 951D/2014, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 21. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485, procurorul şi inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. (2) Împotriva sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia." 25. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 478-488 din Codul de procedură penală reglementează procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, potrivit art. 479 din acelaşi cod, "acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia". Acesta reprezintă o instituţie de drept procesual penal nouă în legislaţia românească, prin a cărei introducere, legiuitorul a dorit, conform expunerii de motive care însoţeşte Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Astfel, acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil. Din acest punct de vedere, conform aceleiaşi Expuneri de motive, judecata infracţiunilor pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, la fel ca şi judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, este o formă abreviată a judecăţii privind anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces. Acordul poate fi încheiat numai atunci când, din probele administrate, rezultă că există suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, potrivit art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală. 27. Pe de altă parte, Curtea reţine că art. 29 coroborat cu art. 77-87 din Codul de procedură penală include printre participanţii în procesul penal suspectul, persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit dispoziţiilor art. 77-81 din Codul de procedură penală, suspectul şi partea vătămată sunt subiecţi procesuali principali. Suspectul este "persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală" (art. 77), iar persoana vătămată este persoana care "a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală" (art. 79). Inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente reprezintă părţi ale procesului penal. Inculpatul este "persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală" (art. 82), partea civilă este "persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal" (art. 84), iar partea responsabilă civilmente este "persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces" (art. 86). 28. În jurisprudenţa sa, pronunţându-se asupra dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a exercita căile de atac, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, Curtea Constituţională, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare celor invocate în prezenta cauză, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. S-a arătat că, în această interpretare, dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Potrivit art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, "Pot face apel: [... ] d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.". În concepţia art. 23-24 din Codul de procedură penală din 1968, părţile procesului penal erau inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul era definit, prin art. 23 din acest cod, ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Partea vătămată era, conform alin. 1 al art. 24, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participa în procesul penal. Aceeaşi persoană, dacă exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal dobândea calitatea de parte civilă, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 24, iar persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numea parte responsabilă civilmente, potrivit art. 24 alin. 3 din acest cod. 29. Prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că diferenţierea realizată prin art. 362 din Codul de procedură penală din 1968 între regimul juridic al părţii vătămate, pe de o parte, şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, pe de altă parte, este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. S-a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formula, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumula două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se aflau însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenţa "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea operată prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) ale art. 362 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 - în sensul că partea vătămată putea face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă - era contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. S-a constatat că exista, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal aveau aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile sale interese. S-a mai reţinut că exista o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu puteau ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul "oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei", persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), puteau face apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la cea civilă. 30. În ceea ce priveşte încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. S-a arătat că această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie. 31. Tot prin decizia analizată, Curtea a observat că este adevărat că în procesele penale titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, "în activitatea judiciară, [... ] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", dar că, nu mai puţin adevărat este şi faptul că exercitarea personală şi în mod nemijlocit de către partea civilă sau de către partea civilmente responsabilă a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greşită, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotrivă, le completează, în interesul aplicării corecte a legii. S-a reţinut că controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare şi că, la fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 - partea civilă şi partea civilmente responsabilă erau private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu mai erau supuse controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii unor eventuale erori judiciare. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că părţii civile şi celei responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. S-a conchis, aşadar, că nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă. 32. Referitor la încălcarea prin prevederile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Constituţie privind dreptul la apărare, Curtea a reţinut că, prin redactarea sa atât de generală, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată, ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. S-a reţinut că, în situaţia în care partea vătămată şi partea civilă erau împiedicate să exercite căile ordinare de atac, acestea nu-şi puteau valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât ori cauza nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau a recursului declarat de inculpat, nu se putea înrăutăţi situaţia acestuia. 33. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, s-a constatat, prin aceeaşi decizie că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. S-a arătat că, într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că legea ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul acestui drept expres consacrat de Constituţie. 34. În fine, s-a reţinut, prin aceeaşi decizie că, prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia "Pot face apel: [ ] c) partea vătămată în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă). S-a stabilit, totodată, că considerentele Deciziei nr. 100 din 9 martie 2004 sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. 35. Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a reprezentat un reviriment jurisprudenţial, întrucât prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 19 octombrie 2000, Decizia nr. 157 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 13 decembrie 2000, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001, Decizia nr. 154 din 10 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, Decizia nr. 307 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 8 februarie 2002, sau Decizia nr. 274 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 4 august 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. 36. Curtea observă în cauza de faţă faptul că persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, participanţi în procesul penal, conform Codului de procedură penală în vigoare, şi, respectiv, părţi ale procesului penal, potrivit Codului de procedură penală din 1968, sunt definiţi la fel de cele două coduri anterior referite, iar suspectul, reglementat la art. 77 din actualul Cod de procedură penală, reprezintă participantul în procesul penal similar învinuitului, conform prevederilor vechiului Cod. 37. Curtea reţine, totodată, că soluţia legislativă care respectă considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 482 din 9 noiembrie 2004 se regăseşte în actualul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit regulilor generale de procedură penală, respectiv, conform prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei [art. 409 alin. (1) lit. c) teza întâi], iar partea responsabilă civilmente poate face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar, referitor la latura penală, în măsura în care soluţia pronunţată influenţează soluţionarea laturii civile [art. 409 alin. (1) lit. c) teza a doua]. De asemenea, persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale [art. 409 alin. (1) lit. d) ]. 38. De asemenea, Curtea observă că, în privinţa laturii civile a cauzei, conform regulilor generale de procedură, respectiv dispoziţiilor art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia, în condiţiile legii, o tranzacţie sau un acord de mediere [art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile [art. 23 alin. (2) ]. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii, iar cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe [art. 23 alin. (3) ]. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 409 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, în egală măsură cu inculpatul, aşa cum s- a arătat mai sus. 39. În fine, Curtea reţine că, în planul dreptului procesual civil, Codul de procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului, precum şi posibilitatea încheierii unor acorduri de mediere sau de tranzacţie cu privire la pretenţiile formulate în cauze. Potrivit art. 436 din acest cod, dacă pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, iar, dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora. Potrivit art. 21 din Codul de procedură civilă, medierea este o formă de împăcare a părţilor, prin soluţionarea amiabilă a litigiului, operaţiune juridică ce se realizează, potrivit legii speciale - Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din data de 22 mai 2006, şi pe care judecătorul o constată în cuprinsul hotărârii pe care o dă, potrivit art. 227 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Potrivit art. 437 din Codul de procedură civilă, hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către instanţa de fond poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, iar când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. În privinţa hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor - tranzacţia, art. 440 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dispoziţii aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere, potrivit art. 441 din Codul de procedură civilă. 40. În concluzie, Curtea constată că, potrivit procedurii comune prevăzute de Codul de procedură penală, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel după cum urmează: partea civilă, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă; partea responsabilă civilmente, pe latură civilă, iar pe latură penală, numai când influenţează latura civilă; şi persoana vătămată, numai pe latură penală. Curtea observă, totodată, că, în condiţiile aceluiaşi cod, împotriva soluţiei pronunţate pe latura civilă a cauzei poate fi formulat apel, chiar dacă, cu privire la aceasta a fost încheiat un act de mediere, de tranzacţie sau de recunoaştere a obligaţiilor civile. De asemenea, şi Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac atunci când procesele se sting prin mediere, tranzacţie sau recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. 41. Spre deosebire de procedura comună, în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 478-488 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit normei supuse controlului de constituţionalitate [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală], partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată sunt excluse total de la dreptul de a face apel, indiferent că este vorba despre latura penală sau civilă a cauzei. Prin urmare, examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, se impune a se analiza în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24. 42. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa [conform art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest fel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în scopul soluţionării într-un termen optim şi previzibil a respectivelor cauze. 43. De asemenea, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, conform art. 486 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Iar potrivit alin. (2) al art. 486, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei. Prin urmare, în cazul în care între părţile cauzei penale s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa civilă, în soluţionarea laturii civile a cauzei, nu poate pune în discuţie şi nu poate să se pronunţe prin hotărârea pe care o dă asupra acestor aspecte ale laturii penale (existenţa faptei şi a vinovăţiei), ele fiind stabilite deja prin sentinţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. 44. În acord cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea reţine că, din perspectiva instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, persoana vătămată şi partea civilă sunt persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii. Totodată, săvârşirea aceleiaşi infracţiuni afectează şi drepturile patrimoniale ale părţii responsabile civilmente. Aceste aspecte justifică interesul legitim al acestor participanţi în procesul penal pentru aflarea adevărului. 45. Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o inegalitate de tratament între persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a formula apel împotriva sentinţei prin care instanţa de fond admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Această inegalitate de tratament juridic nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, motiv pentru care textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. 46. Curtea constată, de asemenea, că accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu presupune garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanţei de fond, ci şi în privinţa sesizării instanţelor competente să soluţioneze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea drepturilor şi a libertăţilor participanţilor în procesul penal presupune şi asigurarea posibilităţii legale a acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti prin care drepturile şi libertăţile lor sunt lezate. În acest sens, este de subliniat că de stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului depinde soluţionarea laturii civile a cauzei şi că, potrivit art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei penale competente să se pronunţe referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la aceste două aspecte ale cauzei, atunci când admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, aşa cum s-a arătat la paragraful 43. Din acest punct de vedere, nereglementarea dreptului persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel, sub aspectul laturii penale a cauzei, hotărârea pronunţată potrivit art. 485 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 47. Curtea reţine, totodată, că dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, presupune şi posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăsesc aspecte de fapt sau de drept ori soluţii pe care titularul dreptului la apărare, care are calitatea de participant în procesul penal, le consideră greşite, în cazul în care acestea îi afectează drepturile sau interesele legitime. Or, în condiţiile în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot declara apel cu privire la aspectele penale ale cauzei împotriva hotărârii de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acestea nu-şi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel. Pentru acest motiv, prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al participanţilor în procesul penal, contravenind normei constituţionale de la art. 24 alin. (1). 48. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 din Constituţie, Curtea observă faptul că acestea consacră dreptul subiectiv al părţilor unui proces de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau neîntemeiate, drept despre care acelaşi text prevede că poate fi exercitat "în condiţiile legii". Prin urmare, conform acestui text constituţional, legiuitorul are dreptul de a reglementa aspecte precum termenele de introducere a căilor de atac, condiţiile de fond şi de formă ale acţiunilor astfel promovate, competenţa instanţelor şi procedura de judecată în vederea soluţionării lor, precum şi soluţiile ce pot fi pronunţate în acest scop. De altfel, această atribuţie a legiuitorului este prevăzută la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Cu atât mai mult, legiuitorul are dreptul de a reglementa diferit regimul căilor de atac într-o procedură specială, cum este cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportat la regimul comun al căilor de atac, în speţă al apelului. Însă aceasta nu presupune posibilitatea legiuitorului de a suprima dreptul substanţial al unora dintre participanţi într-un proces, respectiv al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, de a recurge la folosirea căilor de atac. 49. Cele trei categorii de participanţi sunt persoane lezate în dreptul lor prin săvârşirea infracţiunii, justificându-se interesul legitim de a participa în proces, inclusiv prin declararea apelului, în vederea stabilirii unei situaţii corecte în fapt şi în drept, în scopul aflării adevărului. Această evaluare este valabilă indiferent dacă procedura de urmărire şi judecată a infracţiunii se desfăşoară după regulile dreptului comun sau după o procedură specială. 50. Curtea constată, astfel, că prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie. 51. Pentru argumentele expuse anterior, prin care a fost constatat dreptul părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel sentinţa instanţei de fond, inclusiv cu privire la modul de soluţionare a laturii civile, Curtea reţine că, din cauza restrângerii motivelor de apel numai la cele cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie, întrucât exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile. 52. În ceea ce priveşte critica expresă de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea participanţilor la procesul penal de a ataca hotărârea instanţei de fond pentru alte motive decât felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. 53. În analiza criticii, Curtea porneşte de la ideea că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută sau relativă a actului încheiat, potrivit distincţiilor făcute prin prevederile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca instituţie procesual penală, trebuie să respecte normele procesual penale, în general, şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia, prevăzute la art. 480 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea sa. În acest sens, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii [art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală] este nulă. Este, de asemenea, nulă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau de către un inculpat minor [art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală]. La cele arătate, se adaugă ca potenţiale cauze de nulitate cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor legale privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 din Codul de procedură penală, determină nulitatea relativă a actului astfel încheiat, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea respectivului act. 54. Conform art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar, potrivit alin. (3) al art. 281, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, cu excepţia nulităţii pentru cauzele prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, potrivit art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi invocate: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Conform art. 282 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, respectiv: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. 55. Aşa fiind, limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative ale acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile. 56. O astfel de limitare este de natură a prejudicia interesele părţilor interesate să solicite, pe calea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu nerespectarea altor condiţii decât cele privind felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, cu consecinţa încălcării drepturilor fundamentale ale acestora, prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Mai mult, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, astfel cum a fost dezvoltat la paragrafele 51 şi 52, este de natură a contraveni şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". 57. Totodată, având în vedere invocarea în una dintre cauzele deduse judecăţii a excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentantul Ministerului Public, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Curtea reţine că, în contextul celor anterior arătate, cu atât mai mult procurorul trebuie să poată solicita cenzurarea hotărârii instanţei de fond prin care a fost admis sau respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută sau relativă. 58. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. 59. Recunoaşterea de către instanţa de contencios constituţional a drepturilor procesuale mai sus arătate implică constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevede soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de apel în urma examinării sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa poate: să respingă apelul şi să menţină hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins şi, pe cale de consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător. 60. Curtea reţine că, printre soluţiile acceptate de art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se regăseşte nici soluţia admiterii apelului privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. 61. Prin urmare, se poate constata că, în pofida normelor procedurale cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală referitoare la dispoziţiile speciale privind competenţa instanţelor şi la regimul nulităţilor, care constituie fundamentul interpretării şi aplicării normelor din Partea specială a codului, instanţa de apel competentă să se pronunţe asupra sentinţei prin care s-a dispus cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate pronunţa doar soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, deşi, potrivit art. 124 din Constituţie, trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii. 62. În concluzie, aşa cum rezultă din economia art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, indiferent că se pronunţă asupra unei sentinţe nedefinitive prin care a fost admis sau a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel nu va putea să remedieze necompetenţa instanţei inferioare prin trimiterea cauzei la instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor din Partea generală a codului care prevăd posibilitatea invocării de către instanţă, din oficiu, a nulităţii absolute, întrucât aceasta este ţinută să pronunţe exclusiv soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care, reglementând procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, derogă de la dispoziţiile din normele procesual penale generale. 63. Totodată, Curtea mai constată că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel numai cu privire la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. S-ar putea deduce, printr-o interpretare per a contrario, având în vedere şi art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, că sentinţa prin care a fost respins acordul ar putea fi apelată pentru orice motiv. Cu toate acestea, raportându-se la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, Curtea observă că într-o astfel de situaţie instanţa are doar două posibilităţi, fie să respingă apelul ca nefondat (în măsura în care nu ar fi incidente motive de tardivitate ori de inadmisibilitate) - potrivit art. 488 alin. (4) lit. a), fie să admită apelul şi, în consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei - potrivit art. 488 alin. (4) lit. c). Aşa fiind, nici în această situaţie instanţa de apel nu va putea cenzura hotărârea instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută şi relativă. 64. De altfel, Curtea constată că toate aspectele legate de nulitatea absolută, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) -f) din Codul de procedură penală, care, potrivit art. 281 alin. (3) şi alin. (4) lit. c) din acelaşi cod, pot fi invocate în orice stare a procesului, instanţa de apel va fi ţinută în imposibilitate de a le cenzura. Principiul legalităţii care trebuie să guverneze orice act de înfăptuire a justiţiei este astfel profund afectat prin lipsa de corelare relevată, motiv pentru care Curtea constată că statuarea cu privire la existenţa căii de atac a apelului este golită de conţinut, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiţie reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". De aceea, dincolo de acceptarea unor condiţionări referitoare la regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi pe care legiuitorul are deplina libertate să le impună, orice limitare a accesului liber la justiţie, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 26). 65. Prin urmare, respectarea principiilor constituţionale şi a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţie impune reglementarea de către legiuitor, la art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă, şi corelativ la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, a competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol. 66. De asemenea, pentru asigurarea constituţionalităţii instituţiei reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea observă că, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus şi a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform căruia "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", este criticabilă soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 480-482 din acelaşi cod, care nu permite instanţei de judecată să verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvârşite, întrucât, în funcţie de încadrarea juridică, este stabilit şi maximul special al pedepsei, iar situarea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani reprezintă una dintre condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. 67. Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (3) şi art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi asupra soluţiei legislative consacrate de art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. 68. Având în vedere observaţiile de mai sus, potrivit cărora, pentru respectarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 16, art. 21, art. 24 şi art. 131 este necesar ca nu doar inculpatul şi procurorul, ci şi persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente să aibă dreptul de a face apel împotriva soluţiei instanţei de fond cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în măsura în care acestea au interesul să promoveze o astfel de acţiune, Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune ca dispoziţiile art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală să reglementeze în mod corelativ dreptul participanţilor anterior enumeraţi de a fi citaţi în procedura de soluţionare a acestei căi de atac. 69. De asemenea, art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că instanţa de fond se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Or, având în vedere argumentele arătate mai sus, Curtea constată că se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente. 70. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, din oficiu, şi de reprezentantul Ministerului Public în dosarele nr. 656/310/2014 şi, respectiv, nr. 6.220/300/2014 (1.757/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 30 Ianuarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 30 Ianuarie, 2016 M.Of.342 din data de 19 mai 2015 Decizia nr. 336/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală În vigoare de la 19.05.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ", excepţie ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 210D/2015. 2. La apelul nominal se prezintă apărătorul ales al autorului excepţiei, avocat Dorin Andronic, având depusă la dosar delegaţie de substituire a avocatului Tudor Vasile. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea acesteia în măsura în care termenul reglementat de normele procesual penale criticate este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Arată că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen legal, imperativ care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu o propunere motivată de prelungire a duratei arestării preventive, raţiunea acestui termen fiind aceea de a pune pe poziţii de egalitate atât apărarea, cât şi acuzarea pentru ca, în acest interval de timp, să poată fi judecate atât cererea de prelungire a arestării preventive, cât şi eventuala contestaţie a procurorului. Aşa încât, în condiţiile nerespectării acestui termen imperativ, se poate ajunge la o situaţie de inechitate procesuală. În continuare susţine că, dacă s-ar aprecia că acest termen este unul de recomandare, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie, participanţii în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale fără privilegii, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, care constituie o garanţie a principiului egalităţii, şi dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale. Arată că, într-o asemenea ipoteză, procurorul ar putea depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive şi cu un minut înainte de expirarea duratei acesteia, aspect de natură a impune în actul de justiţie arbitrariul şi lezarea principiilor şi drepturilor fundamentale invocate. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Pentru început, arată că motivele invocate nu privesc o problemă de constituţionalitate, calificarea termenelor ca fiind procedurale sau substanţiale, iar a celor procedurale ca fiind de recomandare, imperative sau prohibitive fiind apanajul exclusiv al doctrinei şi al jurisprudenţei. De altfel, arată că premisa de la care se porneşte este greşită, întrucât se acreditează ideea că respectarea acestor drepturi, respectiv respectarea dreptului la apărare, egalitatea în drepturi sau dreptul la un proces echitabil s-ar asigura exclusiv în ipoteza unor termene imperative, ceea ce este greşit, întrucât aceste drepturi şi garanţii procesuale trebuie respectate indiferent dacă s-ar califica un termen ca fiind imperativ, prohibitiv sau de recomandare. Apreciază că este greşită şi susţinerea potrivit căreia nu ar fi respectat dreptul la apărare din perspectiva art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât apărarea trebuie realizată pe toată durata arestării preventive, inculpatul cunoscând încă de la momentul arestării sale care sunt acuzaţiile, iar în această perioadă având posibilitatea, potrivit art. 94 din Codul de procedură penală, să consulte dosarul. De asemenea, arată că, atunci când se formulează o cerere de prelungire a duratei arestării preventive trebuie avute în vedere două ipoteze, respectiv aceea în care, pe parcursul celor 30 de zile de arestare preventivă au apărut date şi motive noi care să justifice extinderea urmăririi penale şi pentru alte infracţiuni, caz în care procurorul are obligaţia de a-l chema pe inculpat, de a-i aduce la cunoştinţă aceste noi acuzaţii, prin urmare inculpatul îşi poate formula apărarea încă din acest moment, sau ipoteza în care nu au intervenit niciun fel de aspecte noi în raport cu momentul arestării preventive, astfel încât inculpatul nu trebuie decât să-şi dezvolte apărarea iniţială. În plus, trebuie avută în vedere şi o ipoteză reală, care se întâmplă în peste jumătate din cauzele aflate în curs de urmărire penală, respectiv faptul că, după momentul arestării preventive, se formulează contestaţie, se formulează cereri de înlocuire ori revocare a măsurii, se depun contestaţii împotriva încheierilor prin care se soluţionează astfel de cereri, aşa încât, în mod real, dosarul de urmărire penală circulă între instanţa de fond şi cea de control judiciar, astfel încât dosarul nu se află la procuror pentru ca acesta să fie în situaţia de a putea respecta acest termen care, în opinia reprezentantului Ministerului Public, este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Aşadar, pot exista condiţii obiective în care dosarul nici măcar nu se află la procuror, aşa încât apar situaţii în care acest termen nu poate fi respectat. Cu toate acestea, norma de procedură penală prevede obligaţia instanţei de a fixa termenul de judecată înainte de expirarea duratei arestării preventive. În aceste condiţii, este eronat să se plece de la premisa că procurorul ar putea să sesizeze instanţa cu un minut înainte de expirarea acestui termen, cu atât mai mult cu cât trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevăd în mod expres că, în ipoteza în care s-ar respinge propunerea de arestare preventivă, contestaţia procurorului trebuie soluţionată înainte de expirarea duratei măsurii arestării preventive iniţiale. Aşadar, procurorul este primul interesat să respecte termenul de 5 zile pentru că nu ştie care va fi soluţia instanţei, de admitere ori de respingere a propunerii de arestare preventivă. În concluzie, apreciază că premisele de la care se porneşte în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt greşite, că drepturile şi garanţiile procesuale invocate de autorul excepţiei trebuie respectate indiferent de natura juridică a termenului, iar calificarea termenului ca fiind de recomandare nu exclude dreptul la apărare al inculpatului, cu atât mai mult cu cât instanţa, la solicitarea apărătorului inculpatului, poate acorda un termen, pentru ca acesta să aibă timpul necesar pentru a studia dosarul şi pentru soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive. Aşa încât, apreciază că sunt suficiente garanţii care să demonstreze că dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei nu sunt încălcate şi solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Având cuvântul în replică, apărătorul autorului excepţiei arată că interpretarea gramaticală a normei procesual penale criticate impune o analiză a excepţiei de neconstituţionalitate în limitele invocate. În plus, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, pentru pregătirea şi realizarea unei apărări, legiuitorul apreciază că sunt necesare minimum 3 zile. 6. Reprezentantul Ministerului Public subliniază că trebuie avut în vedere faptul că ne aflăm în materia măsurilor preventive care se caracterizează prin durate scurte. A solicita să se depună dosarul cu 5 zile înainte - având în vedere că este un termen procedural care se calculează pe zile libere, luându-se în considerare şi zilele legale libere - înseamnă să se instituie obligaţia pentru procuror ca la 10 zile de la prelungirea anterioară a duratei arestării preventive să trimită dosarul instanţei pentru a se respecta acest termen. Cu privire la termenul de 3 zile, invocat de către apărătorul autorului excepţiei, arată că acesta priveşte ipoteza în care un avocat este nou angajat şi studiază pentru prima dată dosarul, iar nu cazul în care există continuitate în apărare. 7. Preşedintele adresează apărătorului autorului excepţiei întrebarea care ar fi sancţiunea în cazul nerespectării termenului regresiv de 5 zile. Apărătorul autorului excepţiei răspunde că aceasta este decăderea din dreptul de a solicita prelungirea măsurii arestării preventive. 8. Preşedintele adresează următoarea întrebare reprezentantului Ministerului Public: presupunând că procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive în ultima zi a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta fiind şi ipoteza din prezenta cauză, iar în această ipoteză judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că nu există suficient timp pentru a se realiza apărarea, valoare constituţională pe care autorul excepţiei o consideră ca fiind încălcată, ce poate să facă judecătorul dacă realizează că timpul nu este suficient, nu numai pentru pledoarie, ci şi pentru studiul dosarului; are vreo posibilitate, în ipoteza în care se consideră că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare (opinia dumneavoastră şi a jurisprudenţei) să facă apel la nulităţi, cel puţin la nulitatea relativă? Reprezentantul Ministerului Public arată că speţa de faţă este o situaţie de excepţie, aceasta întâlnindu-se în practică foarte rar. De asemenea, arată că, într-o astfel de ipoteză în care nu există suficient timp pentru soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, măsura arestării încetează de drept la momentul expirării duratei acesteia. Tocmai de aceea procurorul trebuie să fie diligent şi să depună propunerea de prelungire a duratei arestării preventive cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acestei măsuri. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 9. Prin Încheierea nr. 34 din data de 3 februarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 681/86/2015, Tribunalul Suceava - Secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ". Excepţia a fost ridicată de Săvel Viorel Botezatu, într-o cauză având ca obiect prelungirea măsurii arestării preventive. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit notelor scrise depuse la dosar, autorul acesteia susţine că prevederile art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale "în măsura în care se consideră că termenul de 5 zile este un simplu termen de recomandare, şi nu unul imperativ", iar posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei nu ar implica şi obligaţia instanţei de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizării unei apărări efective. În continuare, arată că termenul prevăzut la art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen procedural legal şi imperativ, care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu o propunere motivată de prelungire a arestării preventive. Prin urmare, procurorul trebuie să exercite dreptul procesual privind prelungirea arestării preventive în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive". În caz contrar, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, consecinţele nerespectării acestui termen sunt cele prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul fiind decăzut din exerciţiul dreptului de a propune prelungirea arestării preventive după expirarea acestui termen procedural. A admite contrariul înseamnă a considera că termenul prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare, situaţie în care această normă procedurală, căreia i s-ar da un asemenea înţeles, ar fi neconstituţională, întrucât s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţie, participanţii în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale "fără privilegii". Astfel, de vreme ce termenele pentru exercitarea unui drept procesual în cazul inculpatului sunt imperative - termene pentru contestaţie, apel, recurs - în acelaşi fel şi termenul reglementat de lege prin art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru a exercita dreptul procesual de a propune prelungirea arestării preventive şi de a sesiza instanţa în acest sens este tot un termen procedural imperativ pentru procuror. Totodată, susţine că s-ar aduce atingere şi dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, care constituie o garanţie a principiului egalităţii, de vreme ce termenele procedurale prevăzute de lege pentru exercitarea unor drepturi procesuale sunt, prin natura lor, termene imperative, indiferent de titularul cererii (inculpat sau procuror). Arată, de asemenea, că s-ar încălca şi dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituţie şi art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul "de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale". Sub acest aspect, Codul de procedură penală prevede la art. 92 alin. (8) că "avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective". Făcând trimitere la dispoziţiile art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală este evident că timpul necesar "pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective" apreciat de legiuitor este de "minimum 3 zile pentru pregătirea apărării". Acest din urmă termen este respectat în măsura în care se respectă şi termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. În caz contrar, în ipoteza în care termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar fi tratat ca un termen de recomandare, posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei prin acordarea, la cerere, a unui termen minim rezonabil în acest sens, pentru a asigura şi realiza o apărare efectivă, ar fi una formală şi iluzorie. Arată că, în cauză, "măsura arestării preventive expira la data de 3 februarie 2015, ora 14,30, iar procurorul a sesizat instanţa cu propunerea de prelungire a arestării preventive la dată de 2 februarie 2015, ora 14,15 şi termenul de soluţionare a cererii a fost acordat la aceeaşi dată, ora 15,00, dosarul depus la instanţă conţinând un număr de 9 volume, iar propunerea de arestare având 45 de pagini". 11. Alături de cele susţinute de către autorul excepţiei în notele scrise depuse la dosar, Curtea reţine şi susţinerile apărătorului autorului excepţiei, astfel cum acestea se regăsesc în încheierea de sesizare. Astfel, în şedinţa din camera de consiliu din data de 3 februarie 2015, apărătorul autorului excepţiei, în completarea motivelor de neconstituţionalitate precizate mai sus, a arătat că, în raport de norma imperativă reglementată de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală avea obligaţia de a depune propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive cel târziu la data de 29 ianuarie 2015. Termenele de procedură nu sunt facultative şi nici de recomandare, ele sunt imperative, iar încălcarea lor atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de prelungire a arestării preventive, actul respectiv fiind considerat nul. Astfel, potrivit art. 271 din Codul de procedură civilă, cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Or, în speţă, referatul poartă data de 2 februarie 2015, acesta neputând fi înregistrat retroactiv în registrul de ieşire cu data de 29 ianuarie 2015. Mai mult, conform minutei Consiliului Superior al Magistraturii din 17 noiembrie 2010, având ca obiect unificarea practicii judiciare, s-a stabilit că sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive" are caracter imperativ, şi nu de recomandare. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008 având ca obiect soluţionarea unui recurs în interesul legii. De asemenea, face referire la art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit căruia "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor." În fine, apreciază că referatul din data de 2 februarie 2015 prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a fost învestit, cu ignorarea şi încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în desfiderea art. 268 alin. (1) din acelaşi cod, cu încălcarea art. 20 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie o atingere gravă adusă sistemului judiciar, încălcându-se ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 12. Tribunalul Suceava - Secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că în literatura de specialitate "termenul" este definit ca fiind data la care sau intervalul de timp înlăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. În raport cu natura lor, termenele privitoare la actele procesuale sau procedurale au caracter de instituţie procedurală, fiind corect definite ca "termene procedurale". În raport cu caracterul lor, aceste termene pot fi peremptorii, dilatorii ori de recomandare (orânduitorii). Termenul menţionat în cuprinsul dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală - propunerea de prelungire a arestării preventive trebuie înaintată judecătorului de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia - este un termen de recomandare care, în cazul nerespectării sale, nu atrage sancţiuni procesuale pentru actul efectuat. Totodată, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocate de către inculpat, judecătorul de drepturi şi libertăţi a observat că nerespectarea termenului atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba de exercitarea unui "drept procesual". Drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, şi nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligaţii legale, iar de esenţa unei obligaţii este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunţa la ea din proprie voinţă. Considerarea ca termen de recomandare a termenului în discuţie nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, respectiv cele care consacră dreptul la apărare, în măsura în care drepturile inculpatului sunt respectate în procedura desfăşurată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin acordarea timpului necesar studiului dosarului de către apărători şi pregătirea unei apărări efective. Arată că, în cauza de faţă, propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a fost înregistrată pe data de 2 februarie 2015, în condiţiile în care măsura fusese prelungită anterior până pe data de 3 februarie 2015 inclusiv şi că termenul de soluţionare a fost fixat în aceeaşi zi, atributul judecătorului de drepturi şi libertăţi fiind şi acela de a asigura respectarea dreptului la apărare al inculpatului, aşa încât, la solicitarea apărătorilor inculpatului, a fost acordat un alt termen de judecată, pentru data de 3 februarie 2015. De asemenea, arată că nu poate fi pusă în discuţie încălcarea dreptului constituţional la apărare, de vreme ce chiar dispoziţiile criticate prevăd că "avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă la cerere posibilitatea de a studia dosarul cauzei". Consideră că principiul constituţional al egalităţii în drepturi al cetăţenilor şi dreptul la un proces echitabil nu au aplicabilitate în cauză, deoarece nu există o similitudine de situaţie între drepturile ce pot fi exercitate de către inculpat şi obligaţiile ce incumbă organului de urmărire penală. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 235 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ". Din analiza motivelor de neconstituţionalitate, astfel cum au fost reţinute în încheierea instanţei, rezultă că, în realitate, sunt criticate doar prevederile cuprinse în alin. (1) al art. 235 din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ". Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: "Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive." 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la garanţiile specifice unui proces echitabil, instituite în materie penală. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procesul penal implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale, să se ţină seama şi de elementul timp. De aceea, printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se numără şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal trebuie fixat astfel încât procesul să păstreze în desfăşurarea sa un ritm accelerat, fără însă să se împiedice aflarea adevărului sau respectarea drepturilor părţilor. Aşadar, stabilirea unor termene pentru desfăşurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare şi părţilor libertatea de a acţiona când vor şi pe orice durată de timp, iar pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfăşurării normale a procesului penal. Aşa încât, îndeplinirea actelor procedurale cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfăşurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părţilor în procesul penal. 19. Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale cuprinse în art. 235 alin. (1), criticate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia formulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive. 20. Curtea observă că soluţia legislativă anterioară, cât priveşte termenul regresiv de 5 zile, reglementată în art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, era identică. Astfel, normele procesual penale menţionate stabileau că "Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, şi va putea fi consultat de apărător". 21. În continuare, cât priveşte natura juridică a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală [art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968], Curtea observă că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minim 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. În acest sens, Curtea reţine, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 5.921 din 16 decembrie 2003, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-au reţinut următoarele: "Referitor la critica potrivit căreia nedepunerea dosarului de urmărire penală, în integralitatea sa, la instanţa de judecată cu cel puţin 5 zile mai înainte de expirarea duratei arestării preventive ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare, este de reţinut că această prevedere constituie o recomandare a legiuitorului, dar pentru care nu s-a prevăzut niciun fel de sancţiune, după cum aceasta nu se înscrie nici în cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală"; Sentinţa penală nr. 4.781 din 11 august 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a reţinut că "Termenul de 5 zile la care se referă art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală este unul «de recomandare», în acest caz sancţiunea nulităţii absolute a sesizării instanţei nefiind incidentă."; Decizia nr. 2.655 din 2 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a reţinut că, "În ceea ce priveşte termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta este un termen de recomandare, şi nu de decădere, instanţa fiind legal sesizată cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive." Totodată, Curtea reţine faptul că toate instanţele împărtăşesc punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa naturii juridice a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi a consecinţelor nerespectării acestuia. De altfel, aceasta a fost şi opinia instanţei în faţa căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, judecătorul de drepturi şi libertăţi calificând termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive ca fiind de recomandare, reţinând în acest sens că nerespectarea acestuia nu atrage sancţiuni procesuale pentru actul efectuat. În motivarea acestei opinii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, a observat că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba despre "exercitarea unui drept procesual". Or, drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, şi nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligaţii legale, iar de esenţa unei obligaţii este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunţa la ea din proprie voinţă. 22. Totodată, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a statuat că dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor "înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate" are caracter imperativ, şi nu de recomandare, aşa încât "recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate". 23. Curtea observă că sintagma "înainte de expirarea duratei arestării preventive" a fost preluată şi în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, cât priveşte contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 25 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se menţin şi în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cât priveşte dispozitivul deciziei menţionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei "înainte de expirarea duratei arestării preventive". 24. În continuare, cu privire la definirea "termenului" în materia procedurii penale, Curtea reţine că acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie. Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. 25. În raport cu caracterul şi efectele lor termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii (imperative) - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; dilatorii (prohibitive) - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; orânduitorii (de recomandare) - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar în caz de nerespectare, nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sancţiuni disciplinare ori amendă judiciară pentru persoanele care aveau obligaţia să îl respecte. Totodată, după sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu atrag efecte în privinţa actului îndeplinit. 26. Curtea reţine că una dintre garanţiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prescripţiilor legii o constituie sancţiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură. Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) - (3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. 27. Cât priveşte sancţiunea decăderii din exerciţiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege şi priveşte actul efectuat, atrăgând nulitatea acestuia, ce decurge din faptul că persoana care a îndeplinit actul pierduse exerciţiul dreptului procesual privitor la acel act. Aşadar, consecinţa efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Aceasta, de vreme ce actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice care permit efectiva înfăptuire a procesului penal, iar pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege, ele trebuie îndeplinite şi efectuate de organele judiciare şi de părţi în conformitate cu dispoziţiile legii. 28. În cazul nulităţii, actul este îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a) -f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, şi, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfăşurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanţilor, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. 29. Având în vedere toate acestea şi ţinând cont de faptul că autorul excepţiei critică prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ", Curtea constată că, în cauza de faţă, este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate. 30. Referitor la această critică, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii, respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional este competentă să realizeze o astfel de analiză, de vreme ce "deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări". În acest caz, Curtea are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei. 31. Prin urmare, independent de interpretarea pe care jurisprudenţa a dat-o normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea va analiza prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate şi va conferi textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 32. În acest sens, pentru început, Curtea observă că unul dintre argumentele practicii judiciare, precitate în paragraful 21, care a calificat termenul analizat ca fiind un termen de recomandare, este acela că sesizarea instanţei pentru prelungirea arestării preventive nu este un "drept" al procurorului, ci o obligaţie a acestuia în economia procesului penal, o condiţie esenţială pentru a se putea dispune prelungirea. Astfel, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal, de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua anumite măsuri de prevenţie apar ca obligaţii ale acestor organe, astfel încât decăderea nu operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor imperative prevăzute de lege, cu excepţia termenelor pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, ci, dimpotrivă, îl apropie de final. 33. Curtea reţine însă că procurorul, ca organ specializat al statului, în calitatea sa de participant în procesul penal, potrivit art. 29 din Codul de procedură penală, având în vedere atribuţiile stabilite prin art. 55 alin. (3) din acelaşi cod şi în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, exercită, în cadrul procesului penal, atât drepturi, cât şi obligaţii. Aceasta, întrucât conţinutul raportului juridic procesual penal priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, participanţi la realizarea procesului penal, iar subiectul prezent în toate raporturile juridice procesual penale este statul, care îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin intermediul organelor judiciare, printre care se află şi procurorul [art. 30 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]. Drepturile organelor judiciare, precum şi obligaţiile acestora nu privesc doar aspectele ce ţin de competenţa acestora, ci privesc desfăşurarea întregului proces penal, de vreme ce drepturile şi obligaţiile corelative, componente ale raportului juridic procesual penal, se leagă, în fiecare fază a procesului, între organul judiciar şi ceilalţi participanţi în procesul penal. 34. Mai mult, având în vedere prevederile art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit cărora "Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat [...]" raportate la prevederile art. 234 alin. (1) din acelaşi cod, care dispun că "Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită [...]", şi ale art. 234 alin. (2) conform cărora "Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală", Curtea apreciază că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi şi libertăţi, este un drept procesual ce aparţine numai procurorului, iar nu o obligaţie a acestuia, având în vedere şi faptul că prelungirea arestării în cursul urmăririi penale este condiţionată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea iniţială sau existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii. 35. Totodată, Curtea reţine că argumentele aduse în susţinerea tezei potrivit căreia decăderea pentru actele efectuate de organele judiciare operează doar pentru depăşirea termenelor imperative pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, de asemenea, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive. Astfel cum s-a arătat, normele procesual penale, precitate în paragraful anterior, stabilesc competenţa exclusivă a procurorului în formularea şi depunerea referatului de prelungire a măsurii privative de libertate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, depunerea prelungirii arestării preventive nu este obligatorie, procurorul având facultatea de a renunţa la exercitarea acestui drept, acest fapt neîmpiedicând desfăşurarea sau finalizarea procesului penal. 36. În continuare, Curtea observă că de esenţa termenelor de recomandare este lipsa oricărei sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, aşa încât în măsura în care s-ar reţine că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen de recomandare, în caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici măcar dispoziţiile procesual penale referitoare la nulitatea relativă, respectiv art. 268 alin. (3) raportat la art. 282 din Codul de procedură penală. Doar termenele peremptorii (imperative) atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit, sancţiunile ce pot interveni în caz de încălcare a acestora fiind reglementate în art. 268 alin. (1) - (3) din Codul de procedură penală, şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea (absolută sau relativă) a actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. 37. Întrucât suntem în prezenţa unui control de constituţionalitate, Curtea va analiza în ce măsură nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 relative la dreptul la apărare şi garanţiilor statuate prin dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul la apărare şi dreptul acuzatului de a "de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale". 38. Cât priveşte dreptul la apărare, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie care prevede că "dreptul la apărare este garantat" şi că "în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu", precum şi, prin prisma art. 20 din Constituţie, de natură convenţională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, "orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat la alegerea sa [...]". Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenţie, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat. 39. De asemenea, Curtea observă că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3) ], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Din conţinutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul şi asistenţa juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligaţiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3), art. 307, art. 308, art. 309, art. 311, art. 313 alin. (3), art. 319, art. 336-341 din Codul de procedură penală] şi cu cele ale instanţei de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356, art. 364, art. 365, art. 366 din Codul de procedură penală), Curtea observă că soluţia consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulităţii relative care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţie fac situaţiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f), cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condiţiile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod. 40. Cât priveşte dreptul "acuzatului" de a beneficia de "timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării", statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră această garanţie specifică unui proces echitabil, instituită în materie penală, Curtea observă că acesta a fost transpus în dreptul intern, respectiv în art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca drept acordat părţilor, subiecţilor procesuali principali şi avocatului. Art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală fiind un text nou, preluat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, interpretarea lui nu se poate face decât prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne. Curtea observă că art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca şi art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală care are un conţinut identic poartă asupra a două elemente indispensabile unei apărări veritabile, respectiv timpul şi înlesnirile sau facilităţile. 41. Cu privire la caracterul adecvat al timpului acordat unui "acuzat" şi al înlesnirilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atunci când se examinează chestiunea de a şti dacă "acuzatul" a dispus de un termen adecvat pentru pregătirea apărării sale, trebuie să se ţină seama de natura procesului, precum şi de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii (Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregcia împotriva Croaţiei, paragraful 51). Totodată, instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut în Decizia din 9 iulie 1981, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Krocher şi Moller împotriva Elveţiei, şi în Decizia din 12 iulie 1978, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bonzi împotriva Elveţiei, că articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie protejează acuzatul de un proces grăbit, întrucât deşi este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre părţi (Hotărârea din 20 septembrie 2011, pronunţată în Cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, paragraful 540). De asemenea, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40. Astfel, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a decis că atunci când "acuzatul" se află în detenţie provizorie, noţiunea de "înlesniri" poate include şi condiţiile de detenţie care trebuie să îi permită să citească şi să scrie, pentru a se putea concentra suficient pe pregătirea apărării, şi, în toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie să pună acuzatul şi avocatul său în situaţia de a participa la proces în stare de oboseală excesivă. 42. Având în vedere acestea, Curtea constată că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenţia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertăţii persoanei şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică. De altfel, Curtea reţine că, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg se desprind exigenţe suplimentare de natură să asigure un conţinut mai profund dreptului la apărare. În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este suficientă existenţa unui apărător, ci este necesar ca autorităţile judiciare să ia măsuri pentru ca apărătorul să-şi exercite efectiv drepturile şi obligaţiile ce-i revin. Astfel, potrivit Hotărârii din 21 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42, în situaţia în care apărătorul nu sesizează instanţa cu privire la lipsa condiţiilor pentru a studia suficient de bine dosarul şi pentru a pregăti, împreună cu clientul său, apărarea, instanţa trebuie să manifeste iniţiativă, să nu rămână pasivă şi să amâne dezbaterile pentru ca apărarea să poată fi asigurată în condiţii optime. Această preocupare pe care trebuie să o aibă instanţa pentru realizarea unei apărări efective şi eficiente apare în viziunea Curţii ca fiind o obligaţie importantă a judecătorilor impusă, în egală măsură, de prevederile Convenţiei. De altfel, în această hotărâre, la paragraful 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat faptul că drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că autorităţilor naţionale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoştinţă de lipsa de apărare în alt mod. Curtea reţine că jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, aşa încât, instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare. În acest sens sunt: Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24. 43. În continuare, Curtea constată că încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare este cu atât mai evidentă în cazurile în care s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru alte infracţiuni faţă de inculpat, cum este şi situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, persoana acuzată trebuie să fie corespunzător informată cu privire la orice modificări ale acuzaţiei şi să i se acorde timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea pe baza noilor informaţii ori afirmaţii (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61, şi Decizia din 5 septembrie 2006, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Backstrom şi Andersson împotriva Suediei), în acelaşi fel instanţa europeană stabilind, în Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza G.B. împotriva Franţei, paragrafele 60-62, că trebuie să se acorde timp suplimentar apărării pentru a-şi adapta poziţia, pentru a-şi pregăti o cerere în situaţia în care se depun noi probe de către acuzare. Caracterul adecvat al informaţiilor trebuie să se realizeze în relaţie cu art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie care recunoaşte oricărei persoane dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pregătirii apărării sale şi în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 60). 44. Totodată, Curtea reţine faptul că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepţie de la posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalităţii măsurilor preventive, fiind reţinut şi de instanţa europeană, în vederea asigurării egalităţii de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, şi în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, paragraful 45. 45. De asemenea, Curtea observă că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut în Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, şi în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, paragrafele 103 şi 106, faptul că, în anumite circumstanţe, se poate cere instanţei o amânare a termenului pentru a acorda apărării timp suficient. În acest context, Curtea reţine că în cazurile în care propunerea privind prelungirea arestării preventive se depune la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi se află în imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Aşa încât, în aceste cazuri, amânarea soluţionării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient în vederea realizării unei apărări efective, nu este de natură să înlăture încălcarea dreptului la apărare al inculpatului ce rezultă din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. 46. Pe de altă parte, Curtea reţine că, în situaţia în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Or, Curtea reţine că raţiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este şi aceea de a da posibilitatea judecătorului să cunoască dosarul cauzei pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluţia sa. Aşa încât, în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze propunerea de arestare preventivă, instanţa ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei, garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat impunând să nu existe nici măcar o aparenţă de arbitrar în modul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu privire la prelungirea duratei măsurii privative de libertate. De altfel, Curtea reţine că în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40, precitată, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare şi atenţie pentru a putea urmări dezbaterile şi pentru a dispune o soluţie lămuritoare. 47. Aşadar, Curtea reţine că în această materie dreptul la apărare, prin importanţa pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general. În acest context, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Constituţională Federală a Germaniei în Decizia 2BvR 2292/00 din 15 mai 2002. Astfel, această instanţă constituţională a statuat faptul că, "Pentru cea mai gravă formă de imixtiune în dreptul persoanei la libertate, privarea de libertate, se prevede condiţia existenţei unei legi (formale), precum şi competenţa exclusivă, procesuală, a instanţei, aceasta nefiind la discreţia legiuitorului. Competenţa exclusivă a instanţei serveşte asigurării accentuate a dreptului fundamental. Toate organele de stat sunt obligate să asigure condiţiile pentru ca această competenţă exclusivă să fie practic efectivă. Prin urmare, statul are obligaţia constituţională să asigure accesul la judecătorul competent - [cel puţin în timpul zilei] - şi, astfel, de a-i face acestuia posibilă îndeplinirea, în mod adecvat, a atribuţiilor sale judecătoreşti." 48. În concluzie, având în vedere toate cele arătate, ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei. 49. Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen. 50. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 681/86/2015 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 aprilie 2015. PREŞEDINTE DANIEL MARIUS MORAR 1
Moderator Catalin Publicat 1 Februarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 1 Februarie, 2016 M.Of.419 din data de 12 iunie 2015 Decizia nr. 361/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală În vigoare de la 12.06.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ala Hani Khalil Hassan în Dosarul nr. 445/42/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 228D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă traducător autorizat pentru limba arabă, domnul Dalati Bassam. 3. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susţine că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că legiuitorul nu a prevăzut o durată maximă a arestului la domiciliu în camera preliminară şi în cursul judecăţii în prima instanţă, însă, spre deosebire de alte măsuri preventive care au fost declarate neconstituţionale pentru aspectul nereglementării atât a termenelor, cât şi a duratei maxime pentru care pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a arestului la domiciliu sunt prevăzute termenele pentru care se poate lua, cu posibilitatea prelungirii pentru acelaşi termen maxim. Deci durata nu este determinată, însă este determinabilă prin aritmetica termenelor stabilite, în funcţie de contextul fiecărei cauze şi ţinând seama de dispoziţiile legale, respectiv posibilitatea judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de a dispune această măsură pentru o perioadă de 30 de zile, de a o prelungi pentru o perioadă tot de 30 de zile, iar, în măsura în care dosarul ajunge în faţa acestor magistraţi cu măsura arestului la domiciliu deja dispusă, obligaţia acestora de a verifica, în situaţia judecătorului de cameră preliminară din 30 în 30 de zile, iar în cazul judecătorului de fond din 60 în 60 de zile, această măsură preventivă. Aceste dispoziţii legale care reprezintă obligaţii ale instanţelor şi care vor funcţiona automat, iar, în măsura în care nu vor funcţiona, va interveni încetarea de drept a măsurii, coroborat cu durata stabilită a acestei măsuri, fac determinabilă durata pe care se poate lua această măsură preventivă. Din acest punct de vedere reprezentantul Ministerului Public apreciază că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil. Cât priveşte dreptul la viaţa intimă, familială şi privată şi dreptul la învăţătură, arată că magistraţii pot, la solicitarea celor interesaţi, să dispună în cazul arestului la domiciliu, posibilitatea părăsirii acestui domiciliu pentru urmarea unor cursuri, pregătirea profesională şi altele, existând dispoziţii legale exprese în acest sens. În fine, arată că, în camera preliminară, durata acesteia, potrivit dispoziţiilor legale, este de maximum 60 de zile, în consecinţă, ştiind că o durată a arestului la domiciliu nu poate depăşi 30 de zile, în condiţiile unei durate procesuale de maximum 60 de zile, nu este dificil a se determina durata pe care se poate dispune această măsură în camera preliminară, aşa încât susţine că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din data de 5 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 445/42/2014, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, judecătorul de cameră preliminară, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218- 222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ala Hani Khalil Hassan, în procedura de cameră preliminară, la termenul intermediar stabilit de către judecătorul de cameră preliminară pentru verificarea, din oficiu, a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege criticate, prin faptul că nu stabilesc o durată maximă a arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil, la libertatea individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură, accesul la cultură şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, prin neprecizarea duratei maxime pentru care se poate dispune măsura arestului la domiciliu, atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul judecăţii, măsura preventivă tinde să devină o măsură executorie şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală sunt lipsite de previzibilitate şi devin ineficiente, fapt de natură a determina încălcarea dreptului la un proces echitabil. De asemenea, prin posibilitatea de a dispune măsura preventivă pe o durată nelimitată în timp, se încalcă şi accesul la învăţătură al inculpatului, acesta neputându-şi termina studiile de master. 6. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, judecătorul de cameră preliminară, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a) -e) din Codul de procedură penală], în cazul arestului la domiciliu nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pe care această măsură poate fi luată sau dispusă de judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, după sesizarea acesteia din urmă, prin rechizitoriu. În continuare, analizând conţinutul legal al instituţiei arestului la domiciliu, judecătorul de cameră preliminară apreciază că această măsură preventivă constituie o ingerinţă în dreptul fundamental la libertatea individuală, garantat de art. 23 din Constituţie, constituind, în fapt, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură, inclusiv prin învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi perfecţionare, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, libertatea economică şi alte activităţi similare [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Consideră că ingerinţa analizată nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, respectiv asigurarea instrucţiei penale, întrucât nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, atâta timp cât poate fi dispusă pe o perioadă nelimitată în timp, deşi, potrivit principiului proporţionalităţii, reglementat de art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale are caracter excepţional, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. În concluzie, consideră că neprecizarea unei durate maxime pentru care se poate dispune măsura arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară, respectiv în cursul judecăţii, încalcă dispoziţiile art. 21, art. 23, art. 25, art. 26, art. 32 şi art. 53 din Constituţie şi, indirect, atrage ineficienţa dispoziţiilor art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală ce reglementează cazurile în care se constată încetarea de drept a acestei măsuri preventive. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: Art. 218: "Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu Art. 218. (1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1). (2) Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura. (3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare. (4) Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal." Art. 219: "Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi Art. 219. (1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului. (2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei. (3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului. (4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror. (5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent. (6) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. (7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. (8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei. (9) Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege." Art. 220: "Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată Art. 220. (1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu. (2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat. (3) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. (4) Dispoziţiile art. 219 alin. (4), (7) şi (9) se aplică în mod corespunzător." Art. 221: "Conţinutul măsurii arestului la domiciliu Art. 221. (1) Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. (2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii: a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat; b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar. (3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. (4) În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive. (5) Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora. (6) La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului. (7) În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza. (8) Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră. (9) Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii. (10) Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta. (11) În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege." Art. 222: "Durata arestului la domiciliu Art. 222. (1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile. (2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. (3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului. (6) Participarea procurorului este obligatorie. (7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. (8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei. (9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. (10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. (11) Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător." Art. 241 alin. (11) lit. a): "Încetarea de drept a măsurilor preventive [...] (11) Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept: a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;". 11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 25 privind libera circulaţie, art. 26 relativ la viaţa intimă, familială şi privată, art. 32 referitor la dreptul la învăţătură, art. 33 privind accesul la cultură şi art. 53 relativ la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 12. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin rechizitoriul nr. 6/D/P/2012 emis la data de 30 mai 2014 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Biroul Teritorial Dâmboviţa, alături de alţi 27 de inculpaţi, persoane fizice, cetăţeni români şi cetăţeni străini, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, Ala Hani Khalil Hassan, plasat în arest la domiciliu. Cauza s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 445/42/2014 din data de 30 mai 2014, la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate dosarul aflându-se în procedura de cameră preliminară, în sensul că încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 27 octombrie 2014, prin care s-a dispus începerea judecăţii, nu a rămas definitivă, întrucât s-au formulat contestaţii cu privire la aceasta, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală, de către o parte dintre inculpaţi, printre care şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, Curtea observă că durata arestului la domiciliu al autorului excepţiei de neconstituţionalitate până la data termenului intermediar din 2 februarie 2015 stabilit de către judecătorul de cameră preliminară pentru verificarea, din oficiu, a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive, termen la care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, a fost de 10 luni. În aceste condiţii, Curtea reţine că, deşi art. 343 din Codul de procedură penală stabileşte că durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, întrucât, potrivit art. 347 alin. (1) din acelaşi cod, procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5), dispuse de judecătorul de cameră preliminară, şi ţinând cont de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5 din 8 decembrie 2014, pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat că în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare [conform art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător], procedura în camera preliminară s-a prelungit peste termenul prevăzut de lege. Aşa încât suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei a avut drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei formulate în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, pe cale de consecinţă fiind prelungită şi durata măsurii arestului la domiciliu cât priveşte pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispoziţiile Codului de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, această măsură fiind reglementată de dispoziţiile art. 218-222, titlul V, capitolul I, secţiunea a 5-a din Codul de procedură penală. 14. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 20, a statuat în sensul că, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. 15. De asemenea, în susţinerea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu, Curtea reţine în continuare alte două argumente de natură normativă. Astfel, cât priveşte condiţiile de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din acelaşi cod care reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive şi, totodată, reglementează expres faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată), iar nu de către procuror, aşa încât Curtea reţine că şi din această perspectivă cele două măsuri preventive au un regim juridic similar. De altfel, Curtea reţine Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, (paragrafele 93 şi 95), potrivit căreia privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. 16. În continuare, cât priveşte durata măsurii arestului la domiciliu, Curtea reţine că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. 17. Curtea observă că în mod identic este reglementată şi durata măsurii arestului preventiv în cursul urmăririi penale, art. 233 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilind că, în cursul urmăririi penale, durata arestului preventiv al inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii, respectiv art. 236 alin. (2) raportat la art. 234 din acelaşi cod, pentru o durată de cel mult 30 de zile, art. 236 alin. (4) stabilind că durata totală a arestului preventiv al inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. În continuare art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale, art. 239 din acelaşi cod stabilind că, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani. 18. Cât priveşte însă măsura arestului la domiciliu, Curtea reţine că art. 220 din Codul de procedură penală prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul şi nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale. 19. Cu privire la verificarea legalităţii şi a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea observă că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin. (6) raportat la art. 348 din Codul de procedură penală prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu. Totodată, potrivit art. 208 alin. (4) raportat la art. 362 din Codul de procedură penală, în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat. Curtea reţine că aceste din urmă dispoziţii reprezintă aplicarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existenţa unei măsuri preventive luate iniţial, pe o anumită durată. Or, tocmai acest lucru nu este reglementat de dispoziţiile art. 218-222 din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte arestul la domiciliu. În acest context, Curtea observă şi că, potrivit Recomandării nr. 11 (80) a Comitetului de miniştri către statele membre cu privire la detenţiunea în aşteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia "Detenţiunea în aşteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detenţiune în aşteptarea judecării ar fi disproporţionată faţă de sentinţa care poate fi pronunţată în cazul condamnării", având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că "este de dorit, din motive umanitare şi sociale, reducerea aplicării detenţiunii în aşteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiţiei". 20. Aşa încât, având în vedere toate cele expuse, reţinând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierii de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, şi observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât şi durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, Curtea urmează a examina susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă determină încălcarea dispoziţiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 şi 53 din Legea fundamentală. 21. Pentru început, Curtea reaminteşte faptul că atât instanţa de la Strasbourg, cât şi Curtea Constituţională au stabilit în jurisprudenţa lor faptul că arestul la domiciliu este considerat "o privare de libertate", în sensul art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituind o ingerinţă în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, precizată în paragraful 14, în care au fost reţinute Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2); Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei şi Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei). 22. Curtea reţine, de asemenea, că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea constată incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, aşa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituţional. 23. În continuare, din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea reţine condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). 24. Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea reţine că ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. 25. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă. De altfel, aceste considerente de principiu se regăsesc şi în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, statuând faptul că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce afectează atât dreptul fundamental al libertăţii individuale, cât şi libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, aşa încât nereglementarea termenelor şi a duratei maxime pentru care controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi dispuse aduce atingere principiului proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în art. 53 din Constituţie, şi care presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. 26. Faţă de dispoziţiile constituţionale la care s-a făcut referire, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginală "Durata arestului la domiciliu", prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Aşa încât, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. 27. În acest context, Curtea reţine Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei (paragraful 56), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deţinută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice. 28. Curtea observă, de asemenea, că o altă instanţă constituţională, respectiv Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse, pronunţându-se prin Hotărârea nr. 27 - Đź din 6 decembrie 2011 cu privire la nereglementarea în Codul de procedură penală a termenelor pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu, a procedurii de stabilire şi prelungire a acestei măsuri, a stabilit că "noţiunea de «privare de libertate» are o semnificaţie autonomă, implicând faptul că orice măsură legală care în fapt se traduce printr-o privare de libertate trebuie să respecte criteriile de legalitate stabilite prin art. 22 din Constituţie şi art. 5 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nimeni nu poate fi supus restrângerii drepturilor pentru un termen nedefinit sau exagerat de lung. Legiuitorul trebuie să stabilească termene clare şi rezonabile pentru restrângerile permise de lege a drepturilor şi libertăţilor. [...] Arestul la domiciliu este o măsură de restrângere a drepturilor care implică izolarea persoanei, fapt care obligă legiuitorul să stabilească prin lege o perioadă care să fie în acord cu principiile justiţiei şi echităţii, pentru a exclude posibilitatea arbitrariului şi a restrângerilor disproporţionate a libertăţii." Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse a constatat, totodată, că atât detenţia, cât şi arestul la domiciliu implică şederea obligatorie într-un spaţiu limitat, izolarea de societate, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale sau de muncă, imposibilitatea de a circula liber şi de a lua legătura cu diferite categorii de persoane, restrângând nemijlocit însuşi dreptul la libertate, nu doar condiţiile de realizare a acestuia şi, de asemenea, a reţinut că "Principiul egalităţii juridice impune cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora, pentru o înţelegere şi interpretare uniformă a legii. Codul de procedură penală nu indică termenul arestului la domiciliu şi nici procedura de stabilire şi prelungire a sa. [...] În absenţa bazei legale pentru modificarea măsurii arestului la domiciliu, aceasta poate depăşi termenele maxime stabilite pentru detenţie. Aşadar, persoanele care respectă condiţiile arestului la domiciliu, fără a atrage luarea în privinţa lor a măsurii mai aspre a detenţiei, sunt puse într-o poziţie mai precară decât cele care au eludat aceste condiţii, fapt ce încalcă principiul constituţional al dreptăţii. Mai mult, arestul la domiciliu poate depăşi nu doar termenul-limită al detenţiei stabilit de art. 109, ci şi durata pedepsei stabilită de instanţă pentru infracţiunea comisă, ceea ce încalcă principiul prezumpţiei de nevinovăţie prevăzut la art. 49 din Constituţie, care implică faptul că, până când sentinţa pronunţată nu devine aplicabilă, suspectului sau acuzatului nu i se pot impune restricţii comparabile, ca termen şi severitate, cu pedeapsa penală." 29. Cât priveşte dispoziţiile art. 241 alin. (11) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează două cazuri de încetare de drept aplicabile exclusiv măsurii arestului la domiciliu şi arestării preventive, respectiv, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege; în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare. Totodată, Curtea observă că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează, ca o primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive, expirarea termenelor prevăzute de lege. Astfel, din interpretarea sistematică a normelor procesual penale precitate, reiese necesitatea reglementării în cuprinsul legii procesual penale a termenelor şi a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, având în vedere şi faptul că, în ceea ce priveşte măsurile preventive pentru care legea prevede o durată maximă, împlinirea acesteia are ca efect încetarea de drept a măsurii, punerea în libertate a inculpatului şi ridicarea celorlalte restricţii impuse, o astfel de reglementare având caracter de ocrotire şi de garanţie împotriva unei prelungiri ilegale a măsurii preventive dispuse. Aşa încât Curtea constată că, deşi prevederile art. 241 alin. (11) din Codul de procedură penală stabilesc acelaşi regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât şi pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă atrage ineficienţa acestor prevederi, iar nu neconstituţionalitatea lor. 30. În privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." În cauză, Curtea reţine că remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei a dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ala Hani Khalil Hassan în Dosarul nr. 445/42/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 218-221 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 2 Februarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 2 Februarie, 2016 M.Of.538 din data de 20 iulie 2015 Decizia nr. 423/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale În vigoare de la 20.07.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr. 31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135 D/2014. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin avocat Iulia Vucmanovici din cadrul Baroului Constanţa, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care susţine că dispoziţiile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, de ele beneficiind doar persoanele ale căror procese au început ulterior datei intrării în vigoare a acestui cod. Se arată, de asemenea, că soluţia legislativă conform căreia judecarea contestaţiei cu privire la durata procesului penal în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a părţilor, este neconstituţională, încălcând principiile contradictorialităţii şi oralităţii procesului penal şi, prin aceasta, dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 663 din 11 noiembrie 2014. Se mai susţine încălcarea, prin prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 127 din Constituţie, întrucât desfăşurarea unei proceduri în camera de consiliu nu trebuie să fie echivalentă cu o şedinţă secretă. 4. În ceea ce priveşte prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013, se arată că acestea exclud de la dreptul de a face contestaţie cu privire la durata procesului penal persoanele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, discriminându-le, în acest fel, în raport cu cele ale căror procese au început anterior acestei date. Se arată că dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013 instituie o excepţie de la principiul aplicării prevederilor noului Cod de procedură penală tuturor proceselor aflate pe rolul instanţelor, excepţie ce intră în contradicţie cu prevederile art. 8 din acelaşi cod, care prevăd, ca principiu, obligativitatea soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil. Or, conform textului criticat, de posibilitatea de a formula contestaţie cu privire la acest aspect beneficiază doar persoanele ale căror procese au început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, se arată că acestea nu ridică probleme de convenţionalitate, întrucât nu vizează soluţionarea unor aspecte referitoare la fondul cauzei penale. Se susţine însă că textul legal criticat încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât, în materie penală, inclusiv chestiunile de procedură trebuie soluţionate printr-o procedură contradictorie. Se face trimitere, în acest sens, la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit. Se arată astfel că, chiar dacă procedura reglementată la art. 4885 şi următoarele din Codul de procedură penală nu pune în discuţie probleme ce ţin de fondul cauzei, importanţa acestei proceduri nu poate fi negată, câtă vreme soluţia pronunţată se va răsfrânge în mod direct asupra desfăşurării şi echităţii procesului în ansamblul său. Conform procedurii reglementate prin textul criticat, părţile sunt puse în imposibilitatea de a contracara susţinerile celorlalţi participanţi la această procedură. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 38-49. 6. Referitor la prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013, se arată că şi acestea sunt neconstituţionale. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 septembrie 1997, pronunţată în Cauza Aydin împotriva Turciei, paragrafele 95-103. Se arată că textul analizat este similar celui din Codul de procedură civilă, în privinţa căruia, prin Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Vlad şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dispoziţiile procesual civile similare celor criticate nu satisfac exigenţele unui remediu efectiv în această materie, pentru că nu permit aplicarea lor şi litigiilor aflate în curs de judecată. Se conchide că cele reţinute de instanţa europeană prin hotărârea anterior referită sunt aplicabile mutatis mutandis şi în materie penală. Se arată, de asemenea, că paragraful 88 din Hotărârea pronunţată în Cauza Vlad şi alţii împotriva României face trimitere la Recomandarea Comitetului de miniştri nr. 3 din 24 februarie 2010, prin care, la pct. 11, se arată că, atunci când este cazul, statele trebuie să prevadă măsuri pentru retroactivitatea noilor măsuri reglementate pentru abordarea duratei excesive a proceselor, aşa încât, la nivel naţional, toate cererile aflate pe rolul instanţelor să poată fi soluţionate. Se observă că se mai face trimitere, la pct. 11 din aceeaşi hotărâre, la Recomandarea Comitetului de miniştri din 6 decembrie 2011, prin care s-a constatat că România are o problemă în privinţa duratei excesive a proceselor şi s-a recomandat României să facă eforturi în acest sens, precum şi la Rezoluţia din 26 ianuarie 2011 a Adunării parlamentare, prin care s-a cerut României să acorde prioritate problemei caracterului excesiv al procedurilor judiciare. Se concluzionează că prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013 nu răspund exigenţelor de constituţionalitate şi de convenţionalitate atâta vreme cât limitează aplicarea procedurii reglementate cauzelor care au început înaintea datei de 1 februarie 2014. Se susţine că se impune modificarea jurisprudenţei în această materie a Curţii Constituţionale. Se observă că această procedură vizează atitudinea pasivă a organelor judiciare, or, din această perspectivă, cele două categorii de persoane, respectiv cele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală şi cele ale căror procese au început după această dată, se află în situaţii identice, motiv pentru care se impune reglementarea de către legiuitor a unui tratament juridic identic al acestora, indiferent de momentul începerii procesului. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 31 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 31.677/212/2014, Judecătoria Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere, prevăzută la art. 217 alin. 1 din Codul penal din 1969. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevăd soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, încalcă dreptul la apărare al participanţilor la procesul penal, obligându-i pe aceştia la o atitudine pasivă, care le afectează drepturile fundamentale şi, în mod special, dreptul de a demonstra caracterul netemeinic al declanşării procedurii penale. Se susţine că este suprimat, în acest fel, caracterul contradictoriu al procedurii de judecată, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil. Se arată că eventuala legitimă lipsă de publicitate a şedinţei nu trebuie să echivaleze cu lipsa înştiinţării părţilor şi cu împiedicarea acestora de a depune concluzii orale în cadrul procedurii analizate. Se susţine, totodată, încălcarea prin dispoziţiile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 127 din Legea fundamentală, conform cărora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, şedinţele de judecată sunt publice. Se arată că şedinţele de judecată pot fi secrete doar în raport cu terţe persoane, şi nu în raport cu părţile procesului penal, în caz contrar fiind încălcate drepturile fundamentale anterior referite. 9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013, se arată că asigurarea dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal doar părţilor şi subiecţilor procesuali principali din procesele penale începute după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală este de natură a încălca prevederile art. 16 din Constituţie, creând discriminare între aceste persoane şi participanţii la procesele penale începute sub imperiul Codului de procedură penală din 1968. Se subliniază faptul că tergiversarea acestor din urmă cauze produce efecte vătămătoare şi în prezent, respectiv după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013 contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, care prevede retroactivitatea legii penale mai favorabile. 10. Judecătoria Constanţa - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, se arată că acestea instituie o excepţie de la regula publicităţii şedinţelor de judecată. Se susţine însă că această excepţie respectă prevederile art. 127 din Constituţie, care instituie principiul publicităţii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, derogare ce se regăseşte şi în cuprinsul art. 352 alin. (1) din Codul de procedură penală, care precizează că şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, precum şi că şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. Se arată, totodată, că prin instituirea unei proceduri necontencioase pentru soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal nu sunt încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi nici cele ale art. 24 din Constituţie. Se apreciază că, în cadrul acestei proceduri, nu este necesar a se da eficienţă principiului contradictorialităţii şi oralităţii, întrucât, pe fond, se analizează dacă, în raport cu complexitatea lucrărilor aflate la dosarul cauzei, durata efectuării lor este una rezonabilă, aspecte ce nu necesită obligatoriu explicaţii în formă orală şi prezenţa nemijlocită a părţilor. 11. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 din Legea nr. 255/2013, instanţa arată că acestea reprezintă o aplicaţie directă a principiului constituţional reglementat la art. 15 alin. (2), care prevede retroactivitatea legii penale mai favorabile, având în vedere doar normele de drept penal substanţial, nu şi normele procesual penale, care sunt de imediată aplicare. Se susţine că textul analizat nu contravine nici dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât părţile proceselor penale începute înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală se află într-o situaţie juridică diferită de cea a participanţilor la procesele penale începute ulterior acestei date. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută prin ipoteza acestei norme, necontravenind dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Se observă, de asemenea, că, potrivit art. 4884 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa dispune următoarele măsuri: informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta; transmiterea, în cel mult 5 zile, a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza; informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă. Se susţine că norma anterior arătată oferă participanţilor la procesul penal garanţiile procesuale pe care le presupune dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, aceasta necontravenind, prin urmare, dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 304 din 29 martie 2007. În privinţa dispoziţiilor art. 105 din Legea nr. 255/2013 se arată că acestea reprezintă o aplicare a principiului neretroactivităţii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, concluziile reprezentantului părţii prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: - Art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală: "Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului."; - Art. 105 din Legea nr. 255/2013: "Dispoziţiile art. 4881-4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010." 17. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea reprezintă o aplicare a prevederilor art. 8 din Codul de procedură penală, care consacră, cu titlu de principiu, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal. Conform acestui principiu, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au obligaţia de a asigura soluţionarea cauzelor penale într-un termen rezonabil. 19. Curtea reţine că instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie. Din acest punct de vedere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin jurisprudenţa sa că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [a se vedea hotărârile din 29 martie 2006, pronunţate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei şi Musci împotriva Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluţionarea proceselor în termene rezonabile. Remediile compensatorii reprezintă reducerea în mod expres şi cuantificat a pedepselor aplicate, ca urmare a duratei excesive a procedurii de soluţionare a cauzelor. 20. Din această perspectivă, contestaţia privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu. În ceea ce priveşte reglementarea acestei instituţii în dreptul procesual penal intern, titularii dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal sunt, conform art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal revine, potrivit art. 4882 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale sau instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza, în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare. Conform alin. (2) al art. 4882 din Codul de procedură penală, când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii. Referitor la procedura de soluţionare a contestaţiei, potrivit prevederilor art. 4884 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, are obligaţia de a informa procurorul, respectiv instanţa pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, de a dispune transmiterea, în cel mult 5 zile, a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza şi de a informa celelalte părţi din proces şi, după caz, celelalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă. Totodată, prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului. Cu prilejul soluţionării contestaţiei, conform art. 4885 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate, luând în considerare natura şi obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate, intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei, precum şi alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii. În ceea ce priveşte soluţiile care pot fi pronunţate, conform prevederilor art. 4886 alin. (1) din Codul de procedură penală, când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată, iar, potrivit art. 4885 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă se constată depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică. 21. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului. 22. Curtea reţine că procedura reglementată la art. 4884 - 4886 din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei penale, prin procedura analizată nefiind judecată o acuzaţie în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţie, şi nici faptul că, prin încheierea pronunţată, potrivit textului criticat, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia, ci apreciază asupra duratei rezonabile a activităţii de urmărire penală sau de judecată, conform dispoziţiilor art. 4881 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, având în vedere aspectele ce trebuie analizate de către instanţa de judecată în vederea soluţionării plângerii, Curtea apreciază că, în cadrul acestei proceduri, participanţii la procesul penal trebuie să beneficieze de dreptul de a participa la şedinţa de judecată pentru a-şi susţine, în faţa instanţei, argumentele referitoare la caracterul excesiv sau rezonabil al duratei procesului penal, într-o procedură caracterizată prin contradictorialitate şi oralitate, în caz contrar procedura analizată încălcând prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. 23. În acest sens, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a constatat că, prin procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut şi că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. S-a arătat prin aceeaşi decizie că echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. 24. Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 anterior citată, Curtea a mai reţinut că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, iar învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. 25. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că, pentru ca persoanele vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. S-a constatat, totodată, că, chiar dacă, potrivit normelor ce reglementează procedura criticată, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror, care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, conform procedurii analizate, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. 26. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. 27. Aşa fiind, Curtea a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. 28. Curtea constată că atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 29. Astfel, procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, reglementată la art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În acest sens, Curtea reţine că fiecare dintre drepturile fundamentale anterior referite presupune dreptul participanţilor la procesul penal de a fi prezenţi efectiv la soluţionarea cauzelor penale, chiar şi cu ocazia soluţionării unor cereri precum contestaţia privind durata procesului penal, pentru a-şi susţine, în mod direct, argumentele în faţa instanţei de judecată. Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că faptul că, potrivit art. 4884 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, dispune informarea procurorului, respectiv a instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, precum şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă, nu satisface exigenţele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea reţine că trimiterea de către participanţii la procesul penal, prevăzuţi la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală, a punctelor de vedere la care dispoziţiile art. 4884 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală fac referire, nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-şi exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenţi în faţa instanţei de judecată cu prilejul soluţionării contestaţiei îi împiedică de la a cunoaşte susţinerile părţilor adverse şi de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea constată că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care a avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente ce sunt de esenţa dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. De asemenea, garanţiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul participanţilor la procesul penal de a lua cunoştinţă de toate argumentele prezentate instanţei şi de a le dezbate. 30. Curtea constată că aceste probleme pot fi soluţionate prin reglementarea unei proceduri contradictorii şi orale de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal. 31. Curtea reţine, în acest sens, că principiul egalităţii armelor şi dreptul la apărare prevăd ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, suspectul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot contesta, în niciun fel, susţinerile contrare argumentelor lor. 32. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de drepturi şi libertăţi sau ale instanţei de judecată. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii armelor şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea procesual penală trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, argumentele susţinute cu privire la caracterul rezonabil sau nerezonabil al duratei procesului penal şi că, aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor. 33. Pentru motivele arătate, Curtea urmează a constata că soluţia legislativă prevăzută la art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează "fără participarea părţilor şi a procurorului", este neconstituţională. 34. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 105 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 589 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 16 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 154 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior referite, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. 35. Prin deciziile mai sus arătate, paragrafele 15-16 şi, respectiv, paragraful 21, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie ce reglementează aplicarea legii penale mai favorabile, Curtea a statuat că acest principiu este aplicabil doar cu referire la normele penale de drept material, iar nu şi la cele de drept procesual; or, fiind vorba de norme penale ce aparţin domeniului procedural, acestea sunt guvernate de principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.072 din 13 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2013). 36. De asemenea, prin Decizia nr. 154 din 17 martie 2015, paragrafele 22-23, Curtea a reţinut că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile contestate afectează dreptul la un proces echitabil nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a constatat că principiul liberului acces la justiţie are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Cu toate acestea, el poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Este îndeobşte admis că procesul penal se desfăşoară sub autoritatea ordinii normative de drept care capătă caracter efectiv prin constrângere şi conformare, sens în care, dimpotrivă, tocmai în realizarea dreptului la un proces echitabil, situaţia nou-reglementată dacă s-ar aplica retroactiv, adică proceselor începute sub imperiul legii vechi, ar duce la afectarea previzibilităţii legii ce guvernează procesul. Mai mult, împrejurarea că procesele începute sub imperiul legii vechi nu sunt susceptibile de cenzura ce poate fi exercitată pe calea contestaţiei privind durata rezonabilă a procesului nu echivalează cu afectarea principiului constituţional consacrat de art. 21, deoarece, în acord cu art. 8 referitor la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal din Codul de procedură penală,"Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât [...] orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil." Prin urmare, indiferent de regimul juridic sub autoritatea căruia au fost începute procesele, organele judiciare, în deplin acord cu principiul legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, sunt obligate să respecte un termen rezonabil de soluţionare a cauzelor. 37. Curtea a constatat că nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile contestate afectează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu poate fi primită. Astfel, prin dispoziţiile legale deduse controlului de constituţionalitate legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii diferite. Astfel, analiza situaţiei ce face obiectul prezentei cauze porneşte de la ipoteza potrivit căreia persoanele ale căror procese au început înaintea datei intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală şi cele ale căror procese au început după această dată s-ar afla în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce ar determina calificarea situaţiei lor ca fiind identică. Or, câtă vreme procesul penal este guvernat de alte reguli procedurale pentru fiecare categorie în parte, este evident că, din această perspectivă, cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat este pe deplin justificat. Prin urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie. 38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în privinţa soluţiei referitoare la prevederile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, şi cu unanimitate de voturi, în privinţa soluţiei referitoare la dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr. 31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează "fără participarea părţilor şi a procurorului" este neconstituţională. 2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Iuliu Nedelcu în Dosarul nr. 31.677/212/2014 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală trebuia respinsă şi trebuia constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive: Reţinem că, în procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa informează procurorul, respectiv instanţa pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată şi stabilesc un termen până la care organul judiciar informat are posibilitatea de a formula un punct de vedere cu privire la contestaţie, sub toate aspectele. Totodată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa are obligaţia de a informa celelalte părţi din proces şi, după caz, persoana vătămată sau suspectul, cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop. Netransmiterea punctelor de vedere menţionate, în termenul stabilit, nu împiedică soluţionarea contestaţiei. Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, cu privire la acest aspect fiind invocate motivele de neconstituţionalitate în prezenta cauză, opinia autorului fiind în sensul că, prin aceasta, se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi caracterului public al dezbaterilor. În continuare, reţinem că durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu exactitate cu titlu general, fiecare procedură fiind necesar a fi apreciată în mod concret, în funcţie de criteriile reglementate în art. 4885 din Codul de procedură penală, desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi care privesc complexitatea cauzei, natura litigiului, comportamentul părţilor şi al celorlalţi participanţi în proces, comportamentul organelor judiciare. Aşadar, activitatea procesuală de judecată în soluţionarea contestaţiei constă în verificarea duratei procedurilor pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, luând în considerare, în concret, natura şi obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate, intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei şi alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii. Luând în considerare aceste criterii, precum şi punctele de vedere exprimate, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa pot respinge contestaţia ca neîntemeiată ori o pot admite, stabilind termenul în care procurorul să rezolve cauza, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată. Reţinem că, potrivit normelor procesual penale ale art. 4886, în toate cazurile, organul judiciar care soluţionează contestaţia urmează să se limiteze la enunţarea acelor acte care rezultă din dosarul cauzei sau, eventual, din punctele de vedere depuse de procuror sau de instanţa pe rolul căreia se află cauza, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte şi fără a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică. Aşa încât, constatăm că activitatea procesuală de judecată în soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal nu vizează fondul cauzei, nefiind judecată o acuzaţie în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conceptul de "acuzaţie în materie penală" având o semnificaţie "autonomă", independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre, trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi este definit drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de "materie penală" la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragrafele 80-85). Aşadar, având în vedere aspectele relevate anterior ce se analizează de către instanţă în soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal, nu se poate susţine că se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24, soluţia şi considerentele Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, invocată de către autor şi reţinută de Curte în motivarea Deciziei nr. 423 din 9 iunie 2015 la care formulăm prezenta opinie separată, nefiind incidente în această procedură. Reţinem că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, statuând asupra neconstituţionalităţii art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea a sancţionat lipsa de contradictorialitate şi oralitate a procedurii de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor procurorului tocmai pentru că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, astfel că încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, a conchis Curtea, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală (paragraful 34). Totodată, un alt motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă priveşte faptul că, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii îl constituie inclusiv verificarea legalităţii administrării probelor. Aşa încât, atâta vreme cât probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, este evident că procedura desfăşurată în aceste condiţii are o influenţa directă asupra echităţii procedurilor ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, astfel că se impune prezenţa participanţilor în această procedură (paragraful 43). Or, astfel cum am arătat, soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, de vreme ce activitatea procesuală de judecată în soluţionarea contestaţiei constă doar în verificarea duratei procedurilor, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de judecată nedispunând cu privire la vinovăţia inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia. În concret, în soluţionarea contestaţiei cu privire la durata procesului penal, cenzura judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a instanţei de judecată constă numai în stabilirea termenului-limită până la care procurorul să rezolve cauza prin emiterea rechizitoriului în vederea trimiterii în judecată ori prin emiterea ordonanţei de clasare sau renunţare la urmărire, respectiv a termenului-limită până la care instanţa de judecată să soluţioneze cauza. Aşa fiind, întrucât nu există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală, dreptul la un proces echitabil nu este necesar a fi impus, întrucât, astfel cum am arătat, dispoziţiile în cauză reglementează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei. Cu alte cuvinte, de vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa determină durata procedurilor judiciare pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate, prin analiza criteriilor reglementate clar în art. 4885 alin. (2) din Codul de procedură penală, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte şi fără a putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului, concluzia nu poate fi decât aceea că soluţionarea contestaţiei în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, nu este de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, de vreme ce, nu este necesar a se da eficienţă principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii. Apreciem că posibilitatea procurorului ori a instanţei pe rolul căreia se află cauza şi a celorlalte părţi, respectiv persoane din proces de a formula un punct de vedere cu privire la contestaţie reprezintă o garanţie procesuală suficientă pentru soluţionarea corectă şi echitabilă a contestaţiei privind durata procesului penal. Drept urmare, reţinem că soluţionarea contestaţiei privind durata procesului penal fără participarea părţilor şi a procurorului respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot formula un punct de vedere cu privire la contestaţie. De altfel, procedura de judecată, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea cadrului procesual în procesele penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă. Judecători, Daniel Marius Morar Petre Lăzăroiu
Moderator Catalin Publicat 6 Februarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 6 Februarie, 2016 M.Of. 708 din 22 septembrie 2015 Decizia nr. 496/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală În vigoare de la 22.09.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 388 D/2015. 2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi se arată că, chiar dacă dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură ce nu vizează rezolvarea fondului cauzei, acestea trebuie să respecte dreptul la un proces echitabil, întrucât există posibilitatea ca redeschiderea urmăririi penale să aibă un rezultat decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală. Este invocată, totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la noţiunea de "acuzaţie în materie penală", potrivit căreia aceasta semnifică "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care implică existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului". Având în vedere aceste argumente, se susţine că dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin neparticiparea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului la procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, nu respectă exigenţele dreptului la un proces echitabil. Se observă că procedura reglementată prin textul criticat nu se desfăşoară în condiţii de contradictorialitate şi oralitate şi, pentru acest motiv, nu asigură nici dreptul la apărare suspectului sau, după caz, inculpatului. Se susţine că părţile nu au posibilitatea de a participa în mod egal la prezentarea argumentelor, la discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare dintre ele, să îşi exprime opiniile asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi nici să ia cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentată instanţei şi să o dezbată, ceea ce determină imposibilitatea instanţei de a-şi forma o opinie obiectivă asupra motivelor care au stat la baza redeschiderii urmăririi penale. Se conchide că aspectele de neconstituţionalitate ale textului criticat pot fi remediate prin pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară asupra redeschiderii urmăririi penale în cadrul unei proceduri bazate pe contradictorialitate şi oralitate, care să dea posibilitatea părţilor implicate, respectiv procurorului şi suspectului sau inculpatului, după caz, să îşi formuleze propriile apărări. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 21 şi art. 23 din Constituţie nu sunt incidente în orice procedură care are caracter penal şi că acestea impun obligaţii din partea statului doar în proceduri care privesc decizii referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Se subliniază faptul că, potrivit art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică strict îndeplinirea condiţiilor expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege, pentru a constata dacă sunt motive care să justifice redeschiderea urmăririi penale; abia ulterior acestei proceduri se pune problema unei acuzaţii în materie penală. Se susţine că, având în vedere specificul procedurii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, textul criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Adresa nr. 2.890 din 3 martie 2015, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.269 din 3 martie 2015, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut, cu privire la prevederile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, că, chiar dacă acestea nu vizează rezolvarea fondului cauzei, există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la redeschiderea urmăririi penale să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală. Se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 27 februarie 1980 şi din 15 iulie 1982, pronunţate în cauzele Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46, şi Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73, prin care instanţa europeană a statuat că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi poate fi definită ca "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care implică existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului". 7. Se susţine că textul criticat nu respectă exigenţele soluţionării cauzei în mod echitabil, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, şi nici dreptul la apărare. Se arată că principiile anterior enunţate obligă ca instanţa să se pronunţe asupra redeschiderii urmăririi penale doar după examinarea completă şi obiectivă a motivelor care au stat la baza acestei cereri. Or, în situaţia neparticipării procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului la şedinţa de judecată prin care se hotărăşte cu privire la legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară nu îşi poate forma o opinie obiectivă asupra motivelor care au stat la baza redeschiderii urmăririi penale. Se susţine că, prin imposibilitatea participării la şedinţa de judecată, în situaţia prevăzută prin textul criticat, suspectul sau, după caz, inculpatul nu poate să îşi formuleze propriile apărări, în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. 8. Se susţine, totodată, că prevederile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală contravin principiului egalităţii armelor între acuzare şi apărare, care presupune ca fiecare parte din procesul penal să îşi poată prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie defavorabilă în raport cu adversarul său. Or, lipsa dezbaterilor contradictorii din procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale face imposibilă pentru suspect, sau, după caz, pentru inculpat, formularea de cereri sau excepţii cu privire la legalitatea sau temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Se observă că, de altfel, încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se dispune cu privire la redeschiderea urmăririi penale este definitivă. 9. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 663 din 11 noiembrie 2014. 10. Potrivit art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare al Avocatului Poporului a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă." 14. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală reglementează reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia, arătând că, sub sancţiunea nulităţii, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Acelaşi alineat prevede că asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului şi că încheierea judecătorului de cameră preliminară, pronunţată în acest sens, este definitivă. 16. Curtea reţine că, potrivit art. 273 din Codul de procedură penală din 1968, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a procurorului, prevederile alin. (2) al articolului anterior menţionat arătând doar că redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, paragraful 21, prin care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. Curtea a arătat, totodată, că lipsurile care apar în realizarea anchetelor iniţiale nu sunt imputabile reclamanţilor şi nu trebuie să îi pună pe aceştia în situaţii defavorabile. 17. Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale astfel reglementată constituie, prin urmare, o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cu cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Conform art. 332 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală poate fi reluată în caz de încetare a cauzei de suspendare, de restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară sau de redeschidere a urmăririi penale. 19. Curtea reţine că dispoziţiile art. 335 alin. (1) - (3) din Codul de procedură penală reglementează trei cazuri de redeschidere a urmăririi penale de către procuror, din oficiu. 20. Potrivit alin. (1) al art. 335 mai sus arătat, redeschiderea urmăririi penale are loc atunci când procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia clasării constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia soluţia clasării. În acest caz, procurorul ierarhic superior infirmă ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale, restituind dosarul organului de cercetare penală, potrivit art. 317 din Codul de procedură penală. Conform art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale poate fi dispusă şi în situaţia în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea. În acest caz, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. În fine, potrivit art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul revocă ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi dispune redeschiderea urmăririi penale când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform art. 318 alin. (3) din acelaşi cod. 21. Situaţiilor procesuale anterior analizate le sunt aplicabile dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. În vederea pronunţării unei soluţii în acest sens, judecătorul de cameră preliminară este obligat să verifice atât legalitatea, cât şi temeinicia ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. 22. Verificarea legalităţii ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale constă în analiza realizată de judecătorul de cameră preliminară cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, respectiv faptul că, în drept, în cauză este aplicabilă una dintre situaţiile prevăzute la art. 335 alin. (1) - (3) din Codul de procedură penală. Neîndeplinirea condiţiilor de legalitate anterior arătate determină infirmarea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. 23. Verificarea temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale presupune însă efectuarea unui control asupra situaţiilor de fapt ce determină aplicarea prevederilor legale ale art. 335 alin. (1) - (3) din Codul de procedură penală. Astfel, judecătorul de cameră preliminară se află, potrivit textului criticat, în situaţia de a verifica şi constata că, în mod concret, în cauză nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluţia de clasare [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală], au apărut fapte sau împrejurări noi care fac să dispară împrejurarea pe care s-a întemeiat clasare [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală] sau că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit, cu rea- credinţă, obligaţiile stabilite potrivit art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu prilejul renunţării de către procuror la urmărirea penală [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală]. 24. Curtea constată, totodată, că redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale conform dispoziţiilor art. 285 şi următoarele din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 335 alin. (1) din acelaşi cod prevede că dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, dispoziţiile art. 317 din Codul de procedură penală urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale va avea ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 327 din Codul de procedură penală, respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunţarea la urmărire. 25. Curtea reţine că, dacă ultimele două potenţiale soluţii nu schimbă situaţia juridică a persoanei în privinţa căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, poate avea ca efect supunerea acesteia cercetării judecătoreşti. Dar, în oricare dintre cele trei situaţii juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzaţie în materie penală. 26. În acest sens, Curtea constată că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 33-34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a reţinut că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)" (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. 27. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 18, în ce priveşte critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, Curtea a constatat că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală şi alta referitoare la cea instituită de art. 342-348 din acelaşi cod. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 64 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. Or, câtă vreme potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, în cazul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susţinerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil. De altfel, cât priveşte această procedură de soluţionare a plângerilor împotriva neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecăţii, Curtea a reţinut că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de sesizare al instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. 28. Prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data elaborării prezentei decizii, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, sub aspectul soluţiei legislative potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează "fără participarea părţilor şi a procurorului". Conform prevederilor art. 4884 alin. (5) anterior referit, asupra contestaţiei privind durata procesului penal, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului. 29. Cu privire la soluţia legislativă mai sus arătată, instanţa de contencios constituţional a reţinut, prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, paragraful 29, că procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, reglementată la art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că fiecare dintre drepturile fundamentale anterior referite presupune posibilitatea participanţilor la procesul penal de a fi prezenţi efectiv la soluţionarea cauzelor penale, chiar şi cu ocazia soluţionării unor cereri precum contestaţia privind durata procesului penal, pentru a-şi susţine, în mod direct, argumentele în faţa instanţei de judecată. Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că faptul că, potrivit art. 4884 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, dispune informarea procurorului, respectiv a instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, precum şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă, nu satisface exigenţele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea a reţinut că trimiterea de către participanţii la procesul penal, prevăzuţi la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală, a punctelor de vedere la care dispoziţiile art. 4884 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală fac referire nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-şi exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenţi în faţa instanţei de judecată cu prilejul soluţionării contestaţiei îi împiedică de la a cunoaşte susţinerile părţilor adverse şi de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care au avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente ce sunt de esenţa dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. De asemenea, garanţiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul participanţilor la procesul penal de a lua cunoştinţă de toate argumentele prezentate instanţei şi de a le dezbate. 30. De altfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 29-31, Curtea a constatat că, prin procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut şi că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. S-a arătat prin aceeaşi decizie că echitatea procedurii consacrate de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nici o eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. 31. Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 anterior citată, paragraful 36, Curtea a mai reţinut că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, iar învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe coordonatele principiului contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. 32. Prin aceeaşi decizie, paragraful 37, Curtea a statuat că, pentru ca persoanele vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. S-a constatat, totodată, că, chiar dacă, potrivit normelor ce reglementează procedura criticată, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror, care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, conform procedurii analizate, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. 33. Cu acelaşi prilej, paragraful 38, Curtea a reţinut că garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. 34. Aşa fiind, Curtea a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. 35. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prin dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, privind dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, aceasta are în vedere acelaşi aspect care a determinat constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015 şi Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, respectiv cel al neparticipării procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului la procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară. 36. De asemenea, Curtea constată, la fel ca şi în cazul celor două excepţii de neconstituţionalitate anterior referite, că, asupra redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în urma unei proceduri necontradictorii, care nu oferă procurorului şi suspectului sau, după caz, inculpatului dreptul de a participa la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Astfel, nici procurorul şi nici suspectul, sau, după caz, inculpatul nu au posibilitatea de a participa la procedura ce are ca efect formularea împotriva acestuia din urmă a unei acuzaţii în materie penală şi de a-şi susţine în mod direct argumentele, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Pentru acest motiv, Curtea constată că aceştia nu beneficiază, potrivit textului criticat, dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. 37. Totodată, Curtea reţine că lipsa citării suspectului sau, după caz, a inculpatului la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale are ca efecte lipsirea acestuia de dreptul de a prezenta personal sau prin intermediul unui reprezentant legal, în faţa instanţei, argumentele favorabile situaţiei sale procesuale. Or, aceasta echivalează cu încălcarea dreptului la apărare al acestui participant la procesul penal, care are interesul procesual de a dovedi neîntrunirea condiţiilor privind redeschiderea urmăririi penale în privinţa sa. 38. De asemenea, având în vedere natura situaţiilor de fapt analizate la paragrafele 18-25, Curtea reţine că stabilirea acestora nu poate fi realizată de către instanţă în mod formal şi nici unilateral, printr-o procedură necontradictorie. Dimpotrivă, stabilirea existenţei acestor situaţii presupune o prezenţă efectivă şi activă a participanţilor la procesul penal la procedura de soluţionare a cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Mai mult, constatarea unor situaţii precum inexistenţa împrejurării pe care s-a întemeiat soluţia de clasare, apariţia unor fapte sau împrejurări noi care înlătură împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea sau neîndeplinirea, de către suspect sau inculpat, cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite potrivit art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală poate necesita audierea părţilor. 39. Pentru aceste motive, Curtea urmează a constata că soluţia legislativă prevăzută la art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte "fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului", este neconstituţională, fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie. 40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte "fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului" este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 iunie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală trebuia respinsă şi trebuia constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive: Potrivit art. 335 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale, pentru cazurile reglementate expres în art. 335 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi cod, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 273 din Codul de procedură penală din 1968), instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci redeschiderea urmăririi penale se confirmă de către judecătorul de cameră preliminară, soluţiile adoptate de procuror fiind astfel supuse unui control de legalitate şi temeinicie, aşadar unei "autorizări din partea unei instanţe naţionale", în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest context, reţinem că instanţa de la Strasbourg, în Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în cererile nr. 77.517/01 şi nr. 77.722/01, conexate, în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, paragraful 20, a constatat că "Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă şi dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv". Totodată, Curtea Europeană a reţinut că "nu poate ignora faptul că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv" [a se vedea Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, şi Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României ]. Aşadar, controlul legalităţii şi temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale realizat de judecătorul de cameră preliminară constituie o garanţie a caracterului echitabil al actului procesual de redeschidere a urmăririi penale, în acord cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Reţinem însă că, în procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară nu verifică aspecte ce ţin de fondul cauzei şi nici nu stabileşte vinovăţia suspectului sau inculpatului, întrucât art. 335 alin. (4) nu reglementează dreptul la un examen judiciar de o asemenea întindere încât să permită judecătorului de cameră preliminară să statueze asupra tuturor aspectelor cauzei. Controlul se va întinde doar asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. Aşa încât legiuitorul a reglementat, în art. 335 alin. (4) teza a doua, faptul că judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale s-a dorit a fi una necontradictorie, legiuitorul apreciind că nu este necesar a se da eficienţă, în această materie, principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii. Aşadar, având în vedere activitatea procesuală în soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, în care nu se antamează fondul cauzei, ci doar se realizează un control al legalităţii şi temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, considerăm că nu sunt aplicabile garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală instituite prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În sprijinul opiniei noastre invocăm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, în care Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich împotriva Ucrainei, Cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, Cererea nr. 34.813/97 şi Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Kucera împotriva Austriei, Cererea nr. 40.072/98. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că numai procedurile ulterioare autorizării reînvestirii instanţei penale pot fi considerate ca vizând stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală (Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Loffler împotriva Austriei, paragrafele 18-19). Observăm că jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului este constantă în a reţine că garanţiile instituite de art. 6 din Convenţie nu se aplică în procedurile anterioare redeschiderii unei cauze penale, aşa încât, având în vedere şi natura procedurii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, concluzia este aceea că soluţionarea acesteia fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului nu este de natură a aduce atingere garanţiilor specifice unui proces echitabil, instituite în materie penală prin art. 6 din Convenţie. De altfel, în urmărirea penală, după confirmarea redeschiderii, se va face aplicarea normelor procesual penale din titlul I al părţii speciale a actualului Cod de procedură penală, referitoare la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect (art. 307), punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 309 alin. 2), extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice (art. 311 alin. 3 şi 4), respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor procesuali în timpul cât urmărirea penală este suspendată (art. 313 alin. 3), înştiinţarea despre clasare (art. 316), renunţarea la urmărirea penală (art. 318 alin. 3 şi 7), continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau inculpatului (art. 319), dreptul de a face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală (art. 336-341). Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se soluţionează cu respectarea contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea statuând prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, că dispoziţiile procesual penale ce normează în această materie trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de cameră preliminară, pentru realizarea acestor garanţii fiind necesară citarea lor. Aşa încât, având în vedere cele precizate, reţinem că suspectul sau, după caz, inculpatul va beneficia, pe parcursul urmăririi penale, după redeschidere, de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. Totodată, în situaţia în care, în urma efectuării urmăririi penale astfel reluate, suspectul sau, după caz, inculpatul, este trimis în judecată, acesta va beneficia de judecarea cauzei sale conform procedurii de cameră preliminară, prevăzute la art. 342-348 din Codul de procedură penală - prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea statuând că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, trebuie să se permită participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară -, iar apoi potrivit celei de judecată (art. 349-470 din Codul de procedură penală), proceduri ce oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. Reţinem că procedura de judecată, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea cadrului procesual în procesele penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă. Judecători, Daniel-Marius Morar Simona-Maya Teodoroiu Petre Lăzăroiu
Moderator Catalin Publicat 7 Februarie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 7 Februarie, 2016 M.Of.539 din data de 20 iulie 2015 Decizia nr. 506/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală În vigoare de la 20.07.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 79/113/2015 al Tribunalului Brăila - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 331D/2015. 2. La apelul nominal lipseşte partea Marcela Negoiţă, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire este o procedură de verificare a regularităţii cererii, respectiv a îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac, şi nicidecum o procedură care să vizeze o acuzaţie în materie penală, respectiv fondul cauzei, aceste consideraţii regăsindu-se şi în Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, în care s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului nu sunt aplicabile unei proceduri care tinde să redeschidă un proces penal, căci o persoană, odată judecată şi condamnată printr-o hotărâre cu caracter definitiv, nu mai este o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni în sensul art. 6 din Convenţie. De asemenea, în decizia precitată s-a reţinut că, într-o astfel de procedură, instanţa nu statuează asupra unei acuzaţii în materie penală, ci verifică dacă condiţiile care permit redeschiderea unei proceduri sunt întrunite, dispoziţiile art. 6 din Convenţie nefiind incidente. Totodată, face referire la Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Helmers împotriva Suediei, paragraful 36, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul procedurilor care au ca obiect autorizarea unui apel sau care consacră verificarea unor aspecte de drept şi nu de fapt sunt îndeplinite condiţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă instanţa de apel sau de casaţie nu oferă reclamantului posibilitatea să se exprime în faţa sa, în persoană. Transpunând aceste consideraţii din paragraful 36 al hotărârii precitate rezultă că, dacă acceptăm ipoteza că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar fi incident în cauza de faţă, exigenţele sale sunt satisfăcute chiar dacă persoana (n.r. revizuentul) nu are posibilitatea ca, în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, să se prezinte şi să îşi susţină interesele în faţa instanţei, având în vedere faptul că este o procedură care, potrivit sintagmei din paragraful 36, menţionat, "autorizează sau verifică autorizarea exercitării dreptului la calea extraordinară de atac". Cu referire la normele procesual penale criticate arată că, potrivit doctrinei, deşi părţile nu sunt citate în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, în măsura în care sunt prezente, ascultarea lor este posibilă. Totodată, cu privire la participarea procurorului în procedura de soluţionare a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, susţine că jurisprudenţa nu este unitară. De pildă, în ansamblul instanţelor Curţii de Apel Bucureşti practica este unitară în sensul participării procurorului, în ţară însă lucrurile nu stau la fel, iar procedura se desfăşoară fără participarea părţilor şi a procurorului. Observă că judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, în cuprinsul motivelor de neconstituţionalitate, compară procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire cu alte proceduri-filtru, însă apreciază că aceste comparaţii sunt pertinente până la un punct, dincolo de care nu au nivelul de rigoare necesar pentru a fundamenta concluzia la care ajunge autorul. Astfel, arată că se aduce în discuţie procedura în cazul redeschiderii procesului penal, respectiv art. 469 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, în această procedură, este de observat faptul că, odată cu constatarea admisibilităţii cererii de redeschidere a procesului penal, este desfiinţată de drept hotărârea contestată, se redeschide procesul şi se rejudecă cauza. Or, aceste aspecte nu au loc în faza de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, potrivit art. 459 din Codul de procedură penală, ci au loc în faza rejudecării pe fond a cererii de revizuire, conform art. 461 şi art. 462 din Codul de procedură penală, aşa încât numai dacă se admite cererea de revizuire pe fond se desfiinţează hotărârea. Apreciază că o comparaţie ar fi fost pertinentă între normele procesual penale ale art. 469, pe de o parte, şi art. 461, respectiv art. 462, pe de altă parte, întrucât numai în acestea se regăsesc similitudini între cele două proceduri. În concluzie, având în vedere cele precizate, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 79/113/2015, Tribunalul Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire în materie penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, arată că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire trebuie să fie discutată în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire - cale extraordinară de atac - în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, conform interpretării de mai sus, este întemeiată, deoarece, deşi procurorul are acces la dosarul cauzei şi se prezintă în sala de şedinţă, în camera de consiliu, unde îşi poate expune argumentele pentru admisibilitatea sau nu a cererii de revizuire, partea interesată, revizuentul, nu este în măsură să îşi expună argumentele sale în aceleaşi condiţii, nu cunoaşte motivele pe care le formulează procurorul în şedinţa din camera de consiliu şi, astfel, nu este în măsură să îşi dezvolte toate apărările. Apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. În continuare, judecătorul de cameră preliminară arată că este de acord cu faptul că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau a strămutării pricinilor. Totodată, judecătorul de cameră preliminară este de acord cu faptul că, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi deci nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (invocă, în acest sens, Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei, şi Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei). În acest context apreciază că, şi în condiţiile în care este vorba despre parcurgerea unui asemenea filtru a unei proceduri vizând admisibilitatea în principiu a unei cereri, iar nu a însuşi fondului cererii, legiuitorul trebuie să clarifice textul legii şi să se decidă dacă dă posibilitatea părţilor şi procurorului de a participa la o asemenea procedură ori, dimpotrivă, dacă procedura-filtru se desfăşoară fără participarea acestora, în camera de consiliu, aşadar fără dezbateri. În continuare, susţine că nu se pun probleme de constituţionalitate a unor astfel de dispoziţii în cadrul unei proceduri-filtru, care nu angajează fondul cauzei, dacă nu sunt invitate părţile şi procurorul pentru a pune concluzii, în considerarea jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, însă, dacă la o astfel de procedură-filtru este chemat numai unul dintre participanţii la procesul penal - una dintre părţile cauzei ori numai procurorul - fără a fi chemat şi participantul aflat pe poziţii de contradictorialitate, nu mai poate fi vorba despre o procedură care se desfăşoară cu uşile închise, fără dezbateri, ci despre o procedură care angajează dezbateri pe admisibilitatea în principiu a cererii, discuţii care, conform dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, au loc numai cu procurorul, fără a fi chemat şi titularul cererii pentru a i se face cunoscute concluziile reprezentantului Ministerului Public şi fără a i se da posibilitatea acestuia de a face cunoscut magistratului ce se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii care sunt motivele pentru care trebuie să fie respinse argumentele reprezentantului Ministerului Public, care sunt propriile argumente ale titularului cererii. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia. Arată că vechiul Cod de procedură penală, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a respectat aceste principii, prin faptul că, anterior legii amintite, se prevedea în art. 403 alin. (1) că "Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu", ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege, prevăzându-se că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu". Aşadar, arată că legiuitorul vechiului Cod de procedură penală a avut de fiecare dată în vedere să respecte principiul egalităţii între procuror şi părţile unei cauze penale, lucru care nu s-a mai întâmplat la redactarea noului text de lege, respectiv art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală "Admiterea în principiu", care au următorul conţinut: "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor". 10. În opinia judecătorului de cameră preliminară, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) - (3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 mai 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, motivele de neconstituţionalitate invocate de autor şi reţinute în decizia precitată constând, în esenţă, în faptul că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire nu are loc în şedinţă publică, părţile fiind, astfel, în imposibilitate de a-şi susţine punctul de vedere în faţa instanţei. 12. În considerentele deciziei precitate Curtea a reţinut că procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire este faza procesuală în care instanţa verifică, în camera de consiliu, fără citarea părţilor: dacă cererea a fost formulată în termen şi de o persoană având calitatea procesuală prevăzută de art. 455 din Codul de procedură penală; dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; dacă faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv şi, totodată, dacă acestea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; dacă persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei şi a completat cererea, în termenul stabilit de instanţă, cu privire atât la cazurile de revizuire pe care se întemeiază, la mijloacele de probă în dovedirea acestora, cât şi cu privire la anexarea copiilor certificate de pe înscrisurile de care revizuentul înţelege a se folosi în proces. 13. Aşadar, Curtea a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu fac cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 14. Mai mult, Curtea constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea laturii penale a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cazul examinării admisibilităţii în principiu a exercitării căilor de atac extraordinare justifică soluţia şi considerentele din Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015. Astfel, Curtea reţine că, prin Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este "acuzată de o infracţiune", în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei "acuzaţii în materie penală" (a se vedea şi Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich împotriva Ucrainei, Cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, Cererea nr. 34.813/97, şi Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Kucera împotriva Austriei, Cererea nr. 40.072/98). Prin Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, precitată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedura prevăzută de art. 363a din Codul de procedură penală austriac, care instituie posibilitatea de a redeschide o procedură penală ca urmare a constatării de către Curte a unei încălcări a Convenţiei, este comparabilă cu procedura de redeschidere a unei proceduri penale mai sus menţionate, având în vedere că este declanşată de către o persoană a cărei condamnare a rămas definitivă şi vizează pronunţarea nu asupra unei "acuzaţii în materie penală", ci asupra problemei de a şti dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru reluarea procedurii penale. Prin urmare, Curtea a reţinut că art. 6 din Convenţie nu se aplică procedurii în cauză. În acelaşi sens este şi Decizia din 6 iulie 2010, pronunţată în Cauza Ocalan împotriva Turciei, Cererea nr. 5.980/07. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că numai procedurile ulterioare autorizării reînvestirii instanţei penale pot fi considerate ca vizând stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală (Hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Loffler împotriva Austriei, paragrafele 18-19). 15. În prezenta speţă, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, introduce însă o nouă critică, arătând că, în temeiul art. 363 din Codul de procedură penală, în lipsa vreunei limitări, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se discută în camera de consiliu cu participarea procurorului sub sancţiunea nulităţii absolute conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. În aceste condiţii, apreciază că prezenţa în faţa instanţei de judecată ori a judecătorului de cameră preliminară a revizuentului alături de reprezentantul Ministerului Public, la dezbaterea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, al respectării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi al egalităţii în faţa autorităţilor judiciare. Or, din această perspectivă, apreciază că prevederile criticate nu respectă egalitatea de arme, egalitatea părţilor şi a procurorului în faţa legii şi a autorităţilor judiciare, dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi echitatea procesului penal, mai cu seamă contradictorialitatea acestuia. 16. Curtea reţine astfel că, prin Decizia nr. 255 din 7 aprilie 2015, dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost analizate din perspectiva altor critici de neconstituţionalitate. 17. Referitor la procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că "Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu". Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului". Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor". 18. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 - având denumirea marginală "Participarea procurorului la judecată" - coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) - potrivit cărora "Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie", căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III - "Judecata" - al Codului de procedură penală. 19. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că "Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor". Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, "fără citarea părţilor, cu participarea procurorului". În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare; admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului; pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată "luând concluziile procurorului", aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu; concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014; nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. 20. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. 21. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege. 22. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod - când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză - fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă. 23. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar. 24. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată. 25. Având în vedere toate cele precizate, Curtea urmează a analiza incidenţa, în această procedură, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil. 26. Cât priveşte dreptul la un proces echitabil, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reţinut că un aspect fundamental al acestui drept constă în caracterul contradictoriu al procedurii şi egalitatea armelor între acuzare şi apărare. 27. Cât priveşte contradictorialitatea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. 28. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. 29. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare. 30. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. 31. În aceste condiţii, Curtea reţine că excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. 32. În concluzie, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei. 33. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor", este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, şi, prin urmare, în această procedură, la care participă procurorul, trebuie citate părţile, în scopul asigurării posibilităţii acestora de a participa la această etapă procesuală. 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 79/113/2015 al Tribunalului Brăila - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Brăila - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 29 Martie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 29 Martie, 2016 M.Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015 Decizia nr. 542/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală În vigoare de la 21.09.2015 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Voiculescu în Dosarul nr. 5.189/2/2014 (3.010/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.028D/2014. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 23 iunie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 30 iunie 2015. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 14 iulie 2015. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 15 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.189/2/2014 (3.010/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dan Voiculescu cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a unei contestaţii în anulare. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare "fără citarea părţilor", încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât împiedică realizarea unui echilibru efectiv şi concret între drepturile acuzării şi cele ale apărării. Arată că, potrivit art. 32 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Coroborând acest text cu dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa examinează admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, care nu este parte în proces. Consideră că, în procedura penală, principiul egalităţii persoanelor îmbracă forma egalităţii armelor, pornind de la faptul că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, egalitatea armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului. Deşi Constituţia nu consacră în mod expres principiul egalităţii armelor, acesta a fost integrat în sfera normelor constituţionale referitoare la protecţia drepturilor fundamentale, în virtutea prevederilor art. 11 şi ale art. 20 din Legea fundamentală raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Egalitatea armelor a fost confirmată de Curtea de la Strasbourg ca fiind o garanţie fundamentală a unui proces echitabil, chiar dacă consacrarea acesteia prin Convenţie este doar una implicită (Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei). Astfel, acest principiu semnifică existenţa unui just echilibru între părţi, ceea ce înseamnă că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza în condiţii care nu o dezavantajează în raport cu celelalte părţi din proces. În acest sens invocă Hotărârea din 30 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 23, Hotărârea din 7 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kress împotriva Franţei, paragraful 72, Hotărârea din 24 aprilie 2003, pronunţată în Cauza Yvon împotriva Franţei, paragraful 31, Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Gorraiz Lizarraga şi alţii împotriva Spaniei, paragraful 56, Hotărârea din 6 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Stankiewicz împotriva Poloniei, paragrafele 68 şi 69, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Georgios Papageorgiou împotriva Greciei (nr. 2), paragraful 30, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Bălaşa împotriva României, paragraful 62, Hotărârea din 12 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Lagardere împotriva Franţei, paragraful 45). De asemenea, face trimitere la doctrina românească, în care s-a arătat că principiul egalităţii dintre acuzare şi apărare reprezintă o cerinţă şi o garanţie pentru echilibrul dintre interesele individului şi cele ale societăţii, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei penale. În fine, arată că, potrivit unei opinii, trebuie întrunite cumulativ trei condiţii pentru a putea fi constatată nerespectarea egalităţii armelor procedurale, şi anume parchetul să beneficieze de un drept suplimentar faţă de cel acuzat, acel drept să nu derive din natura funcţiei parchetului şi dreptul respectiv să îi creeze procurorului, în concret, un avantaj în cursul procedurii. 5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, câtă vreme legea impune participarea procurorului în etapa examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţiile în care părţile nu sunt citate. Tratamentul diferenţiat pe care îl prevede legiuitorul în acest caz, în favoarea procurorului şi în defavoarea părţilor, nu asigură echilibrul necesar între acuzare şi apărare, fiind afectat, astfel, dreptul la un proces echitabil. În acelaşi timp, discriminarea creată aduce atingere principiului egalităţii în drepturi. Conţinutul acestei etape procesuale nu se limitează la verificarea formală a întrunirii cerinţelor prevăzute de lege, ci presupune o examinare a acestora, procurorul având posibilitatea nu numai să-şi spună punctul de vedere în legătură cu cele arătate în scris de către contestator, ci să invoce şi aspecte noi, asupra cărora partea absentă nu se va exprima. Mai mult, tot în acest cadru, instanţa se pronunţă şi asupra suspendării executării hotărârii a cărei anulare se cere şi o face, potrivit legii, după luarea concluziilor procurorului. Împrejurarea că, prin Decizia nr. 10 din 9 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii şi, în aplicarea art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ce avea un conţinut asemănător cu art. 431 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, a constatat că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu contrazice în niciun fel concluzia de mai sus, pentru motivele expuse în continuare. Astfel, Curtea Constituţională are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti şi atunci când se invocă reglementări internaţionale relevante. Instanţa supremă a analizat eventuala încălcare a dreptului la un proces echitabil doar din perspectiva necitării părţilor, făcând abstracţie de participarea procurorului. În fine, soluţia a fost adoptată în considerarea naturii juridice a contestaţiei în anulare, calificată în considerente a fi instituită pentru îndreptarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea la care se referă, or noua configuraţie a acestei căi extraordinare de atac este parţial diferită în condiţiile eliminării unui grad de jurisdicţie, astfel că, în afara unor erori de procedură, poate fi invocată şi o eroare de judecată, respectiv greşita condamnare a inculpatului, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal [art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală]. În aceste condiţii, soluţia potrivită nu este eliminarea dispoziţiei referitoare la participarea procurorului, ci, dimpotrivă, citarea părţilor. În plus, instanţa arată că este de reflectat cu privire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în sensul că ar trebui să constituie un caz de recurs în casaţie, în condiţiile în care, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă este supusă casării dacă "nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată", iar pct. 8 din acelaşi alineat face vorbire doar despre greşita dispunere a încetării procesului penal, lăsând pe seama contestaţiei în anulare îndreptarea erorii greşitei condamnări, deşi existau probe care impuneau încetarea procesului penal. 6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să presupună administrarea de probe. În această primă etapă a judecării contestaţiei în anulare, instanţa nu se pronunţă în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, temeinicia materialului probator sau legalitatea hotărârii a cărei anulare se cere, toate aceste aspecte urmând a fi discutate într-o a doua etapă, cea a judecăţii de după admiterea în principiu, etapă în care procedura are loc cu citarea părţilor. Mai mult, art. 432 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Or, potrivit art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa acestora şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, dispoziţiile de lege criticate asigură toate garanţiile unui proces echitabil, fiind conforme cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, deoarece dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, fără privilegii şi fără discriminări. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor." 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională, deoarece aduce atingere art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Prin decizia citată anterior, Curtea a statuat că, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare, din perspectiva contradictorialităţii (paragrafele 30 şi 32). 13. În acelaşi timp, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015 (paragraful 14), Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este "acuzată de o infracţiune", în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei "acuzaţii în materie penală" (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19.255/92 şi 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, pronunţată în Cauza Dankevich împotriva Ucrainei, cererea nr. 40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Sonnleitner împotriva Austriei, cererea nr. 34.813/97, Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Kucera împotriva Austriei, cererea nr. 40.072/98, Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, cererea nr. 27.569/02, şi Decizia din 6 iulie 2010, pronunţată în Cauza Ocalan împotriva Turciei, cererea nr. 5.980/07). 14. Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă, care are ca obiect dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dispoziţii, la rândul lor, criticate sub aspectul soluţiei legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor". 15. În ceea ce priveşte participarea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului. În acest sens, Înalta Curte a reţinut, pe de o parte, că dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, iar, pe de altă parte, că pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată "luând concluziile procurorului". Interpretarea în sensul neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată - aşa cum a reţinut instanţa supremă prin decizia anterior citată - de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală. De menţionat că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil, în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. În fine, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (a se vedea, în acest sens, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. 16. Curtea reţine că procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "părţile au dreptul la un proces echitabil". 17. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, paragrafele 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, paragrafele 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării deciziei instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de "oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror". Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare. 18. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate. 19. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată. 20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Voiculescu în Dosarul nr. 5.189/2/2014 (3.010/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 29 Martie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 29 Martie, 2016 M. Of. Partea I nr. 707 din 21.09.2015 Decizia nr. 552/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală În vigoare de la 21.09.2015 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală şi a titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală, cu excepţia prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Vasile Balaji în Dosarul nr. 11.370/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 101 D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 4. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, se arată că, prin reglementarea instituţiei funcţiilor judiciare, legiuitorul a urmărit asigurarea imparţialităţii instanţei, în ipoteza în care acelaşi judecător dispune măsuri preventive, măsuri asigurătorii sau alte măsuri referitoare la drepturile fundamentale ale inculpatului. Se observă faptul că, cu toate acestea, legiuitorul nu a înţeles să separe funcţia de verificare a legalităţii sesizării instanţei şi a legalităţii administrării probelor, precum şi a actelor efectuate de procuror de cea de judecată, întrucât, în această etapă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea aspectelor anterior arătate, fără a se pronunţa asupra temeiniciei probelor administrate cu privire la presupusa vinovăţie a suspectului sau a inculpatului. Se arată că, dacă susţinerile autorului excepţiei ar fi reale, s-ar ajunge la o suprapunere a celor doua etape ale procesului penal, cea a camerei preliminare şi cea a judecării în fond a cauzei, nemaifiind nevoie de faza cercetării judecătoreşti, întrucât, în cadrul acestui filtru, s-ar soluţiona şi fondul cauzei. Se mai susţine că, de altfel, prin reglementarea procedurii de cameră preliminară, legiuitorul a urmărit epuizarea în această etapă procesuală a excepţiilor ce pot fi invocate şi care ar putea determina restituirea dosarului la procuror, în scopul asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor, şi că textul criticat nu dă naştere niciunei suspiciuni cu privire la imparţialitatea judecătorului de cameră preliminară. 5. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală, cu excepţia prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, se arată că aceasta este neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a mai analizat textele criticate şi a constatat că acestea sunt constituţionale, prin raportare la critici similare. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 14 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.370/296/2014, Judecătoria Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală şi a titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală, cu excepţia prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Vasile Balaji într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, se arată că funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată nu este compatibilă cu funcţia de judecată, în caz contrar textele criticate contravenind dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine că judecătorul de cameră preliminară, deşi reprezintă un filtru cu privire la legalitatea sesizării instanţei, acesta nu poate face abstracţie de substanţa probelor, chiar şi nelegal administrate, fiindu-i astfel afectată formarea convingerii cu privire la nevinovăţia unui inculpat. 8. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor titlului II al Părţii speciale a Codului de procedură penală, se arată că faptul că judecătorul de cameră preliminară care dispune începerea judecăţii exercită şi funcţia de judecată în cauză contravine dreptului la un proces echitabil, întrucât imparţialitatea unui astfel de judecător este afectată de verificarea legalităţii administrării probelor, operaţiune cu ocazia căreia nu poate face abstracţie de conţinutul acestora. Se arată, în acest sens, că dreptul la un proces echitabil presupune soluţionarea cauzelor de către o instanţă independentă şi imparţială. Se susţine, totodată, că stabilirea unor termene fixe, indiferent de complexitatea cauzelor, duce la prelungirea nejustificată a proceselor penale. Se mai arată că sancţiunea decăderii din dreptul de a formula cereri şi excepţii în legătură cu legalitatea sesizării instanţei, cu competenţa acesteia şi cu legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală, în măsura în care aceste excepţii şi cereri nu au fost invocate în procedura de cameră preliminară, încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil şi duce la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti de condamnare pe baza unor probe nelegal administrate. Se susţine că dispoziţiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât, în cazul în care se judecă o contestaţie împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară de la o judecătorie, soluţionarea respectivei contestaţii revine judecătorului de cameră preliminară de la tribunal, iar soluţia astfel pronunţată de către tribunal va fi opozabilă curţii de apel, în situaţia declarării apelului împotriva sentinţei judecătoriei. Se observă că, în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, încheierea se comunică parchetului care a emis rechizitoriul, care are la dispoziţie un termen de 5 zile pentru remedierea respectivelor neregularităţi. Se arată că, în cazul în care nu s-au formulat cereri sau excepţii, şi nici nu au fost ridicate din oficiu, la expirarea termenelor prevăzute de lege, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii; în schimb, cauzele vor fi restituite la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar aceste neregularităţi nu se pot remedia de procuror în termenul mai sus arătat, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, dacă au fost excluse toate probele administrate în cursul urmăririi penale, precum şi în situaţia în care procurorul solicită restituirea cauzei, pentru a remedia neregularităţile, sau acesta nu le remediază în termenul de 5 zile prevăzut de lege. În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a-exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii. 9. Se subliniază că, potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Totodată, conform art. 6 paragraful 1 din Convenţie, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, iar hotărârea cu privire la aceasta trebuie să fie pronunţată în mod public, accesul în sala de şedinţă putând fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice sau al securităţii naţionale. 10. Judecătoria Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, din perspectiva criticilor referitoare la prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, şi întemeiată, din perspectiva criticilor privind titlul II din Partea specială a Codului de procedură penală, cu excepţia prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Referitor la constituţionalitatea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, se arată că judecătorul de cameră preliminară verifică doar temeinicia probelor, fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia persoanei trimise în judecată, astfel că imparţialitatea acestuia nu este afectată, el putând să judece fondul cauzei. În ceea ce priveşte procedura camerei preliminare, se apreciază că aceasta determină prelungirea nejustificată a soluţionării cauzelor penale, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal. 11. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală, cu excepţia prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în realitate, autorul critică prevederile art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1) - (3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2) - (7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul cuprins: - Art. 3 alin. (3): În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată."; - Art. 342: " Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală"; - Art. 343: " Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă."; - Art. 344 alin. (1) - (3): "(1) După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. (2) Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile."; - Art. 345 alin. (2) - (3): "(2) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. (3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei."; - Art. 346 alin. (2) - (7): "(2) Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. (3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. (4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii. (5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. (6) Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 şi art. 51, care se aplică în mod corespunzător. (7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză."; - Art. 347 alin. (1) - (2): "(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5). (2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii."; - Art. 348: "(1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. (2) În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207." Dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: "În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: [...] c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;". 15. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) cu privire la accesul liber la justiţie, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor alin. (1) al art. 3 fiind enumerate: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Funcţia de urmărire penală este exercitată de procuror şi de către organele de cercetare penală, prin strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei se exercită, de principiu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară, care verifică legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care acesta se bazează, precum şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată. Funcţia de judecată se exercită de către complete de judecată constituite în condiţiile legii. 17. În aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut la alin. (3) teza întâi al aceluiaşi art. 3 că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. De la această regulă, prin art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat o excepţie conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este compatibilă cu funcţia de judecată. Conform soluţiei juridice prevăzute prin textul criticat, judecătorul de cameră preliminară, ulterior verificării legalităţii soluţiilor de trimitere sau netrimitere în judecată, poate să participe la judecarea fondului cauzei. 18. În analiza sa, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, se disting două ipoteze juridice. 19. Cea dintâi ipoteză priveşte judecătorul care a verificat legalitatea trimiterii în judecată, potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală. Conform art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară care, în urma verificării legalităţii soluţiei de trimitere în judecată, a dispus începerea judecăţii, exercită funcţia de judecată în cauză. Cu privire la aceasta, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 353 din 7 mai 2015, paragraful 12, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 29 iunie 2015, prin care a arătat că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, prin aceleaşi decizii, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). 20. Cum prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicaţie a excepţiei reglementate la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 353 din 7 mai 2015 sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 21. Referitor la cea de-a doua ipoteză juridică, aceasta priveşte judecătorul care a verificat legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată, conform art. 341 din Codul de procedură penală, şi este prevăzută la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu raportare la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Curtea constată, referitor la una dintre soluţiile pe care le poate pronunţa acesta, că art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală prevede că în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează, potrivit art. 280-282 din acelaşi cod, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie. În această situaţie, actul de sesizare a instanţei îl reprezintă, prin excepţie de la principiul separaţiei funcţiilor judiciare, încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. 22. De altfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragrafele 33-34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reţinut că noţiunea de "acuzaţie în materie penală" trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept "notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale", definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor "repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului) " (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. 23. Mai mult, Curtea constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Altfel spus, judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere împotriva soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată. De altfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, s-a statuat că judecătorul, care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) şi art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară care verifică legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată nu poate exercita funcţia de judecată. 24. De altfel, acest lucru a fost stabilit de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 18, prin care s-a statuat, în ce priveşte critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală şi alta referitoare la cea instituită de art. 342-348 din acelaşi cod. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 64 alin. (5) şi alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. Or, câtă vreme potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, în cazul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susţinerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil. De altfel, cât priveşte această procedură de soluţionare a plângerilor împotriva neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecăţii, Curtea a reţinut că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de sesizare a instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. Prin decizia anterior arătată, Curtea nu a constatat însă neconstituţionalitatea art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, acesta nefiind criticat în respectiva cauză. 25. Tocmai de aceea, judecătorul care dispune începerea judecăţii, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este incompatibil să exercite şi funcţia de judecată, în caz contrar încălcându-se art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. 26. Pentru aceste motive, Curtea urmează a constata că prevederile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la soluţia legislativă conform căreia exercitarea funcţiei de judecată este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată. 27. În ceea ce priveşte celelalte texte criticate, se reţine că prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, paragraful 24, Curtea a constatat că prevederile art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1) - (3), art. 345 alin. (2) şi alin. (3), art. 346 alin. (2) - (7), art. 347 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 348 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. 28. Astfel, prin decizia anterior menţionată, cu privire la dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că acestea reglementează cu privire la plângerea împotriva actelor procurorului, la procedura de soluţionare după înregistrarea plângerii împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată la judecătorul de cameră preliminară, la soluţiile pe care acesta le poate dispune şi la ineficienţa probelor care au fost excluse în cadrul controlului, la obiectul şi durata procedurii în camera preliminară, la măsurile premergătoare, la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare şi la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute şi la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară. Or, aceste prevederi, prin prisma criticilor referitoare la rolul judecătorului de cameră preliminară care ar putea genera un blocaj al instanţelor de judecată, nu afectează drepturile procesuale ale procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, astfel încât, în raport cu aceste critici, excepţia apare ca fiind neîntemeiată. 29. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 64, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea a reţinut că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea a apreciat că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. 30. Referitor la dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că acestea reglementează contestaţia cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. (3) şi alin. (5) din acelaşi cod. Curtea a constatat că aceste dispoziţii, prin prisma criticilor formulate, nu impietează asupra drepturilor procesuale ale procurorului şi inculpatului, astfel încât în raport cu aceste critici excepţia apare ca fiind neîntemeiată. 31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Vasile Balaji în Dosarul nr. 11.370/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată este neconstituţională. 2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Vasile Balaji în Dosarul nr. 11.370/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, şi ale art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1) - (3), art. 345 alin. (2) şi (3), art. 346 alin. (2) - (7), art. 347 alin. (1) şi (2) şi art. 348 din acelaşi cod sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 16 iulie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 9 Aprilie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 9 Aprilie, 2016 M. Of. Partea I nr. 707 din 21.09.2015 Decizia nr. 553/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală În vigoare de la 21.09.2015 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vlad Mihai Hendea şi Dan Marian Hendea în Dosarul nr. 2.947/84/2014 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 121D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se arată că autorii excepţiei solicită Curţii Constituţionale să stabilească dacă substanţele care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, intră sau nu în sfera noţiunii de "trafic de stupefiante", argumentele în susţinerea pretinsei neconstituţionalităţi fiind, astfel, formulate strict din perspectiva interpretării şi aplicării legii. Se arată că enumerarea infracţiunilor din cuprinsul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este una generică, legiuitorul neurmărind prin aceasta individualizarea concretă a respectivelor infracţiuni. Se observă că, de altfel, interpretarea contrară ar goli de conţinut sintagma criticată, întrucât aceasta ar fi redusă la infracţiuni a căror limită maximă de pedeapsă depăşeşte 5 ani, aspect care determină, oricum, dispunerea arestării preventive, conform celei de-a doua teze a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Se dă, în acest sens, exemplul infracţiunii de trafic de persoane, reglementată la art. 210 din Codul penal, subliniindu-se că în conţinutul Părţii speciale a Codului penal este reglementată, la art. 211, şi infracţiunea de trafic de minori, pentru care, în mod logic, ar trebui să poată fi dispusă măsura arestării preventive. Se face trimitere, în mod similar, la infracţiunile de corupţie şi la infracţiunile asimilate sau conexe acesteia. Se mai arată că în cuprinsul convenţiilor internaţionale se face referire la trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope, şi nu la trafic de droguri, şi că Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri unifică cele două categorii de substanţe şi le defineşte ca fiind droguri. Se susţine că împărţirea acestor substanţe în substanţe stupefiante, substanţe psihoactive şi substanţe psihotrope, conform dispoziţiilor Legii nr. 194/2011, este una formală, întrucât, în reglementarea regimului juridic al lor, legiuitorul a avut în vedere efectul comun al acestora, care este identic şi care constă în afectarea sistemului nervos central şi a funcţiilor acestuia şi în crearea dependenţei şi a comportamentelor deviante. Se arată, totodată, că valoarea socială ocrotită prin infracţiunile ce au ca obiect material aceste trei categorii de substanţe este identică. Se concluzionează că enumerarea infracţiunilor din cuprinsul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală corespunde exigenţelor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că măsura criticată este clară şi previzibilă şi că, pe baza expertizelor ce pot fi dispuse în fiecare cauză în parte, revine judecătorului rolul de a încadra substanţele ce fac obiectul infracţiunilor în una dintre categoriile de substanţe prevăzute de actele normative anterior arătate. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 18 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.947/84/2014, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vlad Mihai Hendea şi Dan Marian Hendea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de prelungire a măsurii arestării preventive a autorilor excepţiei, pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută la art. 367 alin. (1) din Codul penal, şi de comercializare de produse cu efect psihoactiv, prevăzută la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, iar, în cazul autorului Vlad Mihai Hendea, şi pentru cea de trafic de droguri de mare risc, prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma "trafic de stupefiante" din cuprinsul textului criticat este neclară şi imprevizibilă, nefiind definită în niciun act normativ în vigoare. Se arată că, pentru acest motiv, prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală ar putea primi interpretări diferite de scopul avut în vedere de legiuitor cu prilejul elaborării Codului de procedură penală. Se subliniază faptul că textul criticat reglementează cazurile în care măsura arestului preventiv poate fi prelungită, aşa încât lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al persoanei în privinţa căreia această măsură este luată. 6. Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că substanţele cu efecte psihoactive, definite la art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, se includ şi în categoria stupefiantelor la care fac trimitere prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Se arată că, deşi infracţiunea de trafic de substanţe cu efecte psihoactive, prevăzută la art. 16 din Legea nr. 194/2011, este pedepsită cu o pedeapsă mai mică de 5 ani, această infracţiune se regăseşte în enumerarea din cuprinsul textului criticat. Se susţine că, dacă legiuitorul nu ar fi vrut să cuprindă infracţiunea de trafic de substanţe cu efecte psihoactive în lista de infracţiuni anterior referită ar fi folosit aceeaşi exprimare ca şi în cazul infracţiunii prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv sintagma "trafic de droguri". 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică". 11. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la statul român, ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare. 13. Analizând textul criticat, Curtea reţine că infracţiunile la care acesta face trimitere pot fi împărţite, în funcţie de modalitatea definirii şi reglementării lor în actele normative în vigoare, în următoarele trei categorii: 1. infracţiuni care fac obiectul de reglementare al unor titluri sau capitole din Partea specială a Codului penal, acestea fiind infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X al Părţii speciale a Codului penal) şi, respectiv, infracţiunile contra vieţii (capitolul I al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), vătămarea corporală sau moartea unei persoane (capitolul II al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), falsificarea de monede ori alte valori (capitolul I, titlul VI al Părţii speciale a Codului penal), infracţiunile de corupţie (capitolul I, titlul V al Părţii speciale a Codului penal) şi infracţiunile săvârşite prin mijloace de comunicare electronică (capitolul VI al titlului VII al Codului penal); 2. infracţiuni care se regăsesc cu aceeaşi denumire marginală în cuprinsul Codului penal, cum sunt traficul de persoane (art. 210), şantajul (art. 207), violul (art. 218), lipsirea de libertate (art. 205), ultrajul (art. 257) şi ultrajul judiciar (art. 279); şi 3. infracţiuni care sunt definite ca atare în legi speciale ce conţin norme de drept penal, respectiv spălarea banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare), evaziunea fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare), infracţiunile contra securităţii naţionale (art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014) şi infracţiunile de terorism (art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare). 14. Curtea observă, astfel, că, dintre toate infracţiunile enumerate la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care pot constitui temei al luării măsurii arestării preventive, doar cele de trafic de stupefiante şi trafic de arme nu sunt definite de legea penală. Cu alte cuvinte, în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de trafic de stupefiante, reglementată ca atare. 15. Având ca premisă această constatare, Curtea reţine că Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 2 lit. d), substanţele stupefiante ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, iar anexa la legea anterior arătată conţine, la pct. I (1), o enumerare exhaustivă a stupefiantelor. 16. La rândul său, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1, că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. 17. Aceeaşi Lege nr. 143/2000 incriminează, la art. 2 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept; la art. 3 alin. (1), introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept; la art. 4 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept; la art. 5 alin. (1) punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri; la art. 6 alin. (1), prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, precum şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise; la art. 7, administrarea de droguri de mare risc unei persoane; la art. 9, finanţarea săvârşirii faptelor prevăzute la art. 2-5; iar, la art. 10, îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-4 din Legea nr. 143/2000, sunt reglementate şi variante agravate, prin care sunt pedepsite penal aceleaşi fapte, având ca obiect droguri de mare risc. 18. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus analizate, Curtea reţine că prin traficul de droguri se înţelege oricare dintre faptele incriminate la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, mai puţin faptele de consum de astfel de substanţe, pedepsite penal prin aceleaşi articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000, ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, prevăzute în tabelele nr. I-III, iar substanţele stupefiante sunt cele prevăzute la pct. I (1) din anexa la Legea nr. 339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleaşi fapte, având ca obiect substanţele din anexa anterior referită. 19. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 359 din Codul penal, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept. 20. În fine, în legislaţia românească se regăseşte şi Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014. 21. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că infracţiunea de trafic de stupefiante, care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu se regăseşte definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Aşa cum a fost arătat mai sus, sensul noţiunii de "trafic de stupefiante", folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale analizate, respectiv art. 2 lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or, lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de "trafic de stupefiante" este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. 22. În acelaşi timp, Curtea reţine că măsura arestării preventive, prevăzută la art. 223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art. 23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. În consecinţă, dispunerea măsurii arestării preventive determină şi restrângerea altor drepturi fundamentale, precum libera circulaţie (art. 25 din Constituţie), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), accesul la cultură (art. 33 din Constituţie), dreptul de asociere (art. 40 din Constituţie) etc. (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20). Din modalitatea de reglementare a măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că aceasta este măsura preventivă cea mai intruzivă, dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală. 23. Curtea constată că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. 24. În concluzie, Curtea reţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vlad Mihai Hendea şi Dan Marian Hendea în Dosarul nr. 2.947/84/2014 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi constată că sintagma "trafic de stupefiante" din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 16 iulie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 10 Aprilie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 10 Aprilie, 2016 Monitorul Oficial, Partea I nr. 861 din 19.11.2015 Decizia nr. 591/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală În vigoare de la 19.11.2015 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sandu Niculae şi Marilena Cîmpeanu în Dosarul nr. 9.073/101/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 178 D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la asigurarea principiului contradictorialităţii, jurisprudenţă care a schimbat filosofia Codului de procedură penală. Se arată că efectele acestei jurisprudenţe au fost acelea că recursul în casaţie a rămas singura procedură în care examinarea admisibilităţii de principiu se face fără asigurarea contradictorialităţii, iar răspunsul procurorului la argumentele părţilor nu se transmite acestora. Se observă că situaţia este similară cu cea din procedura camerei preliminare, constatată ca fiind neconstituţională de către instanţa de contencios constituţional. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.073/101/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sandu Niculae şi Marilena Cîmpeanu, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de recurs în casaţie formulate de autorii excepţiei, aflată în stadiu de verificare a admisibilităţii acesteia. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că examinarea admisibilităţii cererii de recurs în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, conform prevederilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, este de natură a contraveni dreptului de acces liber la justiţie şi dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 şi 24 din Constituţie. Se susţine că lipsa contradictorialităţii şi publicităţii procedurii reglementate prin textul criticat nu poate asigura exigenţele specifice drepturilor fundamentale anterior enunţate. Se face trimitere la soluţia şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care instanţa de contencios constituţional, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului" asupra plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, despre care se susţine că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Se mai face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 mai 2005, 6 iulie 2005, 7 mai 2006, 28 mai 2006 şi 11 iulie 2006, pronunţate în cauzele Philippe Pause împotriva Franţei, Lacas împotriva Franţei, Halis Dogan împotriva Turciei, Tosun împotriva Turciei şi Şahin Çağdaş împotriva Turciei. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, noul Cod de procedură penală prevede doar o singură cale ordinară de atac, cea a apelului, recursul, denumit recurs în casaţie, devenind o cale de atac extraordinară, ce are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor judecătoreşti atacate cu regulile de drept aplicabile. Se susţine că, în aceste condiţii, legiuitorul este îndreptăţit să stabilească pentru această cale extraordinară de atac reguli procedurale specifice, inclusiv în ceea ce priveşte procedura de examinare a cererii, reguli care să asigure stabilitatea circuitului juridic. Se arată că reţinerea unei eventuale încălcări a prevederilor constituţionale ale art. 21 şi 24 ar presupune constatarea neasigurării unui grad de jurisdicţie impus de tratatele internaţionale sau a dreptului la apărare. Se mai arată că asigurarea dreptului de acces liber la justiţie nu implică lipsa oricărei condiţionări şi că examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în camera de consiliu nu este de natură a contraveni prevederilor constituţionale invocate de autorii excepţiei, datorită caracterului extraordinar al căii de atac analizate, care se exercită numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapelor judecăţii în primă instanţă şi în apel. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea constată că între dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi dispoziţiile art. 440 alin. (2) din acelaşi cod există o legătură indisolubilă prin prisma faptului că alin. (2) al art. 440 din Codul de procedură penală stabileşte aspectele care fac obiectul cercetării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, astfel încât cele două texte de lege urmează a fi analizate împreună prin prezenta decizie. Pentru acest motiv, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. (2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie". 11. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 24 cu privire la dreptul la apărare. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte, conform dispoziţiilor art. 433 din Codul de procedură penală, verificarea unor aspecte de drept, supunând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În realizarea acestui scop, potrivit art. 439 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, cererea de recurs în casaţie, împreună cu înscrisurile anexate, se depune, însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre este atacată, de unde este comunicată acestora, cu menţiunea că, în vederea soluţionării cauzei, pot fi depuse concluziile scrise, în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie. 13. Potrivit art. 440 din Codul de procedură penală, procedura de soluţionare a recursului în casaţie parcurge etapa de admitere în principiu, examinarea admisibilităţii cererii realizându-se, conform alin. (1) al art. 440 anterior referit, în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 440, dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438 din Codul de procedură penală ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Iar, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie. 14. Analizând comparativ procedura admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie cu procedura admisibilităţii în principiu a altor două căi extraordinare de atac reglementate de Codul de procedură penală, Curtea reţine următoarele: 15. Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se judecă, conform art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prin Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională, restabilind în acest fel constitu ţionalitatea textului criticat. 16. Admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează, conform art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională, remediind şi în acest caz, prin decizia anterior citată, constituţionalitatea procedurii supuse controlului. 17. Pentru pronunţarea deciziilor anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care instanţa supremă a subliniat faptul că dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, a stabilit că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, întrucât nu există o dispoziţie expresă care să îl excludă pe acesta de la judecată. Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea soluţiilor legislative de judecare a admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii având în vedere doar nerespectarea principiului egalităţii de arme, în condiţiile în care participarea procurorului era obligatorie, în vreme ce părţile nu erau citate, în această fază care nu viza fondul judecăţii. 18. Analizând dispoziţiile procesual penale ce reglementează soluţionarea recursului în casaţie, respectiv art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii. Aşa fiind, având în vedere cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015 anterior analizată, Curtea constată că participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. 19. Spre deosebire de procedurile referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, prevăzută la art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, şi la admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, reglementată la art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părţilor. 20. Curtea constată că, în mod similar dispoziţiilor art. 363 din Codul de procedură penală, prevederile art. 353 din acelaşi cod reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită; conform dispoziţiilor aceleiaşi norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă, care poate dispune şi citarea altor subiecţi procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 şi 363 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au fost incluse în cuprinsul părţii speciale a titlului III - Judecata, capitolul I - Dispoziţii generale, fapt ce relevă intenţia legiuitorului de a reglementa prin ele norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare. 21. În aceste condiţii, Curtea reţine că în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie ar urma să fie aplicabile dispoziţiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. 22. Concluzionând, rezultă că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a părţilor, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pentru aceasta pledează şi faptul că dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului şi citarea părţilor de la examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepţie de la dispoziţiile art. 353 alin. (1) şi art. 363 alin. (1) anterior referite. 23. În fapt, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un aspect diferit de cele anterior menţionate, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casaţie sunt examinate din perspectiva admisibilităţii în principiu a acestora fără participarea procurorului şi fără citarea părţilor, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. Şi cum, conform prevederilor art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată", excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 24. În ceea ce priveşte însă dispoziţiile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea urmează să examineze dacă textul analizat nu are valenţe neconstituţionale, încălcând dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi pe cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 25. Referitor la procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, prevăzută la art. 440 din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţiile ce pot fi pronunţate în urma judecăţii sunt admiterea în principiu şi respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, situaţie în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casaţie. În aceste condiţii, examinarea fondului cererii de recurs în casaţie se va face cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului, conform art. 445 din Codul de procedură penală. Cererea de recurs în casaţie poate fi respinsă, potrivit art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 435 din Codul de procedură penală, nu au fost respectate prevederile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casaţie, condiţiile declarării recursului în casaţie, motivarea recursului în casaţie şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie din Codul de procedură penală sau dacă cererea este vădit nefondată. 26. Analizând motivele pentru care poate fi dispusă soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii acesteia, Curtea constată că primele două motive anterior enumerate, respectiv când cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege şi când aceasta este făcută cu nerespectarea prevederilor art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală, vizează verificarea unor aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie. Spre deosebire de acestea, cel din urmă motiv de respingere a cererii de recurs în casaţie, acela că cererea analizată este vădit nefondată, nu poate fi făcută decât cu verificarea unor elemente ce vizează fondul cauzei. Or, verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, instanţa judecătorească fiind obligată să se pronunţe asupra cazurilor de recurs în casaţie invocate (art. 447). Acest aspect impune ca necesitate evaluarea unor situaţii intrinseci cazurilor de recurs în casaţie, cu alte cuvinte, examinarea concordanţei hotărârii contestate cu cadrul normativ aplicabil. În consecinţă, distincţia realizată prin folosirea noţiunilor de "vădit nefondată" şi "nefondată" nu schimbă cu nimic cele anterior expuse, sub aspectul a ceea ce interesează analiza Curţii Constituţionale, întrucât ambele noţiuni au în vedere o evaluare a legalităţii hotărârilor judecătoreşti, eventuale diferenţe între acestea referindu-se la caracterul mai mult sau mai puţin evident al soluţiei de respingere pe fond, şi nu la problema dihotomiei formă-fond. Prin urmare, criteriul pe care se întemeiază diferenţa între cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata recursului în casaţie, este distincţia fond-formă şi nu criterii care clasifică la rândul lor fondul. 27. Or, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragraful 13, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Prin aceeaşi decizie, paragraful 24, Curtea Constituţională a constatat că admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. 28. Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a acesteia presupune antamarea fondului căii de atac, implicând examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie, Curtea reţine că această soluţie vizează fondul recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt aduse şi la probele administrate. 29. Astfel, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în situaţia analizată, adică prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Aşadar, indiferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu poate face obiectul admiterii în principiu, acesta fiind un element specific fondului căii extraordinare de atac. Caracterul "vădit nefondat" al cererii de recurs în casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingere a cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea şi raţiunea acestei etape. 30. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face, conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sandu Niculae şi Marilena Cîmpeanu în Dosarul nr. 9.073/101/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sandu Niculae şi Marilena Cîmpeanu în Dosarul nr. 9.073/101/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că sintagma "dacă cererea este vădit nefondată" din cuprinsul acestora este neconstituţională. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN 2
Moderator Catalin Publicat 11 Aprilie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 11 Aprilie, 2016 Monitorul Oficial nr. 831 din 6 noiembrie 2015 Decizia nr. 631/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală În vigoare de la 06.11.2015 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Colpoş în Dosarul nr. 3.713/260/2014 al Judecătoriei Moineşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 784D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că susţinerile autorului excepţiei, referitoare la dispoziţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt nefondate, în condiţiile în care prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 s-a oferit inculpatului, părţii civile şi părţii responsabile civilmente posibilitatea de a participa la procedura camerei preliminare şi de a consulta toate actele cauzei, inclusiv actul de trimitere în judecată, prin aceasta fiind asigurate toate garanţiile procesuale, în acest sens fiind şi Decizia Curţii nr. 776 din 18 decembrie 2014, paragrafele 15-22. Cu privire la alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală, arată că, de vreme ce procedura în camera preliminară a devenit contradictorie, în ipoteza în care printre părţile din procesul penal s-ar afla persoane fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, devine incidentă norma generală în materie, respectiv art. 93 alin. (4) din Codul de procedură penală care obligă instanţele să asigure asistenţă juridică obligatorie în aceste situaţii, aşa încât apreciază ca fiind nefondate şi criticile autorului cu privire la aceste aspecte. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, arată că, prin deciziile menţionate anterior, Curtea Constituţională a recunoscut posibilitatea părţilor de a fi prezente în procedura de cameră preliminară, de a lua la cunoştinţă despre toate actele din această etapă procesuală, aşa încât ele vor afla, în şedinţa de cameră preliminară, şi despre poziţia procurorului şi modul în care au fost remediate neregularităţile actului de sesizare. Aşadar, şi cu privire la aceste aspecte apreciază ca fiind nefondate susţinerile autorului excepţiei. Cât priveşte dispoziţiile art. 346 alin. (2) şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că acestea sunt criticate din perspectiva inexistenţei unei căi de atac cu privire la soluţiile judecătorului de cameră preliminară. Ca efect al Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, contestaţia cu privire la soluţiile pronunţate în camera preliminară se poate exercita, în prezent, şi de partea civilă, partea responsabilă civilmente, respectiv persoana vătămată. Aşadar, pot fi contestate atât modul de soluţionare a excepţiilor, cât şi oricare dintre soluţiile propriu- zise, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, reprezentantul Ministerului Public apreciază că niciuna dintre criticile autorului nu pot fi susţinute, astfel încât pune concluzii de respingere, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.713/260/2014, Judecătoria Moineşti, judecătorul de cameră preliminară, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Colpoş într-o cauză având ca obiect constatarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe autorul excepţiei trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate cât priveşte dispoziţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea încalcă egalitatea în faţa legii, în sensul că persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, precum şi reprezentanţii legali (tutori, lichidatori judiciari) nu sunt înştiinţaţi despre trimiterea în judecată, despre rezultatul procedurii camerei preliminare, deşi aceste părţi, conform procedurii penale, au aceleaşi drepturi ca şi inculpatul şi procurorul. 6. Susţine că normele procesual penale ale art. 344 alin. (3) sunt neconstituţionale, în măsura în care nu oferă garanţiile unui proces echitabil pentru celelalte părţi, în sensul că nu se dispune desemnarea unui apărător din oficiu pentru persoanele minore, incapabile sau puse sub interdicţie. 7. Consideră că dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât niciuna dintre părţi nu poate verifica dacă procurorul a remediat în mod corespunzător neregularităţile actului de sesizare şi, de asemenea, părţile nu cunosc opţiunea procurorului, de menţinere a dispoziţiei de trimitere în judecată sau de restituire a cauzei, neavând posibilitatea de a contesta remedierea neregularităţilor actului de sesizare. 8. În ceea ce priveşte art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, susţine că şi acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, întrucât părţile sunt lipsite de calea de atac împotriva încheierii pronunţate în această procedură şi, de asemenea, nu sunt reglementate situaţiile în care se poate dispune repunerea în termen, de pildă când inculpatul se află internat în spital ori se află în arest preventiv sau în executarea unei pedepse, în ţară ori în străinătate. 9. Referitor la dispoziţiile art. 347 alin. (1) din acelaşi cod, apreciază că dreptul la un proces echitabil este afectat, de vreme ce persoanelor vătămate, părţilor civile şi responsabile civilmente, reprezentanţilor legali, lichidatorilor, "precum şi oricăror persoane ce devin într-un fel sau altul, în funcţie de specificul fiecărei cauze, părţi în acea cauză", le este respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia formulată în temeiul normelor criticate. 10. Cu privire la normele procesual penale menţionate, criticate pentru vicii de neconstituţionalitate, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, apreciind că toate garanţiile instituite de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale asigură respectarea dreptului la un proces echitabil pentru orice justiţiabil, dar, în concret, cu privire la dispoziţiile criticate, acest lucru nu este realizat. 11. Judecătoria Moineşti, judecătorul de cameră preliminară, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 13. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul constituţionalităţii acestora, în dosarele nr. 562D/2014, nr. 374D/2014 şi nr. 461D/2014, fiind reţinut în deciziile Curţii nr. 780 din 18 decembrie 2014, nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi, respectiv, nr. 641 din 11 noiembrie 2014. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu privire la dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu criticile autorului excepţiei, Curtea reţine că acesta critică soluţia legislativă potrivit căreia doar procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5). În aceste condiţii, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia numai procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5). Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: Art. 344 alin. (2) şi (3): "(2) Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile."; Art. 345 alin. (3): "În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei."; Art. 346 alin. (2): "Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii."; Art. 347 alin. (1): "În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5)." 17. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, cât şi prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 776 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015, a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate, reţinând că împrejurarea potrivit căreia numai inculpatului i se comunică o copie certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia nu echivalează cu afectarea dreptului la un proces echitabil ori cu înfrângerea egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece este firesc ca actul de inculpare să fie comunicat doar persoanei vizate. De altfel, art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă statele să respecte dreptul oricărui acuzat, indiferent că este privat sau nu de libertate, să fie informat în cel mai scurt timp asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Potrivit art. 329 alin. (1) din Codul de procedură penală, rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei de judecată, acesta limitându-se la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, potrivit art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, şi, întrucât prin rechizitoriu se formulează o acuzaţie în materie penală, acesta se comunică persoanei astfel acuzate. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2015, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. 19. Cu referire la dispoziţiile art. 344 alin. (3) din Codul de procedură penală, de asemenea criticate de către autorul excepţiei, Curtea constată că, prin Decizia nr. 780 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 115 din 13 februarie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că aceste prevederi reglementează desemnarea de către judecătorul de cameră preliminară a unui apărător din oficiu, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, şi stabilirea, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, a unui termen în care apărătorul desemnat să poată formula, în scris, cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, termen ce nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Aşadar, prevederile art. 344 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă o consecinţă a dispoziţiilor art. 90 din Partea Generală a aceluiaşi cod, ce reglementează cazurile în care asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie, şi nu privesc comunicarea actelor de procedură sau a actelor din cuprinsul dosarului de urmărire penală părţilor în vederea exercitării unor drepturi procesuale. În situaţia în care persoana vătămată sau partea civilă sunt persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, Curtea reţine că sunt aplicabile dispoziţiile procesual penale ale art. 93 alin. (4) privind asistenţa juridică obligatorie. 20. În ceea ce priveşte prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ce fac obiect al prezentei excepţii, Curtea constată că, prin Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015, a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în motivarea soluţiei sale, că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi a statuat că pronunţarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât şi în cadrul contestaţiei, în absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, afectează dreptul la un proces echitabil. Aşa fiind, raportat la considerentele deciziei mai sus enunţate, judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuţie, la cerere sau din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, neregularităţi ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din acelaşi cod, pentru că soluţia legislativă "fără participarea procurorului şi a inculpatului" a fost constatată ca fiind neconstituţională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece şi de această dată judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. 21. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, potrivit acestora, în situaţia în care nu au fost invocate cereri sau excepţii nici de către inculpat, nici de către instanţă din oficiu, iar judecătorul constată legalitatea sesizării, a probelor şi a actelor de urmărire penală, acesta dispune începerea judecăţii, iar împotriva celor decise în camera preliminară în legătură cu obiectul acesteia, legea procesuală permite, în condiţiile art. 347 din acelaşi cod, formularea căii de atac a contestaţiei. 22. Potrivit motivelor de neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei, normele procesual penale ale art. 347 alin. (1) încalcă dreptul la un proces echitabil, de vreme ce persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, reprezentanţii legali, lichidatorii, "precum şi orice persoane ce devin părţi în acea cauză" nu pot formula contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5) din Codul de procedură penală. 23. Pentru început, Curtea observă că norma legală criticată permite, în condiţiile şi în limitele stabilite expres în cuprinsul acesteia, să se exercite calea de atac a contestaţiei în camera preliminară numai de către cei doi titulari care, teoretic, au participat în etapa fondului camerei preliminare, respectiv procurorul şi inculpatul. Neavând deschisă posibilitatea de a formula contestaţie, în măsura în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ar promova calea de atac, aceasta ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă. Aşadar, în faza de control judiciar a camerei preliminare normele procesual penale criticate reglementează calitatea procesuală doar pentru inculpat şi procuror, care vor dobândi, prin exercitarea căii de atac a contestaţiei, calitatea de contestator, respectiv intimat. 24. În aceste condiţii de reglementare având în vedere soluţia şi considerentele Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă pentru motivele expuse în continuare. 25. Astfel, Curtea reţine că, prin decizia menţionată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în paragrafele 41-49 din decizie reţinând că legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, partea civilă şi partea responsabilă civilmente fiind excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, normele ce reglementează procedura camerei preliminare rezumându-se la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. Aşa încât, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. 26. În context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea a constatat că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituţie. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea a constatat că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Totodată, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. 27. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a apreciat că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi, şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie. Astfel, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. 28. De asemenea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 57-62, analizând dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează într-o procedură orală în care părţile din proces să îşi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Or, în ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Aşadar, analizând activitatea judecătorului de cameră preliminară, Curtea a reţinut că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. 29. Totodată, la paragraful 63 din decizia precitată, Curtea a observat că, potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. 30. Aşadar, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a statuat că, atât în etapa fondului camerei preliminare, cât şi în faza de control judiciar, legiuitorul trebuie să ofere părţii civile şi părţii responsabile civilmente aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, având în vedere obiectul procedurii în camera preliminară, rezultatul acestei faze procesuale, influenţa acestuia asupra desfăşurării judecăţii pe fond şi dreptul acestor părţi, reglementat de norma procesual penală a art. 81, de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În concret, Curtea a stabilit că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei, prezenţa în faţa instanţei, prin citarea lor, fiind obligatorie. 31. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. 32. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. 33. Totodată, de vreme ce, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a stabilit că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile şi procedurii de cameră preliminară, deci unei proceduri penale care nu ţine de soluţionarea pe fond a cauzei, dreptul de acces la o instanţă urmează a fi apreciat şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea reţine că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit, în repetate rânduri, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46). În această privinţă, este necesar ca unei părţi să i se ofere posibilitatea de a-şi susţine cauza în mod util în faţa instanţei judecătoreşti (Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59). 34. În aceste condiţii, restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie - consacrat de art. 21 din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că, astfel cum a reţinut Curtea, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea reţine că partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet - în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare - ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. 35. Totodată, având în vedere, pe de o parte, influenţa pe care procedura camerei preliminare o are asupra fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte, faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5) din Codul de procedură penală vizează toate părţile din proces, Curtea reţine că şi persoanei vătămate, fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a numeroase fapte prevăzute de legea penală, ca subiect al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal, trebuie să i se dea posibilitatea de a formula contestaţie în camera preliminară împotriva încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5) din acelaşi cod. Aceasta, de vreme ce poziţia procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ în latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa fondului camerei preliminare, ca şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, acte procesuale potrivit art. 81 din Codul de procedură penală - respectiv dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. 36. În consecinţă, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5). 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Colpoş în Dosarul nr. 3.713/260/2014 al Judecătoriei Moineşti şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia numai "procurorul şi inculpatul" pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3) - (5) este neconstituţională. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (2) sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Moineşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 12 Aprilie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 12 Aprilie, 2016 Monitorul Oficial nr. 59 din 27 ianuarie 2016 Decizia nr. 733/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală În vigoare de la 27.01.2016 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Simona Paşcu (fostă Neaga) în Dosarul nr. 475/35/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.063D/2015. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, deşi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală conferă dreptul de a ataca în faţa judecătorului de cameră preliminară atât soluţiile de clasare, cât şi pe cele de renunţare la urmărirea penală, art. 341 din acelaşi cod se referă doar la soluţiile de clasare ale procurorului. Reiese că, potrivit art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, nu există posibilitatea de a ataca în faţa instanţei soluţiile procurorului de renunţare la urmărirea penală. Această opţiune a legiuitorului încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este vorba de existenţa unei acuzaţii în materie penală, acuzaţie împotriva căreia partea nu are acces la o instanţă de judecată. De asemenea arată că o soluţie de admitere a unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate a fost pronunţată de Curtea Constituţională încă din anul 1997, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 erau neconstituţionale, întrucât nu permiteau formularea unei plângeri împotriva soluţiilor procurorului decât în cadrul Ministerului Public, neexistând posibilitatea accesului la o instanţă judecătorească, astfel încât era încălcat art. 21 din Constituţie. Precizează că autoarea excepţiei a formulat, concomitent cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Întrucât este vorba, în mod evident, de o soluţie a legiuitorului care încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 din Constituţie, apreciază că se impune pronunţarea unei soluţii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Mai învederează că, în procedura de judecată a cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la termenul din 16 septembrie 2015, a amânat dosarul pentru 29 octombrie 2015, în vederea pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională. Totodată, solicită, în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, extinderea obiectului excepţiei la dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, text care prevede posibilitatea atacării doar a soluţiei de clasare dispuse de procuror după punerea în mişcare a acţiunii penale. Pentru aceleaşi argumente, o soluţie de renunţare la urmărirea penală, dispusă după punerea în mişcare a acţiunii penale, trebuie să poată fi supusă cenzurii unei instanţe judecătoreşti. Reprezentantul Ministerului Public solicită Curţii să constate că art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care permit atacarea, la judecătorul de cameră preliminară, a soluţiilor procurorului de renunţare la urmărirea penală. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 475/35/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Simona Paşcu (fostă Neaga) cu ocazia soluţionării plângerii inculpatei împotriva unei soluţii de renunţare la urmărirea penală dispuse prin rechizitoriu. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, deşi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală conferă dreptul de a ataca soluţia de renunţare la urmărirea penală cu plângere la judecătorul de cameră preliminară, textul de lege criticat nu prevede ca soluţie - în ipoteza admiterii plângerii formulate de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată - schimbarea soluţiei din renunţare la urmărirea penală în clasare. Arată că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - care instituie o serie de exigenţe de natură procedurală cu privire la dreptul la un proces echitabil, şi anume judecarea în mod public, termenul rezonabil, independenţa şi imparţialitatea instanţei, care este instituită de lege, pronunţarea în mod public a hotărârii, protecţia vieţii private a părţilor etc. - garantează mai întâi de toate "dreptul la un tribunal", ca fiind cel care permite punerea în valoare a garanţiilor procedurale amintite. Caracterul echitabil, publicitatea şi celeritatea procesului penal nu ar prezenta absolut niciun interes în absenţa procesului însuşi. De asemenea precizează că, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat principiul potrivit căruia, prin Convenţie, sunt garantate drepturi şi libertăţi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii. 6. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încălcând prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, cu toate că, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în fapt, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, nu este prevăzută posibilitatea schimbării soluţiei procurorului din renunţare în clasare. Apreciază că, în aceste condiţii, plângerea are un caracter pur formal, persoana interesată neavând posibilitatea de a obţine soluţia urmărită. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului menţionează că a transmis punctul său de vedere în dosarele nr. 374D/2014 şi nr. 538D/2014, acesta fiind reţinut în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, şi în Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Arată că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 218 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: [...] c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea." 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are, însă, un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. 14. În viziunea noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea fazei fiind în competenţa exclusivă a procurorului. Deşi reglementată distinct, ca procedură specială, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei constituie tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale - nefiind nici dispoziţie de netrimitere, nici dispoziţie de trimitere în judecată -, în măsura în care acordul de recunoaştere este validat de către instanţa de judecată. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. 15. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Astfel, dacă pentru unul dintre inculpaţi sau pentru una dintre infracţiuni se dispune trimiterea în judecată, iar pentru ceilalţi inculpaţi ori pentru celelalte fapte procurorul dă soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, actele de dispoziţie pentru ambele situaţii vor fi cuprinse în rechizitoriu, care se substituie ordonanţei. În acest caz, faptele şi persoanele care constituie obiectul dispoziţiilor de netrimitere în judecată, deşi cuprinse în rechizitoriu, nu vor fi obiect al judecăţii. 16. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării - şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. 17. Similar clasării, soluţia de renunţare la urmărirea penală se poate dispune tot doar de către procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Renunţarea la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei atât în situaţia în care nu s-a început urmărirea, cât şi atunci când s-a început urmărirea, dar se ajunge la concluzia că nu există un interes public în continuarea acesteia. Astfel, potrivit art. 318 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia; când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Temeiul juridic al soluţiei de renunţare la urmărirea penală, şi anume lipsa interesului public în urmărirea penală a infracţiunii şi a suspectului sau a inculpatului (când autorul faptei este cunoscut), este reglementat separat de cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale - prevăzute de art. 16 alin. (1) din noul Cod de procedură penală şi care constituie temeiurile de drept ale soluţiei de clasare - şi, spre deosebire de acestea, este lăsat la aprecierea procurorului. 18. Potrivit doctrinei, reglementarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală introduce în legislaţia procesual penală română principiul oportunităţii urmăririi penale şi face trecerea de la un sistem de urmărire obligatorie, guvernat de principiul legalităţii acuzării, la un sistem de urmărire bazat pe principiul oportunităţii acuzării. Această schimbare de optică a legiuitorului este legată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea creării unei soluţii intermediare, pentru faptele de gravitate redusă, între soluţia de trimitere în judecată şi cea de clasare, caracterizată prin absenţa oricărei sancţionări sau atenţionări a făptuitorului. Renunţarea la urmărirea penală este considerată, într-o opinie, ca fiind o instituţie procesual penală cu caracter de noutate, care vine să suplinească atât soluţia de scoatere de sub urmărire dispusă de procuror pentru cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), cât şi soluţia de încetare a procesului penal pronunţată de instanţă în cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (s-a dispus înlocuirea răspunderii penale). 19. Curtea reţine că vechiul Cod penal reglementa, în art. 181, instituţia "faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni", aplicabilă faptelor "lipsite în mod vădit de importanţă", căreia îi corespundea cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968, care, la rândul lui, atrăgea - în cursul urmăririi penale - soluţia de scoatere de sub urmărire, respectiv - în cursul judecăţii - soluţia de achitare. În plus, în condiţiile art. 90 din Codul penal anterior, instanţa avea posibilitatea de a dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrăgea o sancţiune cu caracter administrativ, situaţie în care instanţa pronunţa încetarea procesului penal, pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968, şi aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 din vechiul Cod penal. 20. În ceea ce priveşte procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, aceasta este reglementată de art. 340 şi art. 341 din noul Cod de procedură penală. Din perspectiva evoluţiei legislaţiei procesual penale în această materie, un pas important îl reprezintă Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Raţiunea acestei interpretări constă în aceea că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut necesitatea unei intervenţii a legiuitorului, care să reglementeze dreptul persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului de a se adresa instanţei de judecată competente. 21. Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003), au fost introduse în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţiile art. 2781 - modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006) şi prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010) - care reglementau procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Soluţiile pe care judecătorul le putea pronunţa în această procedură erau stabilite la alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, fără a se prevedea, însă, posibilitatea ca judecătorul să admită plângerea formulată de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi să schimbe temeiul de drept al soluţiei date de procuror. 22. Creându-se o practică judiciară neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit, prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 22 iunie 2009, pronunţată în recurs în interesul legii, că, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 din Codul de procedură penală (din 1968) de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală (din 1968). Pentru a ajunge la această interpretare, instanţa supremă a reţinut, prin decizia menţionată anterior, că, "potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, atunci când judecătorul constată că plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată este întemeiată, o admite, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, procedând, după caz, astfel: În cazul prevăzut la lit. b), trimite cauza procurorului, în vederea începerii urmăririi penale sau redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza unei urmăriri penale inexistente sau incomplete. Spre deosebire de această situaţie, în cazul prevăzut la lit. c) a aceluiaşi articol, dacă se constată că probele existente la dosar sunt suficiente, judecătorul va reţine cauza spre judecare. Prin urmare, în acest ultim caz, faza urmăririi penale este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor". Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că, "în ipoteza plângerii formulate de însăşi persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, ar fi de neconceput ca tocmai plângerea ei să se constituie în act de sesizare a instanţei împotriva sa, cu încălcarea implicită a principiului procesual non reformatio in pejus. De aceea, în raport cu aceste limite în care poate fi circumscris controlul judiciar în cadrul procedurii reglementate în art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată solicită schimbarea temeiului de drept al acestei soluţii, dispusă prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, dacă se apreciază că este întemeiată plângerea prin care s-a invocat neefectuarea urmăririi penale sau caracterul ei incomplet, judecătorul nu poate pronunţa decât soluţia prevăzută la alin. 8 lit. b) din acelaşi articol. Tot astfel, trebuie admis că, în ipoteza când probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul are de asemenea posibilitatea să schimbe temeiul de drept al soluţiei dispuse de procuror, tot în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală". 23. Cele statuate prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite au fost preluate în dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din noul Cod de procedură penală, în baza cărora, în procedura destinată soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară poate modifica temeiul juridic al soluţiei de clasare atacate. În acest sens, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 din Codul de procedură penală poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Soluţiile care pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în această procedură, în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, sunt cele prevăzute de art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (7) din Codul de procedură penală: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. 24. Din formularea dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală reiese că, raportat la cele statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, legiuitorul a extins sfera persoanelor care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că petentul nu trebuie să fi avut neapărat calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi şi persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. De exemplu, persoana vătămată poate solicita schimbarea temeiului de drept al clasării din art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) în art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), pentru a-şi deschide, astfel, calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. 25. Soluţia schimbării temeiului juridic al soluţiei de clasare atacate, prevăzută de alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) ale art. 341 din Codul de procedură penală, spre deosebire de soluţiile de la alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) ale aceluiaşi articol, vizează ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată că nu se impune trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală, respectiv - în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare - pentru a completa urmărirea penală. Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală stabilesc soluţia (admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea) pe care judecătorul de cameră preliminară o poate pronunţa în ipoteza în care probatoriul este complet, însă procurorul a făcut o apreciere eronată a probelor. 26. Cu toate că, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul plângerii îl poate constitui atât soluţia de clasare, cât şi soluţia de renunţare la urmărirea penală, Curtea observă că, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, în condiţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, doar cu privire la schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, iar nu şi cu privire la plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect sau de inculpat, respectiv de parte responsabilă civilmente, deşi soluţia de renunţare la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei penale de către procuror, iar plângerea în faţa judecătorului trebuie să primească soluţionare, cu respectarea principiului procesual non reformatio in pejus. 27. În noul Cod de procedură penală, temeiurile de drept ale soluţiilor de neurmărire şi de netrimitere în judecată nu mai au o reglementare comună, aşa cum se întâmpla sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, care stabilea, în art. 10 alin. 1, atât cazurile în care procurorul dispunea scoaterea de sub urmărire [art. 10 alin. 1 lit. a) -e), când exista învinuit sau inculpat în cauză], cât şi pe cele în care dădea soluţia de încetare a urmăririi penale [art. 10 alin. 1 lit. f) -h), i1) şi j), când exista învinuit sau inculpat în cauză]. Ca urmare a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, în procedura reglementată de art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, era, astfel, posibilă schimbarea temeiului juridic al soluţiei procurorului, la solicitarea persoanei faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, din art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) în art. 10 alin. 1 lit. a) din vechiul cod (fapta nu există). 28. În această privinţă, Curtea reţine că, prin aceeaşi încheiere din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 475/35/2014, prin care a fost sesizată cu soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, urmând ca instanţa supremă să lămurească dacă judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei plângeri formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală are posibilitatea ca, în urma admiterii plângerii, să schimbe soluţia din renunţare la urmărirea penală în clasare atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. 29. Cu privire la textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiţie consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale. Accesul la justiţie al persoanei care a avut calitatea de suspect, deşi consacrat expres de art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este unul efectiv, din moment ce, în ipoteza în care urmărirea penală este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor, plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, prin care se invocă unul din temeiurile de drept care atrag pronunţarea unei soluţii de clasare, nu poate fi soluţionată favorabil. Astfel, interesele legitime ale suspectului faţă de care procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv, întrucât soluţia prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, deşi este o modalitate de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi cenzurată de judecător în vederea restabilirii intereselor legitime încălcate. Or, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, principiul accesului liber la justiţie - consacrat de Constituţie în art. 21, care la alin. (1) prevede că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime" - înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului - aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" - însă, legiuitorul, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de toate prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale în materie de procedură, în caz contrar, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia, "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" (Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 347 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007). Aşadar, în această cheie trebuie interpretat principiul liberului acces la justiţie, care presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza procedurile judiciare, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Totodată, regula stabilită de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 30. Accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 31-35, exigenţele art. 6 din Convenţie, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie, inclusiv în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Sub aspectul dreptului de acces la justiţie, Curtea de la Strasbourg a stabilit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 30 octombrie 1998, pronunţată în Cauza F.E. împotriva Franţei, paragraful 44, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenţie consacră "dreptul la un tribunal", în raport cu care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanţiile referitoare la organizarea şi la compunerea instanţei, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Convenţia are ca scop să protejeze drepturi concrete şi efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmaţie ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanţă judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59). În această privinţă, Curtea de la Strasbourg a reţinut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 34-35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, pronunţată în Cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, paragraful 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 35, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006). 31. Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet. 32. Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", Curtea urmează să extindă controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, de care nu pot fi disociate dispoziţiile de lege cu care a fost sesizată. Textul asupra căruia se extinde controlul de constituţionalitate are următorul cuprins: "În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: [...] 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: [...] d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea". 33. Curtea, având în vedere principiul procesual non reformatio in pejus, constată că dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, care prevăd, pentru situaţia în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, o soluţie legislativă identică cu cea reglementată de art. 341 alin. (6) lit. c) din acelaşi cod, încalcă, pentru motivele mai sus arătate, prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de inculpat, respectiv de parte responsabilă civilmente, în ipoteza în care probatoriul este complet. 34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Simona Paşcu (fostă Neaga) în Dosarul nr. 475/35/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 12 Aprilie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 12 Aprilie, 2016 Monitorul Oficial nr. 927 din 15 decembrie 2015 Decizia nr. 740/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală În vigoare de la 15.12.2015 Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în Dosarul nr. 8.016/63/2014/a38 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 615 D/2015. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţii Stelu Alin Teacă. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 616 D/2015 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în Dosarul nr. 8.016/63/2014/a39 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţii Daniel Ionescu. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 616 D/2015 la Dosarul nr. 615 D/2015. 6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 616 D/2015 la Dosarul nr. 615 D/2015, care este primul înregistrat. 7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, potrivit prevederilor art. 222 alin. (9) şi art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsura arestului la domiciliu şi măsura arestării preventive pot fi dispuse în cursul urmăririi penale, fiecare, pentru o durată maximă de 180 de zile. Se mai arată că Legea fundamentală prevede în cuprinsul art. 23 alin. (5) că, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă nu poate depăşi 180 de zile, dar că aceasta a fost revizuită în anul 2003, când singura măsură preventivă privativă de libertate reglementată în Codul de procedură penală era arestarea preventivă. Se conchide că dispoziţia constituţională de la art. 23 alin. (5), menţionând expressis verbis arestarea preventivă, avea în vedere, de fapt, măsurile privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. Se arată că, interpretând dispoziţia constituţională anterior referită în contextul evoluţiei legislative, prin care măsură preventivă privativă de libertate a devenit şi arestul la domiciliu alături de arestarea preventivă, dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Constituţie trebuie interpretate în sensul că, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate nu pot depăşi 180 de zile. Se susţine că, în aceste condiţii, dispoziţiile Codului de procedură penală, care prevăd pentru fiecare dintre cele două măsuri preventive privative de libertate câte 180 de zile, în cauzele în care sunt dispuse ambele măsuri analizate, trebuie interpretate în sensul în care durata celor două măsuri, în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi 180 de zile. Se arată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca durata privării de libertate în cursul urmăririi penale să fie mai mare de 180 de zile. C U R T E A, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin încheierile nr. 66 şi nr. 67 din 23 martie 2015, pronunţate în dosarele nr. 8.016/63/2014/a38 şi nr. 8.016/63/2014/a39, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cauze având ca obiect soluţionarea unor propuneri de prelungire a măsurii arestului la domiciliu. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 11 noiembrie 2014, textul criticat face ca, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive să depăşească perioada maximă de 180 de zile prevăzută la art. 23 alin. (5) din Constituţie. Se observă că, prin decizia anterior referită, instanţa de contencios constituţional a asimilat măsura arestului la domiciliu cu cea a arestării preventive, din perspectiva naturii şi a substanţei acesteia, ambele presupunând o privare de libertate. Se arată că, de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la dispoziţiile art. 5 referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale că privarea de libertate poate lua forme diferite şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în sens clasic. Se susţine că interpretarea stricto sensu a dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Constituţie, interpretarea potrivit căreia acestea ar avea în vedere doar arestarea preventivă, duce la posibilitatea organelor judiciare de a restrânge libertatea individuală pentru perioade lungi de timp, a căror întindere să nu poată fi determinată. Se arată că şi dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal plasează măsura arestului la domiciliu, datorită gravităţii sale, alături de măsura arestului preventiv. Pentru aceste argumente, se susţine că voinţa legiuitorului constituţional a fost aceea de a include în perioada maximă de 180 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (5) din Constituţie, şi intervalele de timp în care persoana vizată este supusă şi altor măsuri decât cea a arestării preventive, ce au ca efect restrângerea libertăţii individuale. 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. C U R T E A, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale." 14. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (5) referitor la libertatea individuală. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală. S-a reţinut, în acest sens, că acestea nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă şi că ele sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune această măsură pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, deficienţa de reglementare constatată prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin decizie, au fost menţinute în fondul activ al legislaţiei. 16. Curtea reţine că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăseşte la art. 218-222 din secţiunea a 5-a a capitolului I al titlului V al părţii generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acest cod, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit alin. (2) al art. 222, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. 17. Termenele anterior analizate sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secţiunii a 6-a a capitolului I - Măsurile preventive al titlului V - Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secţiune ce reglementează, printre altele, condiţiile şi cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223 din Codul de procedură penală) şi durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) şi art. 236 din Codul de procedură penală]. Potrivit art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta poate fi prelungită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. 18. Curtea constată că, spre deosebire de durata maximă a arestului la domiciliu, care este reglementată doar în cuprinsul art. 222 din Codul de procedură penală, durata maximă a arestării preventive este prevăzută atât prin dispoziţiile art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, cât şi prin prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie. Potrivit acestei norme constituţionale, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. Curtea reţine, astfel, că, spre deosebire de arestarea preventivă, arestul la domiciliu nu beneficiază de o consacrare constituţională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. De altfel, având în vedere momentul introducerii acestei măsuri în legislaţia procesual penală românească, legiuitorul constituant nu ar fi putut face trimitere la ea, întrucât era inexistentă la data revizuirii Constituţiei, din anul 2003, singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, fiind, la acel moment, arestarea preventivă. 19. În continuarea raţionamentului său, Curtea constată că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitor la măsurile preventive, a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului şi că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. Totodată, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Prin aceeaşi decizie, paragraful 22, s-a statuat că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie. 20. De asemenea, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 20-22, Curtea a constatat că, potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Prin urmare, Curtea a constatat că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. În continuare, Curtea a reţinut că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. S-a constatat, totodată (paragraful 25), că, de altfel, chiar legiuitorul român, în art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, se referă la măsura arestului la domiciliu ca fiind o măsură privativă de libertate. Prin aceeaşi decizie (paragraful 28), Curtea a statuat că eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest sens. 21. De menţionat este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22 din 12 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 4 mai 2010, pronunţată într-un recurs în interesul legii, conform căreia durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, este o măsură preventivă privativă de libertate. 22. De asemenea, în ceea ce priveşte similitudinea celor două măsuri preventive analizate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238. 23. Curtea reţine că, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei (paragrafele 93 şi 95), instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. 24. De asemenea, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 64, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului şi a spitalizării sale, condiţiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuşi, instanţa europeană a reamintit că art. 5 din Convenţie nu reglementează condiţiile privării de libertate. De fapt, noţiunile de "grad" şi "intensitate", ce figurează în jurisprudenţa organelor Convenţiei ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenţie, vizează exclusiv nivelul restricţiilor legate de libertatea de deplasare, şi nu diferenţa de confort sau regim intern în diferitele locaţii privative de libertate. 25. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniştri către statele membre privind detenţia provizorie, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia "durata detenţiei provizorii nu trebuie să depăşească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, şi detenţia provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporţionată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării", având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că "din motive umanitare şi sociale este de dorit reducerea aplicării detenţiei provizorii la minimul compatibil cu interesele justiţiei". 26. Având în vedere argumentele mai sus invocate, Curtea constată că măsura arestului la domiciliu este similară arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire a lor. Curtea reţine, totodată, lipsa importanţei locului şi a condiţiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilităţii asimilării acestora. 27. Prin urmare, Curtea constată că art. 23 alin. (5) din Constituţie face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii nr. 135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de liberate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă. Curtea reţine, însă, că norma constituţională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituţională, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa mai sus invocată. În concluzie, Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiaşi art. 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute la art. 23 alin. (5). 28. Astfel, Curtea conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituţionale. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, din oficiu, în dosarele nr. 8.016/63/2014/a38 şi nr. 8.016/63/2014/a39 ale Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 3 noiembrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN
Moderator Catalin Publicat 13 Aprilie, 2016 Autor Moderator Semnalează Publicat 13 Aprilie, 2016 Monitorul Oficial, Partea I nr. 240 din 31.03.2016 Decizia nr. 23/2016 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală În vigoare de la 31.03.2016 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Vrăbete în Dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 528 D/2015. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 noiembrie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror luliana Nedelcu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 noiembrie 2015 şi, ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 18 noiembrie 2015, 15 decembrie 2015, 19 ianuarie 2016 şi 20 ianuarie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin încheierea din 13 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 32/225/2015, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Vrăbete într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unei soluţii de renunţare la urmărirea penală. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că sintagma „interes public” din cuprinsul textului criticat este ambiguă, generatoare de corupţie, determină săvârşirea de infracţiuni pentru care legea prevede pedepse de cel mult 7 ani, favorizează infractorii în condiţiile în care organele de urmărire penală nu acţionează în mod serios în sensul strângerii de probe cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea infractorilor şi la determinarea celorlalte elemente ale infracţiunii, şi nu permite apărarea sau garantarea proprietăţii. 5. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se subliniază faptul că, potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, soluţia renunţării la urmărirea penală poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite condiţiile expres şi limitativ enumerate de legiuitor în cuprinsul textului criticat, motiv pentru care nu se poate susţine că acesta poate justifica pronunţarea unor soluţii arbitrare. 6. în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 7. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât este nemotivată. Sunt invocate dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 10 alin. (2) şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente la dezbateri, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că autorul critică, în realitate, prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia. (2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. (3) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei vătămate; c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere. (4) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (3), stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei. (5) Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)—(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare. (6) în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză nu mai este posibilă. (7) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. ” 11. Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă în mod formal în susţinerea acesteia un text constituţional pretins încălcat. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a reţinut că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate poate fi făcută nu numai prin indicarea expresă a normei constituţionale, ci şi prin indicarea principiului constituţional pretins încălcat. în consecinţă, Curtea reţine că autorul excepţiei, astfel cum rezultă din motivarea acesteia, a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale citate în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie referitoare la calitatea legii şi la instanţele judecătoreşti. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la critica potrivit căreia sintagma „interes public” din cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală este ambiguă, nefiind definită în cuprinsul Codului de procedură penală sau al Codului penal, Curtea urmează a verifica dacă textul criticat conţine suficiente elemente de determinare a conţinutului acestei sintagme. 13. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii procesual penale, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 25), că destinatarii normei penale de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă şi subiectivă, ale infracţiunii, astfel încât să poată să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Prin aceeaşi decizie (paragraful 29), Curtea a reţinut că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta’’ (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). în acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate — care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist — să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 14. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 şi 5 ianuarie 2010, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) şi Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. în plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată drept „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea „drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii. 15. în ceea ce priveşte sintagma „interes public”, criticată de autorul excepţiei, Curtea reţine că enumerarea în cuprinsul prevederilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală a elementelor referitoare la conţinutul faptei, la modul şi mijloacele de săvârşire, la scopul urmărit, la împrejurările concrete de săvârşire şi la urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, în completarea cărora art. 318 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că, atunci când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita acestuia anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii nu este de natură a clarifica înţelesul sintagmei criticate. Astfel, Curtea constată că sintagma „interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a „interesului public”, nu sunt de natură a defini noţiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţa de judecată a săvârşirii unor infracţiuni. în acest sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014 (paragraful 31), Curtea a reţinut, în esenţă, că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. S-a reţinut, prin aceeaşi decizie, că, în caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. Având în vedere toate aceste argumente, în ceea ce priveşte sintagma „interes public” din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor^pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. în soluţionarea cauzei, procurorul nu se poate îndepărta de conţinutul acesteia, realizând delimitări ce intră în competenţa puterii legiuitoare. 16. în consecinţă, Curtea constată că textul criticat nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală şi, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. În acest sens, Curtea constată că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni a fiecărei etape a procesului penal. Cu alte cuvine, Curtea constată că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul sintagmei criticate să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor. 17. în acelaşi sens, Curtea reţine că instituţia renunţării la urmărirea penală, reglementată la art. 318 din Codul de procedură penală, este diferită de instituţia reglementată la art. 181 din Codul penal din 1969, care reglementa posibilitatea aplicării de către procuror sau de către instanţa de judecată a unei sancţiuni cu caracter administrativ în situaţia în care, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, aceasta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. Această distincţie are la bază faptul că noţiunea de „interesul public în urmărirea penală a unei infracţiuni”, din cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală în vigoare, este diferită de cea de „pericol social” al faptei din cuprinsul art. 181 din Codul penal din 1969. Sub imperiul Codului penal anterior, se proceda la o înlocuire a răspunderii penale cu răspunderea administrativă, în timp ce noua reglementare îi conferă procurorului o competenţă distinctă, de apreciere a „interesului public” în soluţionarea cauzei. Curtea reţine că în scopul stabilirii pericolului social al faptelor săvârşite, conform art. 181 din Codul penal din 1969, procurorul sau instanţa de judecată, după caz, era obligat să verifice îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale normei penale anterior referite, putând face aprecieri cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii, pe când stabilirea interesului public în urmărirea penală a faptelor comise, conform art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi făcută de procuror înaintea verificării existenţei acestor elemente, cu consecinţa renunţării la urmărirea penală a unor fapte prevăzute de legea penală, chiar şi mai înainte de dovedirea existenţei trăsăturilor esenţiale ale acestora. 18. în ceea ce priveşte actul renunţării la urmărirea penală, Curtea constată că acesta presupune hotărârea procurorului de a renunţa la realizarea activităţilor de investigare a infracţiunilor săvârşite şi la tragerea la răspundere penală a suspecţilor, în situaţia în care constată săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală. Având în vedere acest aspect, Curtea urmează a verifica dacă exercitarea acestei atribuţii de către procuror, fără încuviinţarea instanţei de judecată, nu este de natură a-l plasa pe acesta în situaţia de a înfăptui un act de justiţie, intrând în sfera prerogativelor instanţelor judecătoreşti. 19. Analizând dispoziţiile procesual penale ce reglementează etapele procesului penal, Curtea constată că urmărirea penală, reglementată prin art. 285—341 din Codul de procedură penală, este cea dintâi etapă a procesului penal. Aceasta este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Potrivit art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. De asemenea, conform art. 55 alin. (3) din Codul de procedură penală, atribuţiile procurorului în cursul procesului penal sunt următoarele: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1)—(2) din Codul de procedură penală, conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. 20. Spre deosebire de urmărirea penală, etapa judecăţii, reglementată prin art. 349—4771 din Codul de procedură penală, are ca finalitate soluţionarea fondului cauzei penale. Aceasta este realizată de către instanţele de judecată, ale căror competenţe sunt prevăzute la art. 35—52 din Codul de procedură penală. Conform art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, rolul instanţei de judecată este cel de soluţionare a cauzelor deduse judecăţii, cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor, pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanţa de judecată soluţionează cauzele numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 349. 21. Codul de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Aceasta reprezintă o aplicare directă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar şi a prevederilor art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevăd realizarea justiţiei prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. în acelaşi timp, prevederile art. 131 din Legea fundamentală reglementează rolul Ministerului Public, potrivit cărora, în activitatea judiciară, acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Potrivit alin. (2)—(3) ale normei constituţionale de la art. 131, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, iar parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare. în acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, a constatat că în dispoziţiile cap. VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile care dau expresie puterii judecătoreşti — instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii —, dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege şi că, atât timp cât legiuitorul nu le-a conferit acestor autorităţi atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanţelor. De asemenea, prin Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Curtea a reţinut că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin aceeaşi decizie, s-a arătat că procurorii au, ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea fundamentală, că aceştia sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. în continuare, Curtea a statuat că independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului — componenta individuală. 22. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârile, din 22 mai 1998 şi 3 iunie 2003, pronunţate în cauzele Vasilescu împotriva României (par. 41) şi Pantea împotriva României (paragraful 238), a reţinut că „tribunal”, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză, şi că nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul parchetelor şi nici a procurorului general din România şi, respectiv, că, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă. De altfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza Pantea împotriva României (paragraful 239), instanţa de la Strasbourg a reţinut că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un „magistrat”, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie, şi că, în consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit „de îndată”, în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie. 23. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că stabilirea vinovăţiei inculpatului şi aplicarea pedepselor penale sunt de competenţa instanţei de judecată, care beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate. Cu privire la o soluţie juridică asemănătoare, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Curtea a constatat că numai judecătorul dispune de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită [a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, sau Decizia nr. 189 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 22 februarie 2001, dar şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Kleyn şi alţii împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei (paragrafele 93—99)]. 24. De asemenea, Curtea reţine că tot instanţele de judecată, pe baza aceloraşi prerogative de jurisdictio şi imperium, au dreptul ca, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 74—106 din Codul penal, să procedeze la individualizarea pedepselor prin renunţarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 80—82 din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei, potrivit art. 83—90 din Codul penal, sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91—98 din Codul penal. Aceste atribuţii ale instanţei sunt exercitate, însă, după parcurgerea etapei urmăririi penale, a etapei camerei preliminare şi a judecăţii în fond. Astfel, renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă atunci când din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine gravitatea redusă a infracţiunii şi faptul că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă dacă se constată că sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, că infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, că infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. în fine, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă constată că pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, că infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, că infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, precum şi că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Curtea reţine, totodată, că verificarea îndeplinirii acestor condiţii de către instanţa de judecată se face pe baza unor criterii prevăzute în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 80, art. 83 şi art. 91 din Codul penal, referitoare la persoana infractorului, la conduita avută de acesta anterior săvârşirii infracţiunii, la eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, la posibilităţile sale de îndreptare. 25. Curtea constată că, în cazul individualizării pedepsei potrivit prevederilor art. 74—106 din Codul penal, instanţa de judecată aplică sau poate aplica măsuri precum avertismentul, prevăzut la art. 81 din Codul penal, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 85 din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, măsurile de supraveghere şi obligaţiile reglementate la art. 93 din Codul penal, în situaţia suspendării aplicării pedepsei sub supraveghere. De altfel, în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 din Codul penal, instanţa de judecată procedează la individualizarea şi aplicarea unei pedepse, care, însă, va fi executată într-un alt mod decât într-un spaţiu de detenţie sau prin plata unei amenzi penale. 26. Prin raportare la aspectele anterior invocate, Curtea constată că prin competenţa procurorului de a renunţa la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, anterior debutului acestei etape procedurale sau pe parcursul ei, cu consecinţa netrimiterii în judecată a suspectului sau a inculpatului şi a renunţării ab initio la aplicarea unei pedepse, îl plasează pe acesta în situaţia de a „spune” dreptul şi de a da o hotărâre susceptibilă de a fi executată, conferindu-i prerogativele de jurisdictio şi imperium specifice instanţelor de judecată. în acest fel, Curtea constată că, prin aplicarea prevederilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul realizează, în mod direct, un act de justiţie, sustrăgând instanţelor judecătoreşti judecarea cauzelor. Or, se impune ca justiţia să fie realizată într-un mod transparent, prin soluţionarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfăşurarea şedinţelor de judecată, în acest sens, prin Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, (paragraful 21), Curtea a constatat că jurisprudenţa sa se plasează pe coordonatele unui proces guvernat de principiile contradictorialităţii, al oralităţii procedurii şi al transparenţei actului de justiţie, asigurându-se, în acest fel, încrederea cetăţeanului în modul de realizare a acestuia, motiv pentru care justiţia nu trebuie să fie una ascunsă, secretă, din contră, ea trebuie să asigure participarea efectivă a părţilor în vederea realizării în mod plenar a actului de justiţie. Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că legiuitorul trebuie să stabilească, desigur, într-un mod restrictiv motivele în temeiul cărora actul de justiţie s-ar realiza fără participarea părţilor, însă, atunci când sunt dezbătute chestiuni de fond ale pricinii, acesta nu are îndreptăţirea constituţională de a reglementa o procedură care să nu implice posibilitatea părţilor de a-şi prezenta punctele de vedere, susţinerile sau cererile, întrucât numai în acest mod poate fi asigurată accesibilitatea procedurii judiciare pentru părţi. 27. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, după consultarea suspectului sau a inculpatului, procurorul poate dispune ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; să ceară public scuze persoanei vătămate; să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; să frecventeze un program de consiliere. Or, impunând obligaţiile anterior enumerate, procurorul se plasează pe poziţia de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor, printr-un act care nu este nici administrativ, nici jurisdicţional. De altfel, referitor la obligaţia procurorului, prevăzută la art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, de a proceda la consultarea suspectului sau a inculpatului în vederea dispunerii obligaţilor anterior enumerate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.354 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008, a constatat că, prin condiţionarea de acordul contravenientului a prestării unei activităţi în folosul comunităţii, este lipsită de eficienţă sancţiunea aplicată pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, în conformitate cu care „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. 28. Analizând condiţiile exercitării de către procuror a prerogativelor anterior arătate, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Or, analizând, din acest punct de vedere, condiţia astfel reglementată, Curtea constată că acesteia îi este circumscris un număr de 198 de infracţiuni din totalul de 236 de infracţiuni reglementate în Codul penal, precum şi alte numeroase infracţiuni reglementate în legi speciale. Cu titlu exemplificativ, se încadrează în această limită maximă a pedepsei infracţiunile de ucidere din culpă (art. 192 din Codul penal), vătămare a fătului (art. 202 din Codul penal), lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 din Codul penal), actul sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal), coruperea sexuală a minorilor (art. 221 din Codul penal), furtul calificat [în variantele infracţionale prevăzute la art. 229 alin. (1) şi (2) din Codul penal], tâlhăria (art. 233 din Codul penal), traficul de migranţi [art. 263 alin. (1) din Codul penal], cercetarea abuzivă (art. 280 din Codul penal), tortura [în varianta infracţională de bază, prevăzută la art. 282 alin. (1) din Codul penal], darea de mită (art. 290 din Codul penal), traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal), delapidarea (art. 295 din Codul penal), abuzul în serviciu (art. 297 din Codul penal), falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311 din Codul penal), constrângerea unei persoane să doneze organe, ţesuturi sau celule de origine umană [art. 156 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015], organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material (art. 157 din Legea nr. 95/2006), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000], schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 183 alin. (1) din Legea nr. 78/2000]. 29. Având în vedere cele anterior arătate, Curtea constată că, în cazul infracţiunilor fără parte vătămată, în ipoteza clasării, ca urmare a renunţării de către procuror la urmărirea penală, nu poate fi cerută continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală, soluţia astfel pronunţată de către procuror nefiind supusă controlului instanţei de judecată. 30. Prin urmare, Curtea constată că, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalităţii, specific sistemului de drept continental, existent în România, şi aplicarea principiului oportunităţii, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalenţă acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuţiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătoreşti. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunţa la urmărirea penală şi, în consecinţă, de a se substitui instanţei de judecată, în realizarea actului de justiţie, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracţiunilor prevăzute în Codul penal şi în legile speciale în vigoare. 31. Curtea constată că, prin stabilirea condiţiei pedepsei închisorii de cel mult 7 ani, infracţiunile în cazul cărora procurorul poate renunţa la urmărirea penală vizează încălcarea unor relaţii sociale de o importanţă majoră şi prezintă un pericol social crescut. în acest sens, Curtea constată că, din punctul de vedere al finalităţii instituţiei, aceea a neaplicării unei pedepse, instituţia renunţării la urmărirea penală este similară instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. însă, din analiza dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, potrivit căruia instanţa de judecată nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, Curtea reţine că, deşi instituţia renunţării la aplicarea pedepsei este aplicabilă după parcurgerea etapelor urmăririi penale, a camerei preliminare şi a judecăţii în fond a cauzei, legiuitorul a înţeles să restrângă sfera infracţiunilor pentru care instanţa poate dispune această formă de individualizare a pedepsei, prin impunerea condiţiei prevederii unei pedepse cu închisoarea de cel mult 5 ani pentru infracţiunea săvârşită. Or, comparând competenţa dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor două instituţii, Curtea constată că procurorul poate să renunţe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunţe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puţin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare). 32. în acelaşi sens, Curtea constată că şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478—488 din Codul de procedură penală, care, la fel ca şi renunţarea la urmărirea penală, constituie tot o formă de justiţie negociată, având la bază principiul oportunităţii, poate fi încheiat tot cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, potrivit art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, spre deosebire de renunţarea la urmărirea penală, acesta, pe de o parte, este supus controlului instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar, pe de altă parte, presupune întotdeauna aplicare unei pedepse, chiar dacă executarea acesteia este individualizată, conform prevederilor art. 80—106 din Codul penal. 33. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea constată că renunţarea de către procuror la urmărirea penală, în condiţiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituţionale anterior enunţate. 34. Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe întreaga perioadă de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa proceselor definitiv soluţionate până la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, conform celor stabilite prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. Aşadar, din ziua publicării prezentei decizii, competenţa procurorului de a dispune soluţii de renunţare la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, care să nu fie supuse controlului şi încuviinţării instanţei judecătoreşti, încetează [a se vedea mutatis mutandis, cu privire la efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, (paragraful 28) ]. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1—3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ în numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Vrăbete în Dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi constată că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 20 ianuarie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală trebuia respinsă de către Curtea Constituţională, întrucât dispoziţiile menţionate sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive: 1. Renunţarea la urmărirea penală a fost introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual românesc, ca un element de noutate în privinţa soluţiilor de neurmărire penală ce pot fi dispuse de procuror, în scopul degrevării instanţelor judecătoreşti de sarcina soluţionării unor cauze penale referitoare la fapte prevăzute de legea penală ce nu prezintă un pericol social ridicat. Această soluţie este însoţită de sporirea garanţiilor procesuale în etapa urmăririi penale. Ea reprezintă o consecinţă a implementării în legislaţia procesual penală a principiului oportunităţii, care este specific sistemului de drept anglo-saxon şi a fost preluat în sistemul dreptului continental din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din motive de eficientizare a activităţii organelor judiciare. în acest sens, cu privire la renunţarea la urmărire penală, Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală arată că „renunţarea se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare şi implică alegerea optimă a unora dintre obligaţiile care sunt stabilite în sarcina inculpatului, astfel încât să se asigure eficienţa acestei modalităţi alternative”. Prin urmare, soluţia renunţării la urmărirea penală nu poate fi dispusă anterior administrării unor probe din care să rezulte, în mod rezonabil, atât săvârşirea de către inculpat a faptelor reţinute de organele de urmărire penală în sarcina lui, cât şi îndeplinirea simultană a condiţiilor prevăzute la art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care denotă lipsa interesului public în continuarea urmăririi penale. De altfel, ca o garanţie a soluţionării cauzelor penale prin renunţarea de către procuror la urmărirea penală doar în situaţia constatării unui pericol social redus al faptelor săvârşite, legiuitorul a prevăzut, la alin. (6) al aceluiaşi art. 318, că, în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă de către suspect sau inculpat a obligaţiilor dispuse în sarcina sa, în termenul legal prevăzut la alin. (4) al art. 318 din Codul de procedură penală — neîndeplinire ce ar conduce la concluzia conform căreia suspectul sau inculpatul, prin comportamentul său, determină existenţa unui pericol social în cauza supusă soluţionării —, procurorul revocă ordonanţa, o nouă soluţie de renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză nemaifiind posibilă. Soluţia prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală se regăseşte şi în legislaţiile altor state europene, precum şi în alte sisteme de drept. Astfel, în Statele Unite ale Americii, US Attorneys’ Manual prevede că, pentru a renunţa la acuzare pentru motivul lipsei unui interes substanţial federal, procurorul are în vedere toate considerentele relevante, printre care: priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă, antecedentele penale ale persoanei, disponibilitatea persoanei de a coopera pentru investigarea sau trimiterea în judecată a altora, condamnarea probabilă sau alte consecinţe ale condamnării. Potrivit aceluiaşi manual, enumerarea anterior enunţată nu este limitativă şi nu este de aşteptat ca toţi aceşti factori să fie îndepliniţi, ci, doar ca, din ansamblu lor, să rezulte lipsa unui interes substanţial federal. în Canada, atunci când decide iniţierea şi desfăşurarea urmăririi penale în numele Coroanei, la nivel federal, consilierul Coroanei trebuie să ia în considerare două criterii: dacă există o probabilitate rezonabilă de condamnare bazată pe probe ce ar putea fi administrate în cauză, iar, în situaţia în care răspunsul la această întrebare este afirmativ, dacă o acuzare ar servi cel mai bine interesului public. Dacă răspunsul la ambele întrebări este afirmativ, testul deciziei de acuzare este îndeplinit. Dacă nu, dar acuzarea a fost deja formulată, aceasta va fi retrasă sau se va rămâne în stadiul procesual iniţial. în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Codul pentru procurorii Coroanei prevede, la capitolul cu titlul „Decizia asupra acuzării”, că procurorii, poliţia sau alte agenţii de investigare decid dacă acuză sau nu un făptuitor, decizie care este luată pe baza a două criterii: posibilitatea administrării probelor care să conducă la o posibilă condamnare şi interesul public. în Franţa, Codul de procedură penală face aplicarea principiului oportunităţii, prin reglementarea a două instituţii ce aparţin sferei justiţiei negociate, respectiv compoziţia penală şi tranzacţia. Astfel, Codul de procedură penală prevede compoziţia penală, ca o instituţie intermediară, între acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi renunţarea la urmărirea penală. Principala condiţie pentru aplicarea acestei instituţii este recunoaşterea faptei, procedura având loc înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale. în această situaţie, procurorul aplică o amendă şi poate dispune o paletă foarte largă de măsuri de siguranţă, cum sunt predarea bunurilor de care autorul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii, renunţarea temporară la permisul de conducere sau de vânătoare, urmarea unui program de reabilitare pentru persoane dependente de alcool sau droguri etc. Totodată, Codul de procedură penală francez reglementează tranzacţia, a cărei aplicare poate fi făcută în funcţie de circumstanţele de gravitate ale infracţiunii, de personalitatea şi de situaţia materială a celui acuzat, de resursele acestuia şi de acuzaţiile care i se aduc. Astfel, cu toate că textul nu face vorbire despre noţiunea de „interes public”, acesta face trimitere la elementele care definesc interesul public, în termeni chiar mai succinţi decât cei din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală românesc, precum „circumstanţele şi gravitatea infracţiunii”. în Belgia, Codul judiciar prevede că procurorul regelui judecă asupra oportunităţii urmăririi penale. în Finlanda, Legea cu privire la procedura penală reglementează cazurile în care procurorul poate decide să nu trimită în judecată, iar, în completare, alte două asemenea cazuri, aplicabile „cu excepţia situaţiei în care interesul public sau cel privat o cer”. în Republica Federală Germania, Codul de procedură penală reglementează neurmărirea infracţiunilor minore, instituţie conform căreia parchetul poate să renunţe la urmărire, cu aprobarea instanţei competente să judece procedura principală, dacă vinovăţia făptuitorului este considerată minoră şi nu există un interes public în urmărirea sa. Totodată, Codul de procedură penală reglementează renunţarea la acţiune în instanţă şi încetarea procedurii, făcând trimitere la acelaşi criteriu al interesului public în urmărirea penală. în mod similar, prin referire la acelaşi criteriu, este reglementată în acelaşi Cod de procedură penală renunţarea la acţiune din motive politice. în Suedia, Codul de procedură penală prevede că o investigaţie preliminară poate fi întreruptă, printre altele, dacă continuarea anchetei produce costuri care nu se găsesc într-o proporţie rezonabilă cu importanţa chestiunii şi gravitatea infracţiunii. în Olanda, Codul de procedură penală prevede renunţarea la urmărire penală, precizând că „o decizie de neurmărire poate fi luată pe considerente de interes public”. în fine, Codul de procedură penală austriac prevede neurmărirea cazurilor de mică importanţă, arătând că, dacă procurorul a iniţiat deja urmărirea penală, acesta poate renunţa la ea, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: răul produs prin infracţiune este considerat a fi redus, aspect care este stabilit în funcţie de gradul de vinovăţie, consecinţele infracţiunii, comportamentul acuzatului după săvârşirea infracţiunii, în mod special eforturile acestuia pentru repararea prejudiciului cauzat sau alte împrejurări care sunt luate în considerare, de obicei la individualizarea pedepsei; o pedeapsă sau o sancţiune de aceeaşi natură juridică apar ca fiind nepotrivite în scopul de a împiedica acuzatul să comită alte infracţiuni sau să interacţioneze cu alte persoane în vederea săvârşirii infracţiunii. 2. în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „interes public”, din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinem că, într-adevăr, Codul penal şi Codul de procedură penală nu definesc în mod expres noţiunea anterior referită. Cu toate acestea, interpretând logic dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatăm că, în cuprinsul acestora, sunt prevăzute criteriile ce trebuie avute în vedere de către procuror la stabilirea existenţei interesului public în urmărirea infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 318 din Codul de procedură penală, în aprecierea pe care o face, procurorul trebuie să analizeze următoarele aspecte: conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire şi urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. De asemenea, conform alin. (2) al art. 318 din Codul de procedură penală, atunci când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita acestuia anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. în urma acestei analize, procurorul poate decide să continue urmărirea penală sau, dimpotrivă, să renunţe la ea. Această opţiune este, conform normei criticate, rezultatul aprecierii interesului public existent în urmărirea penală şi, într-un final, în pedepsirea săvârşirii faptelor cercetate. Prin urmare, interesul public în urmărirea sau în renunţarea la urmărirea unor fapte prevăzute de legea penală reprezintă interesul statului în pedepsirea săvârşirii respectivelor fapte sau în renunţarea la pedepsirea lor, în funcţie de circumstanţele reale ale faptei sau cele personale ale făptuitorului,criteriile aprecierii acestui interes fiind cele enumerate, expressis verbis, la alin. (1) şi (2) ale art. 318 din Codul de procedură penală. Astfel, metoda legală de determinare a interesului public în continuarea urmăririi penale sau în renunţarea la aceasta, care nu semnifică altceva, în cazul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, decât interesul public în realizarea actului de justiţie, este una lipsită de echivoc. Aşa fiind, sensul noţiunii de „interes public” din cuprinsul textului criticat esfe dedus, în mod direct, prin interpretarea logică a acestei norme. Pentru aceste motive apreciem că lipsa definirii exprese în Codul penal sau în Codul de procedură penală a noţiunii de „interes public”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale textului criticat. Aşa cum rezultă din considerentele de drept comparat invocate la punctul anterior, interesul public este circumstanţiat, în mod similar, şi în alte sisteme de drept în care este reglementată, sub o formă sau alta, instituţia renunţării la urmărirea penală. Astfel, în legislaţia procesual penală dinStatele Unite ale Americii renunţarea la acuzare este făcută de către procuror şi se bazează pe aprecierea interesului substanţial federal, care este determinat prin verificarea îndeplinirii unor condiţii similare celor prevăzute la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă. La rândul său, legislaţia procesual penală canadiană prevede interesul public drept criteriu al testului deciziei de acuzare făcută de consilierul Coroanei. Obligaţia realizării aceluiaşi test, conform aceluiaşi criteriu, al interesului public, este reglementată în sarcina procurorului şi în Codul pentru procurorii Coroanei din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. De asemenea, Legea cu privire la procedura penală finlandeză obligă procurorul la evaluarea interesului public şi al celui privat atunci când decide cu privire la trimiterea în judecată. Un demers asemănător este reglementat şi în Codul de procedură penală german, care prevede renunţarea, de către parchet, la urmărirea penală, în situaţia în care nu există interes public în urmărirea unei infracţiuni. Fără a face referire expresă la noţiunea de interes public, Codul de procedură penală suedez prevede posibilitatea întreruperii unei investigaţii preliminare în cazul inexistenţei unei proporţii rezonabile între costurile anchetei şi importanţa şi gravitatea infracţiunii comise. în fine, pe aceleaşi considerente, de interes public, poate fi luată, de către parchet, o decizie de neurmărire penală şi conform Codului de procedură penală olandez. 3. Referitor
Postare recomandată