68 replies to this topic

[LORD]

Istoria torturii . Sursa : articol preluat din revista historia.ro din sept.2011

În secolul al XIX-lea, tortura disăpăruse din Europa Occidentală. Victor Hugo spunea în faţa delegaţilor de la Paris că „va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu, cum sunt instrumentele de tortură astăzi. Iar noi ne vom mira că aceste lucruri au existat vreodată!” Din păcate, s-a înşelat amarnic...

În 1849, adepţii pacifismului credeau că istoria se află de partea lor. O serie de revoluţii idealiste zguduiseră regimurile autocratice din întreaga Europă cu doar un an înainte, şi reforme instituţionale fuseseră adoptate în mai multe ţări. Sute de intelectuali şi politicieni s-au adunat la Bruxelles pentru a găsi o modalitate de a pune capăt, definitiv, tuturor războaielor. În luna august a aceluiaşi an, aproape o mie de delegaţi din Europa şi America de Nord au hotărât să aprofundeze planurile de distrugere a sistemului de război şi de a-l înlocui cu un Congres al Naţiunilor.

Pacifiştii au fost curând dezamăgiţi: războiul Crimmei a izbucnit în 1853 şi a dus la moartea a 400.000 de oameni, prefigurând ororile industriei moderne de război care a dus la moartea a milioane de soldaţi în viitoarele mari războaie: războiul de secesiune din America, războiul franco-german şi primul război mondial. Secolul al XX-lea a fost, din punct de vedere al morţilor în război, cel mai sângeros din istorie.
Însă la 1849 Hugo avea dreptate: tortura ca politică oficială aproape dispăruse din Occident. Folosirea torturii fizice pentru obţinerea de informaţii a fost abandonată din mai multe motive, precum filosofia iluministă sau schimbarea gândirii în rândul doctorilor. Până în 1851, tortura era interzisă în toate ţările europene. Câţiva ani mai târziu, armata Statelor din Nordul Americii adopta noi legi care condamnau explicit abuzul prizonierilor. Tortura folosită de către forţele militare era considerată un fapt al trecutului.
Dar tortura a revenit. Secolul al XX-lea a fost martorul torturării prizonierilor de către forţele militare, la o scară şocantă chiar şi în comparaţie cu Evul Mediu. Americanii au torturat şi măcelărit prizonieri în Insulele Filipine. Japonezii au violat, torturat şi ucis zeci de mii de captivi în China şi au făcut disecţii pe prizonierii aliaţi în insulele din Pacific. Militarii germani au primit ordine să-i trateze pe prizonierii ruşi ca sclavi, iar unii dintre aceştia au ajuns cobai pentru experimentele medicale ale doctorilor angajaţi de stat. În unele conflicte mai recente – Coreea, Vietnam, Congo, războiul civil din Algeria, cel din Iugoslavia sau Iraq – tortura a fost la ordinea zilei. „Ajunsese la o scară care face ca şi cea mai întunecată perioadă a Evului Mediu să pară nesemnificativă” mărturisea jurnalistul britanic Jonathan Power în 1981.
De ce tortura, după ce a fost abandonată ca practică militară acceptată în secolul al XIX-lea, a revenit la o asemenea scară? Această problemă este azi de un interes major pentru savanţi şi nu numai, mai ales după ce preşedintele George W. Bush a aprobat utilizarea unor tehnici de tortură pentru prizonierii de război din Irak şi Afganistan – tehnici care, conform zvonurilor, ar fi jucat un rol în căutarea lui bin Laden. Concluzia cercetătorilor: natura războiului a parcurs un cerc complet din secolul al XVII-lea, de la război total la un soi de ciocniri de gentlemeni („gentlemanly clashes”) şi, de la 1900, la război total din nou. Contrainsurgenţele şi războaiele civile sunt astăzi ceva normal, iar combatanţii sunt deseori consideraţi doar criminali, nu soldaţi. Aceste evoluţii au făcut ca tortura să reapară, inclusiv sub unele forme nefolosite de sute de ani.
Tortura la marile civilizaţii antice
În antichitate, soldaţii capturaţi nu se bucurau de prea multe drepturi. Grecii îşi protejau cetăţenii de tortură, dar sclavii nu erau atât de norocoşi. Torturarea prizonierilor era o practică acceptată. Tucidide povesteşte, în Istoria Războiului Peloponesiac, că atunci când liderul militar atenian Nicias a fost capturat la Syracusa, el a fost ucis de syracusanii aflaţi de partea Atenei de frică să nu fie torturat de spartani şi astfel să „le aducă probleme în ora prosperităţii lor”. Atenienii morţi nu puteau mărturisi nimic; vii, ei puteau ceda sub regimul de interogatoriu descris în piesa lui Aristofan, Broaştele: „Leagă-l de o scară, suspendă-l sau biciuieşte-l. Pune o grămadă de roci pe el. Pune-i oţet în nas.”
Roma avea o politică similară. Prizonierii puteau fi supuşi flagelării cu biciuri ghimpate, arderea cu fier încins sau puteau fi obligaţi să se lupte unul împotriva celuilalt în lupte de gladiatori. Şi la Roma torturarea cetăţenilor era interzisă, excepţie făcând cazurile în care aceştia erau suspectaţi de trădare. Anticii au început o tradiţie care va continua timp de două milenii: aplicarea torturii pentru non-cetăţeni – prizonieri de război, populaţiile civile cucerite sau oamenii suspectaţi de complot împotriva statului (rebeli, insurgenţi, terorişti sau membri ai minoriăţilor etnice sau religioase).
Evul Mediu, apogeu al torturii?
În Europa Occidentală, armatele medievale torturau şi omorau prizonierii în mod regulat; doar cei de origine aristocrată erau protejaţi. Dacă nobilii nu puteau fi torturaţi, atacarea ţăranilor era acceptată. Preoţii catolici au militat împotriva abuzului; în timpul mişcării Pacea lui Dumnezeu cei care atacau ţărani neînarmaţi puteau fi excomunicaţi. Campania nu s-a bucurat de prea mare succes. Soldaţii capturaţi putea fi măcelăriţi dacă asta era considerată o necesitate militară. După ce Henric al V-lea a ordonat uciderea a sute de soldaţi francezi dezarmaţi în timpul Bătăliei de la Agincourt, el nu a fost condamant de cronicele engleze sau franceze pentru că se considera că avea dreptate în a se teme că prizonierii s-ar fi putut reînarma în caz de contraatac.

Torturarea celor de altă religie era şi ea acceptată, fapt evidenţiat de toate cronicele despre cruciade „Unii dintre oamenii noştri tăiau captele inamicilor captivi (iar asta era o dovadă de milă) alţii trăgeau cu săgeţi în ei sau îi torturau dându-le foc” – asta povesteşte unul dintre participanţii la asediul Ierusalimului din 1099. „Grămezi de capete, mâini şi picioare puteau fi văzute pe străzile oraşului”.
Până în 1215, curţile judiciare puteau tortura acuzaţii pentru a vedea dacă aceştia erau sau nu vinovaţi: dacă Dumnezeu îi proteja de tortură, ei erau consideraţi nevinovaţi. După Conciliul Ecumenic de la Lateran, din 1215, Dumnezeu nu a mai fost invocat în judecarea cazurilor grave. Pentru condamnare, procurorii aveau nevoie fie de doi martori, fie de o confesiune (adesea obţinută, evident, prin tortură). Metodele preferate erau zdrobirea piciorului într-o menghină şi legarea mâinilor la spate şi suspendarea acuzatului de tavan pentru perioade îndelungate. Astfel, în Evul Mediu tortura nu era doar legală, ci se afla în inima jurisprudenţei.

Iluminismul, o schimbare de perspectivă asupra torturii. Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles...

Această perspectivă a început să se schimbe odată cu mişcarea iluministă şi afirmarea demnităţii şi raţiunii umane. Voltaire şi alţi filosofi au condamnat tortura ca fiind un vestigiu barbar al trecutului primitc. Credinţa în judecata umană a schimat procedurile judiciare, permiţând ca suspecţii să fie condamnaţi şi în lipsa unei confesiuni obţinute prin tortură. În acelaşi timp, şi doctorii şi-au schimbat opiniile faţă de durere. Medicii medievali vedeau durerea ca parte a dezvoltării spirituale, dar în secolul al XIX-lea ea era considerată ceva negativ, de nedorit, astfel că tortura devenea fără valoare şi, din punct de vedere moral, inadmisibilă.
Cât despre tortura pe câmpul de luptă, scrierile lui Hugo Grotius au contribut la transformarea atitudinii faţă de prizonierii de război. Tratatul său din 1625, De Jure Belli Ac Pacis, este una din pietrele de temelie ale dreptului internaţional. El argumentează că deşi prizonierii de război pot fi consideraţi sclavi, ei ar trebui totuşi protejaţi de abuzuri din considerente umanitare; ei trebui să fie văzuţi ca oameni, nu inamici, şi nu ar trebui pedepsiţi pentru faptele superiorilor lor sau torturaţi pentru informaţii. Ideile lui Grotius au avut o influenţă importantă în viitoarele conflicte ale Europei modere. În timpul războiului civil din Anglia, ambele părţi au acceptat anumite coduri de conduită care interziceau executarea, înfometarea şi torturarea prizonierilor. Desigur că acest cod nu a fost respectat de toţi comandanţii, dar abuzul prizonierilor nu mai era acceptat ca normă, iar acest fapt reprezintă o evoluţie semnificativă. Cei care maltratau prizonieri erau condamnaţi drept barbari, ca „turcii” sau ca alte popoare considerate necivilizate.
În mod similar, francezii, italienii, ruşii, prusacii şi spanioli au continuat să masacreze prizonierii de război, dar acest timp de comportament nu mai era acceptat de societate. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, culturile occidentale au ajuns să vadă tortura, abuzul şi masacrul prizonierilor ca acte atroce, nedemne de un soldat profesionist. Excepţie făceau cazurile aşa-zisilor sălbatici – precum irlandezii sau indienii americani – care nu se bucurau de aceeaşi protecţie.
Legile de pedepsire a abuzului contra prizonierilor s-au înmulţit. Prusia şi Statele Unite au negociat, în 1785, un tratat conform căruia prizonerii trebuiau să fie bine hrăniţi şi găzduiţi şi să nu fie înlănţuiţi. În 1863, un profesor de la Universitatea Columbia, Francis Lieber, a creat pentru Armata Uniunii cele mai detaliate reguli de război formulate vreodată: „Legea de război modernă nu mai perimite folosirea oricărui tip de violenţă împotriva prizonierilor cu scopul de a extrage informaţiile dorite sau pedepsirea lor pentru divulgarea unor informaţii false. [...] Necesităţile militare nu admit cruzimea, mutilarea sau torturarea pentru obţinerea de confesiuni.”
Codul lui Lieber stă la baza Convenţiei de la Haga, din 1899, primul tratat internaţional asupra regulilor de război, tratat prin care Marile Puteri au acceptat că prizonierii „trebuie trataţi într-un mod uman” şi că trebuie să li se ofere aceeaşi calitate a mâncării, hainelor şi locurilor de cazare ca şi trupelor care i-au capturat. Odată cu noul secol, tortura a devenit formă violare a dreptului internaţional.

Secolul XX - civilizator sau reîntoarecere la barbarie?

În 1901, trupele americane au ajuns în mijlocul unui nou tip de conflict: de ocupare şi conducere a unui teritoriu de peste mări în numele unei mişcări de eliberare. Acelaşi scenariu se va repeta în Indochina şi în alte locuri: când imperiul conducător se destramă, populaţia colonială se revoltă şi-şi declară independenţa doar pentru a se trezi în război cu imperiul succesor.
Astfel, soldaţii americani au ajuns în război împotriva gherilei filipineze care se eliberase de sub conducerea spaniolă. Curând, forţele americane s-au angajat în atrocităţi ce au avut ca rezultat moartea a zeci de mii de civili, precum şi incendierea satelor şi folosirea torturii pentru extragerea de informaţii. Generalul Robert Hughes a apărat acest gen de acţiuni în faţa Senatului, în 1902, spunând că „Aceşti oameni nu sunt civilizaţi”.
Deşi soldaţii încălcau Codul Lieber, cei judecaţi de curţile marţiale au primit sentinţe uşoare precum amenzi sau suspendări de scurtă durată. Investigaţia deschisă de Senat nu a durat mult, doar câteva luni, iar presa a uitat repede de acest subiect. Incidentul a fost curând uitat, şi odată cu el şi faptul că o democraţie occidentală revenise la torturarea prizonierilor de război.

Al doilea război mondial, apogeul brutalităţii

Majoritatea savanţilor acuză totalitarismul ca fiind de vină pentru reintroducerea torturii în Occident. Într-adevăr, Germania nazistă, Japonia Imperială şi Uniunea Sovietică s-au dezis complet de prohibiţiile din secolul al XIX-lea. Cele trei regimuri au făcut din tortura prizonierilor o politică oficială, şi au ajuns la un nivel de brutalitate absolut şocant pentru contemporani. Unităţile militare torturau cu regularitate pentru a obţine informaţii secrete şi ucideau prizonierii, uneori chiar şi cu zecile de mii.

Germania nazistă a ucis milioane de noncombatanţi, iar armata sa a omorât sistematic prizoneri de război. La câteva zile după invazia Uniunii Sovietice, Hermann Reineche, şeful departamentului pentru prizonieri de război, a trimis ordine către toate unităţi conform cărora „ soldatul bolşevist a pierdut toate pretenţiile la un tratamentul onorabil conform cu Convenţia de la Geneva şi poate fi supus la acţiuni brutale la cel mai mic semn de insubordonare”.
Prizonierii ruşi erau înfometaţi, privaţi de îngrjijiri medicale, folosiţi în experimente medicale sau împuşcaţi. Când un amiral german a contestat ordinele ca fiind contrare spiritului convenţiei de la Geneva şi tradiţiilor militare, Mareşalul Wilhelm Keitel a respins obiecţiile ca fiind rezultatul unei „învechite concepţii militare a războiului cavaleresc”. Se estimează că până la 2,3 milioane de captivi sovietici au murit în lagărele germane. Spre deosebire de soldaţii naţiunilor slave, cei britanici şi americani erau trataţi, de regulă, destul de bine, în baza presupusei superiorităţi rasiale.
Forţele sovietice s-au comportat la fel ca cele naziste. După invazia Poloniei din 1939, Armata Roşie a capturat zeci de mii de ofiţei polonezi şi i-a predat poliţiei secrete pentru a fi interogaţi în lagăre de concentrare. Mai mult de 14.000 de ofiţeri au fost executaţi în pădurea Katyn, şi circa 1,3 milioane de soldaţi germani au murit în lagărele sovietice. Armata japoneză a acţionat cu o şi mai mare brutalitate. În timpul invaziei şi ocupării Chinei în anii ’30, soldaţii au violat şi executat zeci de mii de civili. Se presupune că între 2 şi 4 milioane de chinezi, majoritatea civili, au murit în conflict.
În timpul campaniei din Pacific, ofiţerii japonezi i-au supus pe prizonerii aliaţi la bătăi, disecţii pe viu şi execuţii prin dezmembrare şi decapitare. Spre sfârşitul războiului, armata japoneză a ajuns chiar la canibalism. Un tribunal pentru crime de război l-a acuzat pe locotenentul-general Yoshio Tachibana de ordonarea torturii şi decapitării prizonierilor din lagărul din I-le Bonin şi de consumarea cărnii acestora. Tachibana susţinut că soldaţii deveneau mai puternici prin consumarea cărnii de om.
Ororile comise de ţările Axei au ajuns să cunoscute în toată lumea după război şi au stat la baza unei campanii internaţionale pentru protejarea drepturilor omului. Rezultatul a fost adoptarea, în 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care interzicea tortura, şi a Convenţiei de la Geneva în 1949, prin care supunerea civililor necombatanţi la violenţă, tratament crud şi tortură era interzisă şi în afara legii. Cu toate acestea, deşi guvernele au semnat aceste convenţii, militarii nu au ţinut cont de ele.
În timpul războiului din Coreea, forţeleNordului au luat foarte puţini captivi pentru că preferau să-i omoare pe soldaţii inamici. China, în schimb, a luat mii de prizonieri şi i-a supus unor noi forme de coerciţie. Americanii capturaţi au fost torturaţi nu pentru a divulga informaţii, ci pentru a fi îndoctrinaţi. Chinezii preferau coerciţia non-violentă – un regim de lecturi şi de dezbateri ideologice – dar foloseau şi metode mai abuzive dacă nu reuşeau să-i convertească pe cei capturaţi. Sistemul, bazat pe cedarea psihică în urma privării de somn, izolării, expunerea prelungită la cald, rece sau murdărie, a avut succes. 21 de captivi au refuzat să fie repatriaţi în 1954, susţinând că viaţa în China era mai bună, iar conform unui studiu circa 70% din prizonierii de război americani au colaborat cu nord-coreeni şi chinezii.
Cazul Franţei şi Algeriei: apărarea demnităţii umane merge până la prejudicierea intereselor statului
În 1953, occidentalii puteau susţine că renaşterea torturii se datora totalitarismului sau „aberaţiilor asiatice”. Democraţiile liberale, cu moştenirea iluministă, nu ar fi putut niciodată să recurgă la aşa ceva. Apoi a ieşit la iveală adevărul despre faptele soldaţilor francezi din Algeria.
Confruntată cu revolta de independenţă din colonia africană, parlamentul francez a decretat starea de urgenţă şi a acordat militarilor şi administraţiei coloniale „puteri speciale” pentru reţinerea suspecţilor „terorişti”. Eliberaţi de constrângerile constituţionale, Gen. Jacques Massu, comandantul forţelor din Algeria, a supervizat ceea ce a descris mai târziu ca tortură „instituţională”. Prizonerii torturaţi care nu dezvăluiau nimic erau adeseori executaţi, iar cadavrele lor aruncate în gropi comune sau chiar în ocean. Mai mult de 3.000 de algerieni au fost daţi „dispăruţi”, iar 55.000 de oameni – inclusiv 40% din bărbaţii adulţi din capitala ţării – au fost supuşi interogatoriilor.
Regimul de tortură a dus la distrugerea reţelei de terorişti, dar francezii au pierdut oricum războiul, mai ales din cauza faptului că tacticile lor i-au înstrăinat de populaţia loaclă. În plus, opinia publică s-a opus vehement actelor violente, astfel că, în urma protestelor, de Gaulle a fost nevoit să accepte un referendum pentru independenţa coloniei.
În ciuda scandalului iscat de cazul algerian, democraţiile occidentale au continuat să folosească tortura în lupta contra insurgenţilor „sălbatici”, cărora legile nu li se aplicau. America s-a găsit într-o astfel de situaţie în războiul din Vietnam. Abuzurile armatei vietnameze erau bine cunoscute la Pentagon, iar Consiliul Internaţional al Crucei Roşii au notificat Statele Unite că soldaţii americani violează prevederile Convenţiei de la Geneva, fără niciun rezultat însă.

Tortura astăzi - "necesară şi pardonabilă" în războiul contra terorii?

Dezaterea asupra torturii a renăscut după atacurile din 11 septembrie. După invaziile din Afganistan şi Irak, SUA au început interogarea prizonierilor în condiţii considerate incompatibile cu prevederile Convenţiei din 1949.
La baza aviatică din Bagram, Afganistan, închisoarea militară din Abu Ghrain din Irak şi baza navală din Guantanamo, Cuba, prizonierii au fost supuşi la ceea ce administraţia Bush a descris ca „enhanced interrogation techniques”. În plus, administraţia Bush a susţinut că hotărârile Convenţiei de la Geneva nu se aplică prizonierilor consideraţi terorişiti. „Mă întreb, în condiţiile în care trăim, cu acest nou inamic şi acest nou tip de conflict, dacă toate aceste dispoziţii mai au sens” a susţinut Alberto Gonzales, şeful Departamentului de Justiţie, în faţa Congresului în 2005 (el fiind cel care a autorizat folosirea torturii pentru interogatorii).

Oficialii administraţiei au susţinut că tehnicile de interogare nu reprezintă forme de tortură şi nici tratament degradant. Kelly McCann, consilier pe probleme de securitate şi fost maior în Marina americană, a spus că „privarea de somn sau să obligi pe cineva să stea într-o anumită poziţie pentru o perioadă îndelungată de timp nu este tortură. Sunt anumite lucruri pe care poţi să le faci care pot cauza multă durere, dar care nu lasă daune pe termen lung. Asta mi se pare perfect rezonabil.” Dar conform dreptului internaţional, administrarea de durere puternică sau discomfort este calificată drept tortură. Savanţii au argumentat, pe bună dreptate, că nu se poate face diferenţa între durere temporară sau daune permamente şi că orice durere, fizică sau mentală, este tortură.
Mai mulţi prizoneri au murit în închisoare, iar unele morţi au fost catalogate drept omucidere. Ca şi în cazul Algeriei, dezvăluirea informaţiilor despre aceste abuzuri au condus la proteste internaţionale şi au dăunat autorităţii morale a forţelor de ocupaţie. Până acum însă, doar 9 soldaţi au fost acuzaţi că ar fi torturat prizoneri.
Dezbaterea asupra torturii a revenit în atenţia publicului în acest an, după asasinarea lui bin Laden, deoarece foşti membri ai administraţiei Bush au declarat că informaţiile obţinute prin interogatoriu de la prizonieri, în 2003, au contribuit la succesul operaţiunii.
Discuţia rămâne deschisă. Pentru unii politicieni, precum în cazul Americii, tortura este doar un rău necesar fără de care statul nu ar putea supravieţui. Pentru oamenii de rând, ea este o brutalitate. În orice caz, putem spune că folosirea torturii şi astăzi este o dovadă clară că acel stadiu avansat de civilizaţie în care ne place să credem că ne aflăm este încă foarte departe.

Edited by LORD, 19 September 2011 - 05:11 PM.

[LORD]

De unde vine ”sarbatoarea” de Halloween? . Sursa : revista Historia.ro din octombrie 2011


Halloween este una dintre cele mai vechi sãrbãtori încã pãstrate, în formã camuflatã, profanã, şi în ziua de azi, ca de altfel şi Crãciunul, poate singurul care o întrece în popularitate şi promovarea kitsch-ului ca substitut religios. Milioane de oameni celebreazã Halloween-ul cu costume, trick-or-treat sau petreceri tematice, fãrã sã aibã cunoştinţe despre originile şi istoria fascinantã a acestui rit asociat cu apariţii fantomatice şi superstiţii de tot soiul.

Octombrie 31 este ultima zi a calendarului celtic, sãrbãtoare pãgânã în onoarea morţilor. Acum 2000 de ani purta numele de All Hallows Eve, ziua de dinainte de All Saints” Day, creatã pentru creştinarea pãgânilor şi celebrând pe 1 noiembrie toţi sfinţii Bisericii Catolice. Deşi existã multe variante culturale ale tradiţiei, în esenţã existã acelaşi fond originar. Rãdãcinile Halloween-ului se regãsesc într-o festivitate celticã pe nume Samhain, care semnifica sfârşitul verii şi trecerea în anotimpul rece. Ritual al recoltei însoţite de focuri sacre, Samhain marca un prag temporal fundamental, când sufletele morţilor se plimbau noaptea pe strãzi şi trebuiau îmbunate prin daruri lãsate la uşã pentru a asigura abundenţa recoltelor viitoare. În secolul al VIII-lea, din dispoziţia papei Grigire al III-lea, ‘superstiţia pãgânã’ devine o onorare a sfinţilor şi martirilor, All Saints’ Day încorporând o parte din tradiţiile celtice. Cu timpul aceasta a evoluat într-o festivitate efectiv seculara, marcatã de evenimente precum faimosul trick-or-treating al copiilor sau întrunirile costumate.
Ce ne spun celţii? Anul nou începe pe 1 noiembrie, dar cu o noapte înainte hotarul dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi se dechide. În timpul Samhain (pronunţat sow-in) spiritele se întorc pe pãmânt şi pot provoca mari pagube recoltelor. Dar acestea înlesneau în acelaşi timp posibilitatea druizilor de a citi în viitor. Pentru un popor dependent de lumea naturalã schimbãtoare, predicţiile erau de o valoare inestimabilã, mail ales la intrarea în anotimpul rece şi întunecat. Pentru a actualiza evenimentul, druizii aprindeau focuri sacre de dimensiuni colosale, unde oamenii se adunau ca sã ardã simbolic o parte din recoltã şi a sacrifica animale zeilor. În timpul celebrãrii celţii se costumau, îndeosebi cu piei de animale şi încercau sã-şi ghiceascã unul altuia viitorul. La finele ceremoniei îşi aprindeau focul domestic din flacãra sacrã pentru a contribui la protecţia caminului în faţa frigului şi intemperiilor. Pânã în 43 BC Imperiul Roman deja cucerise majoritatea teritoriului celtic, aplicând sincretismul religios în cursul celor 400 de ani de stãpânire. Douã sãrbãtori romane sunt combinate cu Samhain-ul celtic. Prima este Feralia, o zi din octombrie în care romanii îi celebrau pe morţi, iar a doua era cea în onoarea Pomponei, zeiţã romanã a pomiculturii, având ca simbol un mãr. Pe 13 mai 609 papa Bonifaciu al IV-lea transformã panteonul roman în loc de onoare al martirilor creştini, iar Ziua Tuturor Martirilor apare în calendarul creştin. Mai tãrziu Grigore al III-lea extinde sãrbãtoarea la Ziua Tuturor Sfinţilor şi Martirilor, stabilind data la 1 noiembrie. Pânã în secolul al 9-lea, religia creştinã se substituie vechilor ritualuri de pe teritoriul celtic, încercând de fapt sã adapteze sãrbãtorile ancestrale fondului religios creştin. 2 noiembrie devine Ziua Sufletelor, serbatã tot cu focuri uriaşe, parade şi mãşti de îngeri sau diavoli. All Saints’ Day se mai numea şi All-hallows sau all-hallowmans (în engleza medie alholowmesse) şi tradiţionala noapte de dinainte, şamhain-ul celtic, All-hallows Eve, în cele din urmã Halloween.
Celebrarea Halloween-ului era extrem de limitatã în Noua Anglie datoritã sistemului protestant rigid. Mult mai comun era în Maryland şi în coloniile din sud. Ca urmare a amestecului dintre credintele şi cutumele diverselor grupuri etnice şi ale autohtonilor indieni a rezultat o versiune americana distinctã a sãrbãtorii. Primele celebrãri includeau ”play parties”, evenimente publice pentru onorarea recoltelor în cadrul cãrora se ascultau poveşti despre morţi, se cânta şi se dansa. În zona colonialã comune mai erau şi nararea de poveşti cu fantome sau nãzbâtiile copiilor. Pânã la mijlocul secolului al XIX-lea festivitãţile tomnatice cresc în frecventã, dar Halloween-ul nu se sãrbãtoreşte peste tot în state. În a doua jumãtate a secolului America este invadatã de noi imigranţi, îndeosebi irlandezi care vor sã scape de foametea din 1846. Aceştia contribuie la cizelarea şi popularizarea festivalului, începând sã practice treick-or-treat. Tinerele fete credeau cã pot afla numele peţitorului prin trucuri cu aţã, coji de mere sau oglinzi. Spre sfarsitul secolului ia amploare o miscare care sublinia ideea unei sãrbãtori care sã promoveze ideea de comunitate mai degrabã decât poveştile cu fantome. Dar petrecerile cu jocuri, festinuri şi costume fãceau regula, prefãcând treptat celebrarea într-un spectru de superstiţii cu componentã economicã şi socialã pronunţatã.
Deja în anii 20-30 Halloween îşi desãvârşeşte secularizarea prin petreceri şi parade, dar accentul pe serbarea în comunitate se pãstreazã. Vandalismul asociat acestei forme de entertainment nu poate fi evitat. Doar autoritãţile reuşesc sã-l limiteze în anii 50, Halloween rãmânând mai degrabã în apanajul tinerilor. Baby-boom-ul mutã festivitãţile din cãminele culturale în şcoli şi acasã, având loc totodatã o revigorare a vechii practici de trick-or-treat. Se naşte astfel o nouã tradiţie americanã în continuã dezvoltare şi exportare. Apoape 6 miliarde de dolari se cheltuie anual pe Halloween. Trick-or-treat nu este altceva decât o preluare a paradelor din timpul All Saints’ Day, când în timpul defilarilor se obişnuia sã se dea pomanã celor sãraci, în schimbul promisiunii unei rugãciuni pentru sufletele celor morţi. Şi acestã practicã are tot rãdãcini pãgâne: sacrificarea de mâncare şi bãuturã pentru potolirea spiritelor. Spiritele puteau sã-ţi iasã în cale în toiul nopţii şi frigului, iar pentru ca ele sã nu te recunoascã trebuia sã porţi o mascã. Evul Mediu a exacerbat mult apariţiile fantomatice, care dobândeau o dimensiune satanicã spre deosebire de cea naturalã din tradiţia celtã. Întãrirea superstiţiilor în aceastã noapte dateazã tot din Evul Mediu.
Multe din ritualurile desuete se concentrau însã şi pe viitor şi cei în viaţã. De pildã în Irlanda secolului al XVIII-lea un bucãtar obişnuia sã ascundã un inel în piureul de cartofi, sperând ca acesta sã aducã noroc în dragoste celui care-l va gãsi. Ghicitorii scoţieni recomandau tinerelor fete sã dea nume alunelor şi sã le arunce în foc, aluna care ardea fãrã sã trosneascã fiind cea cu numele alesului. O altã superstiţie spunea cã dacã fata mânca un amestec dulce din alune, castane şi nucşoarã înainte de culcare, îl va visa pe viitorul soţ. Alte ritualuri erau mai competitive: cine gãsea primul o gâlmã pe o castanã era primul care avea sã se cãsãtoreascã. Obiceiurile legate de cãsãtorie au trecut aproape complet în umbrã ca sã facã loc infuziei de creaturi mitice care populeazã Halloween-ul: vârcolaci, vampiri, vrãjitoare, toate cu activitate maximã în aceastã noapte. Simbolul suprem al sãrbãtorii rãmâne însã dovleacul luminat (Jack-o-Lantern), care are o legendã interesantã. Legenda lui Stingy Jack provine din folclorul irlandez. Un beţiv pe nume Jack se întâlneşte pe drum cu diavolul când se întoarce acasã de la tavernã. Diavolul îi solicitã sã-l însoţeascã în iad, dar Jack îl convinge sã se urce într-un copac din apropiere ca sã culeagã un mãr. Îl pãcãleşte înfingând o cruce în trunchi, obligându-l sã rãmânã în copac. Jack consimte sã-l elibereze dacã îi promite cã nu-l va primi niciodatã în rai, lucru cu care este de acord. Când moare, pe Jack nu îl vrea nici raiul din cauza pãcatelor sale, nici iadul din cauza pactului. Aşa cã Jack gãureşte un dovleac, pune înãuntru o candelã şi se foloseşte se instrument drept cãlãuzã între cele douã lumi. Jocul de lumini al dovleacului face aluzie şi la cele doua culor simbolice ale sãrbãtorii: oranjul semnificã toamne, focul, recolta, în vreme ce negrul este asociat morţii, întunericului şi rãului.

[maxu08]

la articolul despre tortura am 2 precizari - din cite stiu Urss nu semnase conventia de la geneva privind prizonierii de razboi si deci in al doilea razboi mondial nu prea a incalcat legea
a doua chestie - in legislatia penala a statului Israel tortura este permisa ca metoda legala de obtinere a unor probe. deci omenirea nu a progresat prea mult din Evul Mediu.

[Ben]

Geniul Diavolului. Omul care vorbeşte 13 limbi şi doarme cu 26 de femei moarte în casă

Anatoly Moskvina este numele rusului care a şocat o lume întreagă. Considerat de foarte mulţi oameni un adevărat geniu, bărbatul a dormit cu 26 de cadavre de femei în casa sa din Nizhny Novgorod, Rusia.

Profanatorul de morminte a costumat cadavrele în păpuşi sau ursuleţi de pluş. Anatoly Moskvina avea o preferinţă în ceea ce priveşte alegerea femeilor decedate: căuta tinere cu vârste cuprinse între 15-26 de ani.

Părinţii acestuia au avut un şoc atunci când s-au întors acasă dintr-o vacanţă şi au văzut cum locuinţa lor se aseamănă cu un cimitir macabru.

Intervievaţi cu privire la persoana lui Anatoly Moskvina, vecinii l-au descris ca fiind un geniu. Omul cunoaşte 13 limbi străine, este un istoric şi jurnalist foarte apreciat.

Poliţiştii l-au arestat, însă pentru că nu a fost considerat un pericol pentru public, Anatoly Moskvina a fost eliberat. Încă nu s-a stabilit ce pedeapsă riscă, scrie MSNBC.
http://www.antena3.r...asa-142530.html

Edited by Ben, 04 November 2011 - 07:02 PM.

[LORD]

Din ciclu Politisti celebri , iata un articol despre

Comisarul Alimanescu - exterminatorul gangsterilor din vechiul Bucuresti .

Sursa : curentul.ro

„Mâinile sus! Cine mișcă, nu mai mișcă!”

Clampării, Cămătarii, Cordunenii, Fane Căpățână ori fratele lui de etnie colorată – mult mai celebrul Fane Spoitoru, Duduienii, ba chiar și Sadovenii, Sile Pietroi, Caiac ori alde Butoane, plus zeci de alți nenorociți de teapa lor, pe care, azi, îi considerăm un soi de „cremă” a lumii infractorilor, puternici și greu de „scos din scenă”. Am ajuns să vorbim chiar și despre „mafii”, fie ele țigănești ori coordonate de români sadea. Și, văzând că justiția de azi este, de obicei, neputincioasă în fața lor, am ajuns să regretăm vremurile lui Țepeș-vodă. Oricât ni s-ar părea de ciudat, greșim în ambele privințe. Pe de o parte, infractorii de azi sunt doar niște găinari, copii nereușite ale gangsterilor adevărați, care au stăpânit Bucureștiul cândva, după al doilea război mondial. Iar în privința lui Vlad Țepeș, nu este nevoie să să coborâm chiar atât de adânc în negura vremii. Cu doar câteva decenii în urmă a existat un polițist, un comisar-șef, care le-a venit de hac celor mai nelegiuiți dintre criminalii care au avut ghinionul să-i fie contemporani. „Terminatorul” gangsterilor autohtoni din acele vremuri a fost Eugen Alimănescu (foto), cel pe care presa vremii îl făcuse celebru numindu-l, cu venerație, „Comisarul de Fier”. Iar adversarii pe care i-a scos din bârlog doar ca să-i trimită, rapid, pe lumea cealaltă erau cu adevărat niște „duri”, celebrități interlope din alte vremuri. Vremuri urâte în care Bucureștii, căzuți deja sub ciubota rusească, părăseau zodia Micului Paris pe care aveau să-l schimbe cu raiul comuniștilor. Rai mai urât decât un coșmar, din care nu se va mai ieși decât peste o jumătate de veac. Un rai pervers stăpânit de comuniștii care au reușit, până la urmă ceea ce nici măcar n-au visat marii gangsteri ai vremii: „dictatura proletariatului” a fost cea care l-a ucis până chiar și pe „Comisarul de Fier”

Bucureștiul gangsterilor

Anul 1945: cel de al doilea Război Mondial se încheiase, iar România nu s-a aflat în tabăra câștigătoare. Trupele rusești trecuseră peste noi în cursul operațiunilor militare, la sfârșitul cărora doar s-au prefăcut că se întorc acasă. Vremuri cumplite de criză, foamete și haos. Valul de grațieri din anul 1944, care lăsase mii de pușcăriași în libertate, precum și armele rămase pe mâna civililor au complicat și mai mult situația, iar crimele, jafurile, tâlhăriile și spargerile deveniseră o „rutină” aproape banală. Iluminatul public, distrus în mare parte de bombardamente, făcuse ca ieșirea în oraș după lăsarea întunericului să devină un sport extrem care, adeseori îl costa viața pe imprudentul care se aventura în vreun cartier din periferie. În plus, sărăcia generalizată, care adusese după sine raționalizarea majorității bunurilor de larg consum, transformase depozitele de alimente, alcool și tutun, îmbrăcăminte ori medicamente într-o „țintă” preferată de gangsteri. Ulterior, „prada” obținută de acolo era valorificată la ceea ce, pe atunci, se numea „Bursa neagră” a Capitalei. Tradiția „istoriei orale” spune că, în acea perioadă, gangsterii importanți ai Capitalei se întâlneau prin cârciumile din Brezoianu, 11 Iunie ori cele din Piața Matache Măcelaru, locuri de unde își împărțeau zonele de influență și puneau la cale viitoarele „lovituri”.

Fost ofițer operativ

Acum, la câteva decenii de la acele vremuri tulburi, ziarele sunt cele mai importante izvoare de informații privitoare la întâmplările de atunci. Iar presa a fost foarte generoasă cu Eugen Alimănescu, comisarul-șef care i-a vânat pe „baronii” crimei organizate. Pe 15 octombrie 1945, cotidianul Universul relata: „Comisarul-șef Eugen Alimănescu – pe capul căruia bandiții au pus un premiu de câteva milioane – a reușit într-un interval de patru luni să aresteze peste 1.000 de spărgători, aparținând a 40 de bande care au jefuit lucruri în valoare de patru miliarde de lei și 400 de victime au putut fi despăgubite. Pentru energia și curajul cu care comisarul-șef Alimănescu a dus acțiunea de stârpire a bandiților, domnul secretar general Levente Mihai a dispus ridicarea sa la gradul de șef de poliție”. Cine era acest personaj, pentru eliminarea căruia gangsterii puseseră un premiu consistent? Imaginea lui a fost readusă la viață de către Traian Tandin, și el ofițer criminalist, cu ani lungi de serviciu în Poliție. Scriitor de talent, tot el este și autorul volumului „Jafuri celebre din România“ care conține pagini deosebit de interesante dedicate lui Alimănescu. Conform biografiei sale oficiale, niciodată ajunsă la public, Alimănescu s-a născut pe 26 iulie 1916, la Slatina. În cel de al doilea Război Mondial, a fost pe frontul de Est, în cadrul operațiunilor militare din URSS, unde a slujit Armata Română într-o unitate de transmisiuni. Iar acolo, în condițiile aspre de front, a dobândit o pregătire militară deosebit de riguroasă. Revenit acasă, a cerut să fie admis în forțele de ordine din București. La început, timp de câteva luni, a fost „informator”, termen care în limbajul de specialitate al vremii definea ofițerul operativ care lucra direct pe teren, de unde culegea informații utile serviciului din care făcea parte. Au fost luni deosebit de importante pentru el în cursul cărora a reușit să-și pună la punct o rețea de „surse”, unele racolate chiar dintre „găinarii” mărunți care, din motive doar de ei știute, acceptau să „coopereze” cu Poliția. Urcă rapid treptele ierarhice și ajuns comisar-șef la Prefectură, primește sarcina de a se ocupa de supravegherea cartierelor Ferentari, Sebastian și zona Petre Ispirescu din Rahova. Din păcate, nici pe vremea aceea justiția nu era deosebit de eficientă: probele dispăreau din dosare, cei mai importanți martori mureau subit, iar restul refuzau să mai depună mărturie. Iar dacă vreun gangster ajungea, totuși, după gratii, era eliberat în scurt timp, datorită unor "probleme de sănătate".

Brigada „Fulger”

Odată ajuns comisar-șef, Alimănescu a înființat ceea ce pe atunci s-a numit Brigada „Fulger”, un grup operativ compus din 22 de tineri agenți selectați chiar de el și pregătiți să intervină în cele mai periculoase situații. În scurt timp, nou înființata brigadă a atacat frontal lumea mărilor infractori. Într-o vreme în care justiția se dovedea neputincioasă, oamenii lui Alimănescu au adoptat adeseori „soluția finală”: lichidarea fizică a celor mai periculoși gangsteri ai vremii. Privitor la metodele „neortodoxe” ale Brigăzii „Fulger”, istoricul Dan Falcan a declarat la un moment dat: “Îi omorau pe loc, chiar dacă se predau, mai ales când era vorba despre criminali sau tâlhari notorii. În rapoartele brigăzii se menționa că fie au vrut să fugă de sub escortă fie ar fi deschis focul asupra polițiștilor”. Altfel spus, echipa lui Alimănescu băgase groaza printre marii infractori ai vremii pentru că nu lua „prizonieri” ci făcea tot posibilul să-i provoace pe tâlhari să scoată pistolul. De obicei acesta era și ultimul gest din viața lor: agenții îi lichidau instantaneu, sub pretextul legitimei apărări.

Atunci au murit Argintaru, Hitler și Balaurul

Anul 1945: Bucureștiul, abia ieșit din război, era terorizat de banda condusă de Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, bandă specializată în spargeri de bănci și jafuri din magazine. Bandiți deosebit de duri, foloseau arme de foc cărora numeroși polițiști, jandarmi și agenți le căzuseră deja victime. Pe la sfârșitul lunii august, un gardian public a raportat, în miez de noapte, că lângă magazinul „Sora”, din zona Gării de Nord staționează un camion suspect, cu luminile stinse. Sosiți rapid la fața locului, Alimănescu și oamenii lui și-au dat seama că „au căzut” exact peste un jaf organizat de banda lui Argintaru. Au deschis focul iar în lupta de stradă care a durat aproape o oră, oamenii lui Argintaru au fost uciși rând pe rând. Cu o singură excepție: Argintaru însuși care, rănit fiind, a fost arestat. Dar nici el n-a mai trăit mult timp: a fost împușcat în cursul unei tentative de evadare. Tot oamenii lui Alimănescu s-au aflat și pe urma bandelor lui Gică Cioc, zis „Balaurul” și Sandu Moise poreclit „Hitler”, ambele specializate în jafuri, contrabandă cu bunuri furate, jocuri de noroc și trafic cu carne vie. Agenții lui Alimănescu aflaseră că membrii ambelor bande se întâlneau undeva, într-o cârciumă din Ferentari. Probabil că aceștia ar fi avut, și ei, soarta gangsterilor lui ”Argintaru” dacă, înainte de sosirea polițiștilor, nu s-ar fi apucat să se împuște între ei din cauza unei femei. Așa că sosiți la fața locului Brigada „Fulger” i-au găsit morți pe „Hitler”, pe ”Balaurul” și o bună parte dintre oamenii lor. Tot omenii lui Alimănescu din Brigada ”Fulger” i-au lichidat pe tâlharul Nicolae Purecică, zis „Nae Chioru” și pe Iancu Berilă, criminal în serie, autor a peste 20 de asasinate comise cu sânge rece.

Ipocrizia unui propagandist de geniu

La mijlocul anilor 70, pe marile noastre ecrane a rulat un serial polițist al cărui erou era „comisarul Miclovan”, sau Moldovan în ultimele dintre ele. Interpretat de Sergiu Nicolaescu, acel erou justițiar a avut foarte multe în comun cu Eugen Alimănescu. De altfel, talentatul regizor a și recunoscut că personajul său este inspirat atât de figura lui Alimănescu cât și de cea a unchiului său, comisarul-șef Gheorghe Cambrea. Este un serial spectaculos, care se bucură de succes chiar și acum. Seria „Comisarilor” ascunde însă printre episoadele sale, perfidia unui mesaj de propagandă comunistă. Seria „Cu mâinile curate” vrea să ne convingă că nonconformistul polițist interpretat de Sergiu Nicolaescu ar fi colaborat, în cel mai armonios mod posibil, cu „puterea populară”, reprezentată de un nou șef, pus în funcție de comuniști. Adevărul istoric a fost exact pe dos. Iar asta atât în cazul comisarului-șef Cambrea cât și a lui Eugen Alimănescu. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, Traian Tandin afirmă că norocul l-ar fi părăsit definitiv în momentul în care a fost trimis la Sinaia să ancheteze jaful unei vile. Acolo, ar fi aflat că autorii spargerii sunt niște ofițeri ruși din trupele de ocupație. Motiv pentru care el i-ar fi chemat la o discuție lămuritoare. Discuție pe care, iute de pistol, ar fi încheiat-o în stilul său caracteristic: el în viață, iar rușii morți, prăbușiți într-o baltă de sânge. Bineînțeles că, ulterior, „puterea populară” nu a ridicat nici măcar un deget în apărarea „Comisarului de Fier”. Ba din contră: Alimănescu a fost arestat de ruși iar în drum spre una dintre pușcăriile comuniste, a fost „sinucis” și cadavrul său a fost aruncat din tren, pentru a simula o cădere accidentală. Odată cu el murea una dintre legendele Poliției din vechiul București.

Comentariu propriu :

La ce situatie operativa este acum in Bucuresti , ar trebui macar 100 de comisari Alimanescu pentru a face ordine. (Bine altele erau vremurile si legile atunci, acum ar trebui putina vointa politica ) . In alta ordine de idei articolul este bine scris, insa din cate m-am documentat eu sfarsitul comisarului era putin alfel, respectiv comisarul a fost dat afara din politie la venirea comunistilor, ulterior a lucrat ca gestionar la un chiosc de ziare, a fost arestat pentru delapidare si in final ,, s-a sinucis ,, . Cel putin asa am citit eu, nu stiu care sursa este credibila, cert este ca acest om , Comisarul Alimanescu a fost un politist desavarsit , care ar trebui reabilitat de istoria Politiei Romane.

Edited by LORD, 18 December 2011 - 05:44 PM.

[LORD]

Va semnalez o problema/dilema interesanta de doctrina procesual penala

Avocatul poate asista martorul in faza de urmarire penala?

Sursa : juridice.ro din 22 decembrie 2011

Baroul Cluj a dat publicitatii raspunsurile primite de la Consiliul Superior al Magistraturii si Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie fata de situatia semnalata de avocati ai Baroului Cluj privind nepermiterea de catre DIICOT Cluj Napoca la asistarea clientilor ca martori in faza de urmarire penala intrucat nu exista reglementare in acest sens.
Baroul Cluj a invocat prevederile din Legea 51/1995 privind organizarea si functionarea profesiei de avocat potrivit carora “avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata instantelor autoritatilor judecatoresti si a altor organe de jurisdictie, a organelor de urmarire penala….”
Opinia Parchetului de pe langa ICCJ este ca martorii nu fac parte din categoria persoanelor care au calitatea de parti in procesul penal si, deci, nu pot fi asistati pe parcursul efectuarii unor activitati de urmarire penala ce implica prezenta lor in fata organului de urmarire penala. CSM a raspuns ca solicitarea Baroului Cluj excede competentelor sale, intrucat acesta nu poate exprima opinii cu privire la masurile dispuse de procuror pe parcursul urmaririi penale, legalitatea acestora fiind cenzurata de procurorul ierarhic superior sau de instanta de judecata, atunci cand legea prevede.

Comentariu propriu : Atat eu si cu siguranta alti colegi sau confruntat in practica cu martorii fitosi care doresc in cauzele penale , la audiere, confruntare sau alte activitati procedurale sa fie asistati de aparator/avocat . Ei , bine acest lucru nu se poate. Aveti in linkul din articol ( va recomand sa-l cititi ca sa vedeti si dezbaterea juridica pe aceasta tema , pentru a raspunde documentat avocatului ales de martor ) toata corespondenta purtata dintre Baroul Cluj si Consiliul Superior al Magistraturii (care s-a pronuntat ca problema nu este de competenta sa) cat si corespondenta dintre Baroul Cluj si Parchetul ICCJ (care considera ca martorii nu pot fi asistati pe parcursul activitatilor de urmarire penala ) . In consecinta la aceste situatii/solicitari se va proceda - vorba unei proceduri din vechiul regim - ,, in mod politicos dar ferm,, spunand ,,adio,, d-lui/d-nei avocat , care intre noi fie vorba are timp sa ,, prelucreze,, martorul pana la efectuarea activitatii respective .Daca nu le convine sa faca propuneri de lege ferenda .

Edited by LORD, 22 December 2011 - 11:08 PM.

[LORD]

P.S . A nu se intelege gresit (pentru cei mai grabiti ) este vorba de avocatul martorului care nu poate sa-l asiste pe acesta direct la activitatile de urmarire penala, pe cand avocatul faptuitorului/invinuitului are temei legal sa asiste la toate procedurile inclusiv la audierea martorului respectiv , daca a facut o cerere scrisa prin care solicita prezenta sa la efectuarea activitatilor de urmarire penala. Se prezuma ca acest avocat din urma are interes diferit (sa apere invinuitul ) nu sa asiste martorul .

Edited by LORD, 22 December 2011 - 11:22 PM.

[LORD]

“Pantera Neagră” a murit. Povestea celui mai căutat criminal din Marea Britanie“Pantera Neagră” a murit. Povestea celui macri

Sursa : Gandul.info.ro din 26 dec. 2011

Donald Neilsen a murit din cauza unei pneumonii, în închisoare, la vârsta de 75 de ani. Supranumit "Pantera Neagră", pentru că purta mereu haine negre când îşi ataca victimele, bărbatul a fost cel mai căutat criminal din Marea Britanie, la mijlocul anilor '70.
Detectivul Harold Wright, 92 de ani, este cel care l-a prins pe criminal şi îşi aminteşte, pentru Daily Mail, ce a văzut în urmă cu 36 de ani, în 1975. A coborât vreo 20 de metri într-un canal de scurgere, unde a găsit cadavrul unei fete de 17 ani, goală şi atârnată de gât cu un cablu de metal. Era ultima victim a Panterei Negre, care o răpise şi ceruse o răscumpărare de 50.000 de lire sterline (în jur de 400.000 de lire sterline la cursul de astăzi), însă nu a primit banii şi a ucis fata. Canalul criminalului se afla în Parcul Bathpool, din Staffordshire.
Când a fost capturat, Neilsen se lăuda cu câţi oameni a ucis, cum a împuşcat trei poştaşi, în cele nouă luni în care jefuise cu violenţă mai multe victime. Nielsen a fost autorul a peste 400 de tâlhării, toate executate purtând haine negre.
"A fost un criminal feroce şi cu sânge rece. Nu îmi pare rău că a murit. Am fost mulţumit că nu a ieşit din închisoare. Dacă e să fiu sincer, mi-ar fi plăcut să-l văd spânzurat pentru toate crimele acelea", spune acum fostul detectiv Wright. Profesorul criminolog David Wilson, de la Universitatea Birmingham City, îl descrie pe Neilson drept un narcisist, un tip profund neadaptat care era decis să-şi exercite controlul asupra altora, pentru a simţi că a atins un anumit statut în viaţă.
"Pantera Neagră" s-a născut în 1936, în Bradford, cu numele de Donald Nappey, nume care i-a atras multe glume proaste la şcoală şi în armată (în argou, cuvântul înseamnă dezgustător, scârbos). Era de asemenea mic de înălţime, măsurând doar 1,67 metri.
La 18 ani, Neilsen s-a însurat cu Irene, 20 de ani. Pentru fiica lor, Kathryn, au decis să-şi schimbe numele de familie în Nielsen, pentru a o scuti de batjocura de la şcoală. Viitorul criminal şi-a făcut stagiul militar în Kenya, Cipru şi Golful Aden. La întoarcerea acasă, a încercat să deschidă o afacere cu taxiuri, însă a eşuat. A devenit hoţ. Noaptea, purtând haine negre, intra în case, dacă întâlnea pe cineva devenea extreme de violent. Pentru el, era o extensie a antrenamentelor din jungle, de pe vremea când era militar. Până în 1974, a comis 19 jafuri armate, omorând doi poştaşi.
În 1972, Nielsen a citit în ziare despre un om de afaceri pe nume George Whittle, care a murit şi i-a lăsat moştenire soţiei 2 milioane de lire sterline, în banii de azi. Timp de câteva luni, a pus la cale răpirea unui membru al acestei
Pe 14 ianuarie 1975, noaptea, a intrat în casă şi a găsit-o pe Lesley, fiica lui Whittle, dormind dezbrăcată. Sub ameninţarea unei puşti Remington cu ţevile tăiate, a pus-o să se îmbrace, apoi i-a legat mâinile, gura şi ochii cu bandă adezivă. A lăsat un un bilet în care cerea răscumpărare, apoi a plecat cu fata, pe care a dus-o în canalul descris mai sus.
Întâlnirea în urma căreia Nielsen trebuia să primească banii a mers însă prost, din cauză că fratele fetei a întârziat, la locul întâlnirii a apărut din întâmplare o maşină de poliţie. Criminalul s-a speriat, a fugit la canalul unde îşi ţinea victima şi a ucis-o, prin spânzurare. A durat şapte săptămâni până când poliţia i-a găsit cadavrul.


Nielsen, la o zi după ce a fost arestat
"Pantera Neagră" a fost prins din întâmplare, de doi poliţişti din Nottinghamshire, la un oficiu poştal. Li s-a părut că Nielsen se poartă suspect, l-au confruntat, iar acesta a scos o armă. Poliţiştii au reuşit să-l dezarmeze şi l-au arestat, însă habar nu aveau că puseseră mâna pe cel mai căutat criminal din Marea Britanie.
În faţa judecătorilor, Nielsen nu a încercat să se prefacă nebun, ba chiar a declarat că "cea mai importantă parte a unei crime este ca, la final, să fii liber". A încercat însă să-i convingă pe magistraţi, cu lacrimi în ochi, că a avut grijă de victima sa, dându-i o revistă Vogue, peşte, cartofi prăjiţi şi chiar o sticlă de coniac. Nu a păcălit însă pe nimeni, fiind condamnat la închisoare pe viaţă.

Edited by LORD, 26 December 2011 - 01:23 PM.

[LORD]

Din ciclu politisti celebri pe mapamond, iata o radiografie a crimei organizate din China si un politist gen Corado Catani. (Sursa : articol preluat integral din romanialibera.ro din 11 febr.2012 )

Afacerea Wang. Misterioasa dispariţie a „poliţistului de fier" al Chinei

Disparitia, acum câteva zile, a lui Wang Lijun, cel mai celebru super-poliţist chinez, considerat de majoritatea compatrioţilor săi un autentic erou în lupta contra crimei şi corupţiei, a inflamat internetul chinezesc. Zvonurile evocă o posibilă cere de azil în SUA, urmată de o epurare. Răzbunarea triadelor sau debutul luptei pentru putere?
Wang Lijun, poliţistul din oraşul Chongqing (cu rang de provincie şi 31 milioane de locuitori), cunoscut drept „vânătorul de bandiţi" pentru că a dus o luptă acerbă pentru a scăpa acest megapolis de triade şi alţi gangsteri a fost „mutat" în mod misterios din zona poliţiei la primărie (a fost numit vice-primar) după care a dispărut total. În cursul unei spectaculoase operaţiuni „cu mâinile curate" în anii 2009 şi 2010, zeci de caizi au căzut împreună cu „protectorii" lor de la vârful administraţiei şi al partidului. Primarul, şeful poliţiei, şeful serviciilor judiciare o liotă de înalţi funcţionari corupţi au fost judecaţi şi executaţi, decimând casta conducătoare a oraşului.
Pe internet se arată că Wang ar fi încercat să obţină azil politic în SUA. Beijingul neagă cu jumătate de gură şi recunoaşte că super-poliţistul s-ar afla într-un concediu medical din cauza stresului. „Surmenajul" a fost folosit în trecut ca argument puterii comuniste pentru efectuarea epurărilor în aparatul de partid. Cum poate fi stresat un poliţist care două decenii a luptat şi a învins triadele din Chongqing şi care poartă vreo 20 de cicatrici de glonţ şi de cuţit. Numele lui Wang Lijun a dispărut de pe internetul chinez joi, un mesaj de acum clasic avertizând (în traducere) că „potrivit reglementărilor şi legii chineze, rezultatele cercetării voastre nu mai pot fi afişate". Numele său nu a fost pronunţat nici de vice-ministrul chinez de Externe, Cui Tian Kai, în cadrul conferinţei de presă consacrată vizitei apropiate la Washington a vice-preşedintelui Xi Jinping: „oficialul chinez care a vizitat consulatul SUA este un incident izolat. Nu va afecta vizita lui Xi Jinping". Ceea ce miercuri era doar un zvon s-a confirmat joi. Ultima oară când Wang Lijun a fost văzut ieşea din clădirea consulatului american din Chengdu (un bunker aflat într-un cartier comercial,la 270 km de Chongqing).Prima ipoteză este că a cerut azil politic la consulatul american din Chengdu, capitala provinciei Sichuan, aflat la 3 ore de drum de Chongqing. S-a aflat că anterior el se adresase altui consulat care a refuzat să îl primescă.

Comandoul Beijingului

Zvonul a avut efectul unei bombe pentru că, deşi numeroşi opozanţi şi disidenţi s-au refugiat în aceste consulate, este o premieră de la fondarea Chinei populare ca un membru al nomenklaturii să ceară azil chiar pe teritoriul naţional. Potrivit aceloraşi zvonuri, americanii au refuzat să îl primească pe acest ciudat refugiat politic şi în final Wang Lijun a fost dus manu militari la Beijing.
Fotografii care circulă pe Weibo (Twitterul chinez) arată o maşină neagră oficială parcată în faţa consulatului, înconjurată de 60 de maşini ale poliţiei cu girofarurile în acţiune. Martorii relatează că erau mii de poliţişti în perimetru, unii veniţi din Chongqing, alţii aparţineau poliţiei locale. A fost chiar şi o altercaţie între doi poliţişti. Un comando venit de la Beijing a însoţit spre capitală candidatul la azil politic. Oraşul a fost paralizat pe perioada orelor lungi cât a durat operaţiunea.
Întrebat de ziarişti, purtătorul de cuvânt al ambasadei SUA din Beijing a declarat că sediul consulatului din Chengdu „nu a fost obiectul ameninţărilor" şi că responsabilii consulatului „nu au cerut protecţia poliţiei". În ce priveşte cererea de azil din partea lui Wang Lijun, oficialul american a declarat: „nu facem comentarii referitoare la acest gen de afaceri". Internauţii caută febril informaţii despre această afacere pentru că o singură ştire a agenţiei China Nouă anunţa că Wang Lijun şi-a luat „vacanţă terapeutică" din cauza „epuizării". Circumstanţele căderii lui Wang, vice-primarul din Chongqing, fac obiectul tuturor speculaţiilor după ce SUA au confirmat joi că acesta a fost primit într-unul din consulatele lor din China.

Lupte interne

În spatele lui Wang Lijun se profilează silueta unui politician, unul dintre cei mai ambiţioşi şi cei mai ambigui din China, Bo Xilai, primarul din Chongqing, ceea ce dă afacerii o notă specială.Se evocă posibilitatea unui scandal de corupţie în care ar fi implicat fostul şef al poliţiei din Chongqing Wang Lijun şi, dincolo de el, Bo Xilai, şeful partidului comunist din această regiune administrativă specială. Cei doi se cunosc foarte bine. Expert în arte marţiale, Wang Lijun l-a servit pe Bo Xilai timp de 20 de ani, când acesta din urmă era guvernatorul provinciei Liaoning. L-a urmat la Chongqing şi a preluat campania contra mafiilor, ceea ce le-a adus amândurora o popularitate deosebită. Şeful „clanului Prinţilor", care reuneşte copiii înalţilor demnitari comunişti, Bo Xilai a vrut să se debaraseze de un amic care îi poate încurca ascensiunea în sferele înalte ale puterii? El vizează intrarea în Comitetul permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist chinez, centrul puterii în China. Acest an va fi marcat de venirea la putere a unei noi generaţii de lideri pentru a-i înlocui pe cei actuali la cel de al 18-lea congres al partidului şi înlăturarea lui Wang probabil rezultă din cauza luptelor interne la vârf.
Site-ul Boxun, care acum un an chema chinezii la manifestaţii de protest, afirmă că, în schimbul azilului, Wang încerca să livreze americanilor tot ce ştia despre Bo Xilai, atot puternicul şef al partidului în Chongqing şi fiul unuia dintre tovarăşii lui Mao. Americanii cunosc foarte bine familia Bo. Bo Guagua îşi face studiile la Harvard şi se plimbă în Ferrari când vine în ţară. Bo Xilai şi-a câştigat notorietatea în urma faimoasei lupte contra triadelor din oraş şi a comandat un film pentru imortalizarea acestui episod glorios. Dar Wang Lijun deţine probabil secrete grele, mai puţin cinemaografice din cauza cărora a fost înlăturat.Panicat, Bo a trimis pe urmele sale 60 de vehicule ale poliţiei. Abia la ieşire, sub presiunea guvernului central, a fost arestat şi trimis la Beijing sub escorta Guoanbu, poliţia secretă. Zhao Jiafei, ziarist la săptămânalul Noua Epocă arată: „Când a mers la consulat, Wang Lijun nu căuta protecţia Statelor Unite, ci pe cea a Beijingului. Scopul său era să părăsească regiunea fără probleme, diplomaţii americani au lăsat timp agenţilor guvernului central să vină să-l caute şi deci cel care a pierdut este Bo Xilai".


Drum spre „nemuritori"

„Clanul Prinţilor" este unul din cele două clanuri care conduc împreună atât partidul cât şi ţara. Celălalt clan, ´clanul tinerilor comunişti", este compus în principal din aparatcnik proveniţi din familii „obişnuite" şi care îşi datorează cariera sistemului promovării în partid. În prezent, cele două clanuri sunt în echilibru în cadrul instanţelor supreme. Opinia răspândită şi relatată şi de corespondenţii străini de presă din China, este că Bo Xilai, frumos, inteligent, capabil şi carismatic vrea putere. Putere supremă şi posibilă. Maximum de putere posibilă. Dacă nu primul loc, măcar unul în inima puterii, Comitetul permanent al Biroului Politic, compus din 9 „nemuritori" care conduc colegial şi în mod ultra-opac toate afacerile ţării. Jocurile par făcute pentru trecerea puterii în mâinile unor noi lideri la congresul din toamnă. Preşedintele Hu Jintao va ceda locul unui nou „număr 1", Xi Jinping, şi el un „Prinţ" iat premierul Wen Jiabao va fi înlocuit de Li Keqiang. Bo Xilai a fost exclus din această succesiune, oficial din cauza vârstei. I-a rămas aşadar perspectiva obţinerii unui loc în Comitetul permanent unde limitele vârstei sunt mai puţin stricte. Sunt voci care spun că afacerea „mâini curate" din Chongqing a fost minuţios concepută de Bo Xilai pentru a obţine popularitate personală şi numeroşi analişti consideră că Bo a ruşit să se pună în pole position pentru cucerirea unui loc printre cei 9 „nemuritori". Dar, nu s-au luat în seamă rivalităţile devoratoare care sfâşie periodic un aparat alergic la conflicte. Tandemul strategic format de Bo Xilai şi super-poliţist Wang Lijun a explodat la doar câteva luni de schimbarea echipei conducătoare şi se pune numeroase întrebări referitoare la viitorul şefului din Chongqing. Este imposibilă obţinerea unor informaţii privind cauzele acestui seism. Pe net, cercetările făcute prin cuvintele Wang Lijun, Bo Xilai, municipalitatea Chengdu, consulatul SUA, etc, oferă pagini goale.

Două ipoteze opuse

Presa aduce în discuţie două ipoteze radical opuse. Prima se referă la zvonurile unui conflict apărut recent între Wang Lijun şi Bo Xilai. După ce a curăţat lumea interlopă din Chongqing, poliţistul fără teamă şi fără pată s-ar fi interesat prea intens de afacerile familiei Bo, care, având în vedere cum merg lucrurile în China, nu era probabil lipsită de abuzuri şi de afaceri obscure. A urmat ruptura tandemului, război intern şi fuga poliţistului urmărit de zbirii lui Bo. Americanii, prea puţin dornici să se amestece într-o afacere „privată", au chemat Beijingul să rezolve situaţia.
A doua ipoteză are în vedere o luptă la vârf în preambului celui de al 18-lea congres. Cu un populism agresiv, Bo Xilai a reuşit să înfricoşeze actualii lideri care au decis să îi împiedice intrarea în Comitetul permanent de teamă că Bo s-au putea ocupa de ei aşa cum a făcut-o cu predecesorii lui din Chongqing, mulţi executaţi în urma dezvăluirilor privind relaţiile cu mafia. Căderea lui Wang Lijun ar însemna debutul unui atac ce îl vizează pe Bo Xilai.Trebuie amintit că ultimele mari epurări înterne din partidul comunist chinez au avut ca teatru marile municipalităţi cu rang de provincie şi toate au fost duse de liderul puterii contra unui membru eminent al clanului opus.În 2006 a avut loc căderea spectaculoasă a numărului 1 al partidului în Shanghai Chen Liangyu s-a prăbuşit oficial din cauza unor uriaşe matrapazlâcuri. Dar majoritatea observatorilor au văzut în acest eveniment consecvenţa unie lupte pentru putere între nr 1, Hu Jintao (şeful clanului tinerilor comunişti) şi ex-nr 1, Jiang Zemin (şeful clanului shanghai-enilor, care coincide aproape cu clanul Prinţilor"). Doborându-l pe Chen Liangyu, Hu Jintao a câştigat partida contra lui Jiang Zemin. După afacerea Chen Liangyu, cele două clanuri au normalizat rapid relaţiile.
Clanul Prinţilor este plin de personalităţi forte care nu îşi ascund nerăbdarea faţă de manierele care s-au impus de la dispariţia lui Deng Xiaoping. Posibil ca afacerea Wang Lijun să nu fie un semnal al exploziei conflictului latent dintre „aristocraţie" şi grosul aparatului de partid. Dacă Bo Xilai este pus pe tuşă şi acuzat, cum va reacţiona viitorul nr 1, Xi Jinping, el însuşi un „prinţ", desemnat pentru a succeda unui nr 1 provenit din clanul advers? Cum vor reacţiona alţi prinţi, vor face zid în jurul lui Bo Xilai sau îl vor sacrifica pentru unitatea partidului. Nu se poate şti ce se petrece cu adevărat în Oraşul Interzis dar este cert că tranziţia din toamnă se anunţă mult mai agitată decât ar dori cei aflaţi la vârful puterii chineze.

Edited by LORD, 12 February 2012 - 02:57 PM.

[LORD]

POVEŞTI DE BUCUREŞTI Groaza poliţienească de altădată: Costache Chiorul, căpitanul care chinuia, schingiuia, fura fete şi le batjocorea

Sursa : articol preluat integral din adevarul.ro din 02 mart. 2012

Costache Chihaia a fost comandantul dorobanţilor din prima jumătate a secolului 19 care asigurau ordinea şi paza în capitala ţării. A fost un căpitan corupt, samavolnic şi sadic, al cărui nume speria chiar şi pe cei mai curajoşi.

Activitatea sa în serviciul poliţiei bucureştene a început în 1824, dar teribila sa faimă s-a accentuat prin 1836 şi mai cu seamă în jurul anului 1840, în timpul în care şeful poliţiei era logofătul Manolache Florescu.

În 1842, când la cârmuirea Ţării Româneşti a venit Gheorghe Bibescu, şeful poliţiei a fost înlocuit de apropiatul căpitanului Costache, logofătul Iancu Maniu. În acel moment, şeful dorobanţilor a devenit imun în faţa autorităţilor. Timp de 26 de ani protejatul celor doi boieri care au condus poliţia Capitalei a fost biciul de foc şi urgia unei populaţii înspăimântate şi terorizate până dincolo de marginile răbdării.

Torţionar de carieră, criminalul „geamalei"

Faima lui Costache Chiorul, numele după care a intrat în limbajul popular, a pătruns deopotrivă între negustorii şi mahalagii paşnici şi cinstiţi ai Bucureştiului, ca şi între vagabonzii, borfaşii şi tâlharii de toate categoriile, care jecmăneau sau jefuiau la drumul mare. Pentru toţi la un loc, Chiorul era omul fără milă de care nimeni nu se putea apăra. Biciul lui făcut din mai multe curele împletite cu vârfurile plumbuite, ajunsese un simbol al cruzimii poliţieneşti din Bucureştiul de altădată.

Faptele sale, nesfârşit de multe şi sângeroase, au intrat toate în uitare, dar unii bătrâni încă mai cunosc poveştile despre „metoda sa de a face cercetări" şi de gama variată a mijloacelor de a schingiui ca să obţină mărturisirea convenabilă.

Una dintre istorisirile despre temutul căpitan de poliţie o găsim în cartea lui Alexandru Antemireanu. În mahalalele de altădată exista un joc românesc pe nume geamala, cu caracter tradiţional, în care erau simbolizate puterile naturii ce reînvie primăvara. „O momâie de femeie uriaşă, înaltă de trei stânjeni, având feţe, înlocuite cu câte o oglindă mare peste care atârnau panglici, cu trupul gros cât o butie, juca încet, după cântecul lăutarilor, mişcată de un om care era înlăuntrul ei". Odată cu punerea în aplicare a Regulamentului Organic, jocul a fost oprit de către autorităţi. Românii veseli de pe Dealul Spirii nu aveau de gând să renunţe la „bucuria ce le-o făcea acest joc". Geamalaua a fost oprită şi înăbuşită cu biciul de amarul poliţist. „Căpitanul durerii", în fruntea a şase dorobanţi călare, venea în goana calului lovind în dreapta şi în stânga cu biciul lui. „În urma dorobanţilor rămâneau copiii călcaţi, obrazuri tăiate de bice, urechi crăpate, spete învineţite, fără ca un singur glas să îndrăznească a striga acelei cruzimi".

Chioru şi Cezar Bolliac

Căpitanul Chioru nu urmărea pedepsirea tâlharilor şi hoţilor, ci prada lor. Aceştia aveau un tratament special: bătaia cu gârbaciul (bici împletit din curele sau din vine de bou). Desigur, bătaia era argumentul cel mai convingător, nu ca să scoată mărturia, ci ca să indice locul unde sunt ascunşi banii şi obiectele şefuite pentru ca mai apoi să şi le însuşească.Poliţia din Bucureştiul de altădată nu cunoştea diplomaţia sau respectul, iar căpitanul dorobanţilor era cunoscut pentru purtarea lui. În Sistemul poliţist al lui Costache, percheziţiile domiciliare ocupau un loc important. Ele erau prilej de însuşire a unor lucruri de folos pentru necesităţi proprii, mai ales când se căutau obiectele jefuite, care îi făceau să răscolească tot şi să întoarcă pe dos casa bănuită. Poetul progresist Cezar Bolliac povesteşte despre o percheziţie condusă de Costache, în vremurile tulburi de dinaintea revoluţiei de la 1848 „la 1839, fiind Mihalache Ghica vornic şi Manolache Florescu agă, poliţia, fără diplomaţie pe atunci, mi-a călcat casa francamente, într-o seară pe la două ore după miezul nopţii; a intrat în casă vătaful Agiei cu vestitul căpitan Costache şi au strâns toate hârtiile de orice natură, scrise şi nescrise, le-au băgat în ladă şi au plecat cu dânsele fără mai multe fasoane".

Fete răpite şi batjocorite

Alexandru Antemireanu ne mai spune că, pe vremea lui, erau unii oameni care-şi aduceau aminte „de casele necinstite, de femeile şi fetele batjocorite, de copiii rămaşi orfani pe drumuri." Se spunea că oamenii căpitanului Costache răpeau din mahalale fetele sau femeile care-i plăceau. Acestea erau duse în anumite case tăinuite unde mârşavul poliţist corupt îşi bătea joc de ele şi apoi cu ameninţări groaznice, să nu spună nimănui nimic, le dădea drumul acasă.

Micul boier Costache Chihăiescu a locuit până în 1838 în casa fostei soţii Măriuţa din mahalaua bisericii Albă-Postăvari, iar mai apoi şi-a construit casă proprie departe de centrul oraşului, pe actuala Calea Plevnei, care se numea pe atunci uliţa Podul de Pământ. Căpitanul groazei, şeful dorobanţilor din Bucureşti, a murit bătrân şi a fost înmormântat în curtea bisericii Sfântul Constantin din Calea Plevnei. Teroarea numelui lui a rămas vie mult timp de-atunci, prin expresia „Da ce, suntem pe vremea lui căpitan Costache?".

Edited by LORD, 03 March 2012 - 10:50 AM.

[Leonidas67]

Un articol din Cotidianul.ro in care de data aceasta se specifica un foarte mare adevar !

http://www.cotidianu...-romana-175095/

Cum curăţa şi pedeliza ex-ministrul Igaş Poliţia Română
În toamna anului trecut, toată ţara a putut citi sau auzi din ziare, la radio ori la televizor următoarea ştire: „Şeful I.P.J. Giurgiu, 38 de capete de acuzare...". M-am întrebat atunci ce cred cei din afara sistemului poliţienesc, ce cred oamenii de rând când aud de „38 de capete de acuzare”. Chiar dacă, pe parcursul cercetărilor, din cele 38 de capete mai pică vreo 4, 5,10,15..., tot mai rămân vreo duzină, că doar nu-s chiar nebuni să-i pună-n cârcă omului 38 de fapte şi niciuna să nu se adeverească. Or mai fi ele şi inventate sau forţate, dar cele mai multe nu pot să nu fie reale!
Cam aşa gândeşte majoritatea românilor, deoarece, neavând nicio tangenţă cu sistemul poliţienesc, nu-i cunosc adevărata hidoşenie. N-au de unde să ştie că nu este vorba de 38 de infracţiuni, ci de 38 de aşa-zise nereguli găsite în urma unui control organizat special pentru decapitarea şefului unităţii, care este dictat de ministru, într-un context intens mediatizat şi de impact în rândul populaţiei. Uciderea în bătaie a baschetbalistului american a fost ocazia şi nu cauza controlului dispus de ex-ministrul Constantin Traian Igaş la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Giurgiu. Dacă nu se întâmpla această nenorocire, găsea ministrul Igaş un alt pretext să-şi trimită marionetele să-l devoreze pe inspectorul şef Dobrin.
În continuare, vom încerca să scoatem în evidenţă modul în care au fost înlăturaţi din funcţiile de conducere din Poliţia Română toţi cei care au refuzat să jure loialitate PDL, ca partid principal de guvernământ, ori să-şi depună demisiile. Acest mod a devenit o practică, mai ales la nivelul inspectoratelor judeţene de poliţie şi mai ales de când a fost numit în funcţia de ministru, Constantin Traian Igaş.
Totul pleacă de la şeful inspectoratului judeţean. Dacă acesta a intrat în dizgraţia mediului politic portocaliu (chiar dacă pe plan local această culoare nu este predominantă), automat i se găseşte un înlocuitor, loial şi devotat PDL. In timp ce se organizează procedurile necesare decapitării şefului inspectoratului, conducerea locală a PDL, cu complicitatea conducerii Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR) şi a ministrului Administraţiei şi Internelor, îi prezintă preconizatului înlocuitor echipa cu care va lucra. După ce sunt „bătuţi în cuie" (de regulă, în sediile locale ale PDL) noii şefi de structuri, MAI şi/sau I.G.P.R. organizează şi declanşează „jihadul", pentru „exterminarea" celor care refuză să plece.
De regulă, ministrul Igaş trimitea o echipă de 10-15 ofiţeri din Corpul de control al ministrului. De fiecare dată se prezenta unităţii controlate un plan de control tematic (adică pe un anumit domeniu de activitate), dar de fiecare dată se controla totul. Se întocmeau planuri de controale tematice deoarece controalele de fond trebuiau să se planifice la începutul fiecărui an şi să se comunice din timp unităţii controlate. Astfel, sub masca acestor controale tematice, se desfăşurau veritabile controale de fond, chiar dacă n-au fost planificate, n-au fost comunicate şi erau efectuate cu încălcarea flagrantă a ordinului ministrului care reglementează organizarea şi desfăşurarea inspecţiilor şi controalelor în M.A.I. Chiar dacă aceste controale durau, în medie, 3-4 săptămâni, nu se controlau toate structurile ci doar cele ale căror şefi erau vizaţi să fie înlocuiţi. Pentru a conferi o notă de legalitate şi imparţialitate, erau cuprinse în aceste controale, dar cu totul tangenţial, şi câteva dintre structurile ale căror şefi nu trebuiau să fie schimbaţi. De fiecare dată aceştia erau aspru... atenţionaţi. Şi cam atât.
În flagrantă discordanţă cu principiile care stau la baza acestor activităţi, controalele urmăreau, în exclusivitate, constatarea de nereguli care, într-un sistem atât de birocratizat cum este Poliţia Română, este imposibil să nu fie constatate. Dar, aproape în exclusivitate, aceste aşa-zise nereguli nu produceau niciun fel de consecinţe. Nu afectau cu nimic capacitatea operativă a unităţilor şi nici gradul de siguranţă al cetăţenilor. Se verificau hârtii în care se căutau nereguli. Şi, evident, se găseau. Ba că titlul vreunui document era scris cu nerespectarea dimensiunilor literelor prevăzute de procedură, ba că semnătura era în partea stângă şi nu în cea dreaptă, ba că anumite documente erau superficiale, ba că anumite analize erau sumare şi conţineau prea multe cifre, ba că au fost aprobate cu superficialitate anumite documente, ba că în planurile de muncă s-au omis a se trece anumite activităţi, ba că unele răspunsuri către petenţi erau neconvingătoare şi superficiale, etc.
Sunt câteva dintre „neregulile" pe care, de regulă, le constata Corpul de control al ministrului de Interne. Sunt şi unele şablonizate, care se regăseau la mai multe sau chiar la toate unităţile de poliţie controlate, multe dintre acestea datorându-se „managementului defectuos" exercitat la nivelul conducerii I.G.P.R. Dar nimeni de-acolo nu a fost şi nu va fi tras vreodată la răspundere. Unele dintre aceste „nereguli", puse în seama unor şefi din inspectoratele judeţene de poliţie şi aflate în judecarea unor curţi de apel sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, erau de-a dreptul halucinante:
- „...a manifestat superficialitate în aprobarea unor analize întocmite...".
- „...a lăudat performanţele poliţiştilor...la şedinţele de bilanţ... dovedind, prin aceasta, lipsă de preocupare pentru îmbunătăţirea performanţelor profesionale ale lucrătorilor."
- ,,...a aprobat, cu superficialitate, planul de acţiune..."
- „...nu s-a sesizat despre faptul că ofiţerul X face..."
- „...nu a urmărit ca ofiţerul X să execute ordinul trasat de către şeful Y..."
După constatarea acestor „grave carenţe", Corpul de control al ministrului întocmea un raport în care menţiona tot ce-a constatat, accentuând, evident, neregulile constatate la structurile ale căror şefi urmau a fi decapitaţi. Aşa, ca fapt divers, se mai amintea şi de alte structuri, din afara vizorului ministrului Igaş. Ce este foarte grav este faptul că toate aceste nereguli erau transformate de către oamenii ministrului Igaş în tot atâtea „abateri disciplinare", faţă de care se declanşa procedura „cercetării prealabile". După ce primea raportul, Constantin Traian Igaş dispunea (cu mâna şefului Corpului de control, evident) cercetarea prealabilă a tuturor celor care „nu şi-au îndeplinit sarcinile şi responsabilităţile menţionate în fişa postului" şi, drept urmare, trebuiau să plece. Cercetarea prealabilă se executa de către 1-2 ofiţeri desemnaţi de Igaş, de regulă din structura Corpului de control al ministrului, anume „dresaţi" şi specializaţi în „decapitări".
Analizând situaţia în care se aflau, înainte de declanşarea cercetării prealabile, cei mai mulţi dintre cei „vizaţi" îşi depuneau rapoarte prin care renunţau la funcţiile pe care le ocupau. Astfel cercetarea prealabilă fie nu se mai desfăşura, fie se făcea în mod formal, fără a se mai urma procedura şi fără a se mai propune vreo sancţiune. Dacă avea curaj şi refuza să-şi dea demisia, controlorii tăbărau imediat pe ofiţerul cercetat, cu ameninţarea „Te fac ca la Nufăru". Dacă nu-ţi puteau găsi nereguli consistente în activitatea proprie, se îndreptau spre subordonaţi, în activitatea cărora este imposibil să nu găsească ceva care s-ar putea raporta la actul managerial al cercetatului. La finele cercetării prealabile se întocmea un raport care se prezinta celui care a dispus-o, respectiv ministrului Igaş, care-l înainta, „spre competentă soluţionare", evident, cu dispoziţiile de rigoare, şefului Inspectoratului General al Poliţiei Române(I.G.P.R) dacă erai şef sau adjunct de şef de inspectorat.
Primind raportul de cercetare prealabilă pe care erau menţionate, cu pixul, indicaţiile „preţioase" ale ministrului Igaş, şeful Inspectoratului General al Poliţiei Române se conforma acestora şi dispunea constituirea Consiliului Superior de Disciplină la nivelul I.G.P.R. În acest consiliu se numeau oamenii cei mai fideli, cei mai lipsiţi de scrupule, care ar face orice pentru a-şi păstra funcţiile. În aceste condiţii, cercetatul n-avea nicio şansă din start. Toată această aşa-zisă şedinţă a Consiliului de Disciplină, care se desfăşura la sediul I.G.P.R., nu era altceva decât o bătaie de joc, un spectacol ieftin regizat cu mult timp înainte, în care cercetatul se zbătea zadarnic să-şi dovedească nevinovăţia, în timp ce membrii Consiliului te ascultau şi te priveau, de regulă impasibili (deoarece ştiau care trebuia şi care va fi deznodământul) şi rareori cu compasiune.
De regulă, „verdictul" era cel trasat de şeful I.G.P.R., evident respectând întocmai dispoziţiile ministrului Igaş. Erai declarat „vinovat", ţi se propunea o sancţiune, după care erai trimis acasă să-ţi aştepţi „sentinţa". Foarte rare erau situaţiile în care membrii Consiliului de Disciplină propuneau o sancţiune mai uşoară decât cea indicată de şefii lor mai mari. Şi asta nu datorită obiectivitătii şi verticalităţii lor, ci fie datorită evidentei inexistenţe a abaterilor disciplinare, fie datorită modului defectuos şi vădit lipsit de profesionalism în care s-a desfăşurat cercetarea prealabilă şi/sau controlul. Dar, niciodată şi niciun membru al Consiliului Superior de Disciplină de la nivelul I.G.P.R., constituit la indicaţiile ministrului Igaş, nu a avut curajul să declare nevinovăţia vreunui poliţist pe care l-au analizat, deşi cele mai multe au fost astfel de situaţii, confirmate ulterior de instanţele de judecată.
În situaţiile în care propunerile Consiliului de Disciplină nu erau în concordanţă cu voinţa ministrului Igaş, din motivele mai sus menţionate, reintra în acţiune şeful I.G.P.R., care „normaliza" situaţia. Adică dispunea aplicarea sancţiunii cerută de ministrul Igaş, fără a ţine cont de propunerea Consiliului. Şi asta deoarece normativele interne îi permiteau şi aşa voiau muşchii lui. Şi nu dădea nimănui socoteală, chiar dacă legea-l îl obliga să motiveze aplicarea altei sancţiuni decât cea propusă de Consiliu.
Cu maximă operativitate, şeful I.G.P.R. emitea ordinul de sancţionare, care se aducea la cunoştinţa „împricinatului", pe bază de semnătură. Uneori, acesta îl contesta la „organul ierarhic superior", adică la ministrul Igaş. Adică, la cel care a dispus controlul, cercetarea prealabilă şi, cu pixul, judecarea sa în Consiliul de Disciplină. Halucinantă şi incredibilă procedură! Ce credeţi că făcea dom ministru Igaş? Bineînţeles că respingea contestaţia ca „neîntemeiată", fără niciun fel de verificări şi fără să-şi motiveze decizia. Pur şi simplu o respingea.
Următoarea cale de atac era instanţa de contencios administrativ. Dacă te mai ţineau nervii deschideai acţiune în contencios. Se stabilea primul termen după care începeau să curgă amânările, din diverse motive. Sunt poliţişti care se judecă de ani de zile. Unii au câştigat la tribunale şi au pierdut la curţi de apel, alţii au ajuns să câştige chiar şi la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Intrând în această „junglă a contenciosului administrativ", cu siguranţă erai deprimat de inconsecvenţa şi diversitatea soluţiilor date de astfel de instanţe în cazuri similare sau aproape identice. În aceste condiţii ajungeai să-ţi pui următoarea întrebare: „Dacă în ţara asta chiar şi instanţele de judecată au ajuns să fie controlate politic, cui, Doamne, ne mai putem plânge?!".
Pe lângă faptul că te dădeau jos din funcţie fără drept de apel, îţi mai diminuau şi calificativul anual (chiar dacă în toată cariera ta ai fost apreciat numai cu „foarte bine"), terfelindu-ţi, astfel, întreaga carieră pe care ai avut-o în Poliţie. Degeaba contestai calificativul şi te zbăteai să-ţi scoţi în evidenţă realizările că marionetelor ministeriale trimise să soluţioneze contestaţia li se rupea de împricinaţi. Dacă refuzai să-ţi dai demisia şi te hotărai să lupţi pentru drepturile tale, pe lângă controale, cercetări prealabile, judecăţi în consiliile de disciplină, etc, aveau grijă să te terfelească şi prin presa locală sau chiar centrală. Şi o făceau în aşa fel încât să apari în faţa oamenilor de-a dreptul infractor sau duşman de clasă. Atunci puteai observa cum colegii, vecinii, cunoscuţii încep să te ocolească, să se uite altfel la tine, cu suspiciune şi reticenţă. Ba chiar o să auzi tot felul de scenarii, cu tine în prim-plan şi, evident, în rol de personaj negativ. Este posibil să fii suspectat chiar şi de către membrii propriei tale familii care, oricum, suferă alături de tine. Cu siguranţă, vei avea momente în care te vei întreba dacă nu cumva au dreptate, dacă nu cumva eşti cu adevărat „inamicul public numărul 1", iar tu nu eşti conştient de asta! Nicio clipă să nu gândeşti astfel. Marionetele ministeriale recurg la astfel de controale deoarece nu te au cu nimic la mână pentru a te înlătura şi-ţi pun în cârcă tot felul de găinării, pe care le amplifică şi apoi le transformă în „abateri disciplinare".
Abia atunci, după ce vei fi „decapitat", vei vedea adevărata faţă a colegilor tăi, şi, cu siguranţă, vei fi profund dezamăgit. Dacă nu cu mult timp în urmă, când erai în funcţie, erau în stare să te pupe oriunde, acum nu numai că te ignoră, dar chiar se feresc de tine. De frică, pentru că dacă altceva n-a creat această instituţie, a creat, în mod evident, fricoşi, pupincurişti sau jigodii. Nu beţivi şi nenorociţi, cum spunea inspectorul general Popa. Sigur că toate astea le poţi evita dacă-ţi încovoi puţin coloana şi dacă-ţi vei obişnui limba să facă pendulări verticale în faţa sau în spatele unor lideri PDL. Alegerea este a ta!
Dacă acesta este purul adevăr, poate fi verificat la inspectoratele de poliţie din judeţele Galaţi, Arad, Neamţ, Dolj, Giurgiu, Bistriţa-Năsăud, Timiş şi altele. Dacă vor fi întrebaţi, oamenii vor vorbi! Şi vă veţi cruci câte veţi mai afla că s-au întâmplat în ultima vreme în Poliţia Română şi în Ministerul Administraţiei şi Internelor, care au parcurs cea mai neagră perioadă a existenţei lor sub ministrul Constantin Traian Igaş, "tânărul şi capabilul jurist" promovat, cu multă speranţă şi cu mare tam-tam, de preşedintele Traian Băsescu şi de PDL.
Senator
Valer Marian

Edited by Leonidas67, 06 March 2012 - 10:31 AM.

[Cerasela]

Poliţiştii buzoieni au lansat, joi, un volum de poezii intitulat "Amprente în versuri", operele fiind scrise de angajaţii IPJ Buzău, între care adjunctul comandantului unităţii, comisarul şef Laurenţiu Pantazi, în timpul manifestării poliţiştii recitând chiar câteva dintre creaţiile reprezentative. În timpul lansării albumului de poezii, poliţiştii ale căror poezii au fost publicate în volumul "Amprente în versuri" au recitat câteva dintre creaţiile cele mai reprezentative, iar un ofiţer din cadrul inspectoratului chiar a pus pe ritmuri muzicale versurile, interpretând în plus, vocal şi la chitară, poezii scrise de Adrian Păunescu şi Grigore Vieru. Gheorghe Petcu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cel care a scris prefaţa albumului de poezie al poliţiştilor buzoieni, menţionează: "Sunt încântat să dau cuvântul înainte unor poeţi - poliţişti. Aceasta nu ar fi nimic. Extraordinar este că şi mascaţii scriu. Şi nu oricum: de la mascatul Otilia Dragomir, la şeful Serviciului de Intervenţie Rapidă, domnul Mihai Tărtăreanu. Să nu uităm Serviciul Poliţiei Rutiere, care are un reprezentant de seamă, pe doamna Gina Zaharia, primul scriitor de romane poliţiste din judeţul Buzău, dar şi o romantică incurabilă, după cum se vede din: «Romanţă pentru mine»: «Am aşteptat, pe-o frunză de pelin/cu sufletul pictat în flori de crin/să plece Luna în colind la Care/Şi să pornim de mână la plimbare». Ei, o demnă urmaşă a lui Minulescu".
Referindu-se la Otilia Dragomir, singura femeie din rândul poliţistilor-mascaţi din IPJ Buzău, Gheorghe Petcu a spus: "Am citit la Otilia Dragomir, un mascat ce scrie versuri, poezia: «Teamă de sine: Eşti atât de aproape/încât te ating/dar mult prea departe /să te pot simţi». Acum nu ştiu dacă versurile sunt adresate iubitului care este aproape sau infractorului care este departe....dar care va fi prins".
Otilia Dragomir este singurul poliţist-mascat femeie din cadrul IPJ Buzău, "Cu şi fără mască" fiind doar una din poeziile sale: "Sunt ochii mei puţin mai calzi decât de obicei/azi nu pot masca/mi-e prea greu să mă prefac/e mai uşor să-ţi zâmbesc.../prea sincer zâmbet? prea deschis? vai, nu! Unde mi-e masca? Tu! Ai sfărâmat-o în bucăţi? de ce? Eu vreau s-o port/ e mai comod....sau nu?".
Printre semnatarii poeziilor adunate în volumul "Amprente în versuri" se numără şi adjunctul comandantului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Buzău, comisar şef Laurenţiu Pantazi, una din poeziile sale fiind "Primăvara nouă": "Iată că a venit Primăvara-minune neîntâmplată de un an! Iată-te şi pe tine, cum pleci-minune ce nu mi te vei mai întâmpla pe veci! Ce caldă-i primăvara nouă, iar noi cei vechi-ce reci".
Laurenţiu Pantazi a publicat primadată înainte de a intra în Poliţie când Adrian Păunescu i-a publicat în revista ”Flacăra" două poezii, în rubrica rezervată debutanţilor. Poliţistul, adjunct al comandantului IPJ Buzău, scrie şi acum, fără ca versurile să fie inspirate din lumea interlopilor sau a infractorilor, dar nici nu creează o imagine romanţată a lumii poliţiştilor. De altfel, Gheorghe Petcu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cel care a scris prefaţa albumului lansat de poliţiştii buzoieni scrie că este un volum de poezii "plin de metafore şi sentimente, de sonorităţi armonioase pline de romantism, de melancolie, ce confirgurează personalităţile autorului!".
Sursa: ziarul gandul

[LORD]

Portret de terorist, fanatic musulman

Bestia din Toulouse. A pândit 12 ORE NEMIŞCAT în baie, ca să nu fie detectat de senzorii de căldură. Ferocitatea lui a uimit trupele speciale


Mohammed Merah, 23 de ani, 15 condamnari, 7 victime, 10 zile de crime, 32 de ore de asediu cu 300 de trupe speciale, 300 de gloante trase de ambele parti in ultimele 5 minute (30 din Colt 45-ul lui Merah), 5 politisti raniti.
De profesie mecanic auto, Mohammed Merah si-a dat demisa acum cateva saptamani pentru a-si pregati operatiunea. "Vorbesti cu un inger", i-a spus Merah unei cunostinte pe 17 martie, cu 5 zile inainte sa moara si la 6 zile dupa ce-si incepuse campania de teroare.Nu intamplator, aceasta a inceput pe 11 Martie, ca si atacurile de la Madrid din 11 Martie 2004.
Nascut intr-o familie cu 5 copii, destramata, tata francez si mama algeriana, in banlieue-ul sarac Les Izards, Toulouse, Mohammed Merah s-a afundat in delincventa juvenila, multiple (15) condamnari pentru delicte minore si scurte (2) stagii in inchisoare.
A incercat sa se alature armatei franceze, dar a fost refuzat pentru cazier.A incercat sa se alature Legiunii Straine dar a renuntat sa dea testele a doua zi, nu se stie de ce.Mohammed iubea fotbalul, fetele, motocicletele si… Jihadul.Două calatorii pentru antrenament in Afganistan si-n zona tribala pakistaneza (Waziristan).
Cunoscut serviciilor de securitate franceze si interogat pentru calatoriile sale, le a aratat fotografii turistice si le a replicat scurt : turism !
Pus pe un no-fly list de Guvernul Statelor Unite.Parcursul sau exact in Afganistan si Waziristan e inconjurat de mister.Se spune ca ar fi fost arestat de politia afgana si predat americanilor, ca ar fi facut inchisoare in Afganistan, ca a evadat cu ajutorul talibanilor, al caror expert in explozibili era. Ma indoiesc: niciunul dintre cazurile de mai sus nu i-ar fi permis sa se intoarca nestingherit in Franta, de 2 ori !Cert este ca a beneficiat de antrenament militar, ale carui "roade" se vor vedea mai tarziu in precizia cu care isi va executa victimele in cap si ferocitatea cu care a facut fata asediului " "Nu am mai vazut niciodata asa ceva", spuneau ofiterii francezi.
A contractat hepatita A si s a reintors in Franta, pentru tratament.In Franta, nimic neobisnuit, cel mai comun vecin de scara, coechipier de fotbal, tovaras de cluburi si plimbari cu masina.Isi facea cele 5 rugaciuni zilnice, nu bea alcool, dar nu vorbea religie, politica, prieteni buni nici nu stiau ca se roaga.
Calm, politicos si extrem de rational, pe 21 martie, la 1 AM, cu 2 ore inainte ca trupele anti-tero sa-i inconjoare apartamentul, Mohammed Merah suna la France 24, de la o cabina telefonica, pentru a se "explica" si ameninta Franta cu continuarea pe termen nelimitat a valului de teroare.
Merah isi filmase atacurile (inclusiv scena in care prinde o fetita evreica de 8 ani si o tine in timp ce o impusca in cap...), cu o micro-camera atasata la piept, urmand indicatiile lui Anders Breivik, autorul hecatombei de la Oslo, din celebrul sau manifest...Spunea ca in scurt timp le va posta online.
Nu se stie daca a mai avut timp sa o faca, pentru ca peste 2 ore, la 3 AM, un echipaj de politie ii batea la usa, fiind intampinat cu rafale de mitraliera, prin usa, 3 politisti fiind impuscati.
Il gasisera dupa IP, sortarea IP-ului userilor care citisera anuntul de vanzare al scuterului folosit in crime, scuter apartinand, culmea, primei victime, si confruntarea cu o baza de date, in care, desigur, conform profilului, Merah era cap de lista.Inconjurat de sute de oameni inarmati, Merah a anuntat ca se va preda la pranz.
Foarte comunicativ intre 7 AM si 10.45 PM, acesta le a povestit politistilor, cu lux de amanunte, printr-un walkie-talkie, schimbat cu unul dintre Colt 45-urile sale, cum a fost antrenat de Al Qaida in Waziristan, cum intentiona sa omoare miercuri inca un soldat, daca nu era prins, unde se afla scuterul si inregistrarile crimelor.
Pranzul s-a facut seara, iar seara, 12 ore, Mohammed Merah nu a dat niciun semn de viata, toti il credeau mort, nu l-au putut localiza nici macar cu senzorii de caldura.12 ore, Mohammed Merah a stat la panda in baie, fara sa se miste, imun la faptul ca nu avea lumina, apa, hrana, somn, ca cei de afara detonau bombe (cca. 15), ca sa-l mentina sub presiune si sa-l faca sa cedeze.
"Este pentru prima data in viata mea cand am vazut pe cineva care atunci cand noi lansam un asalt impotriva lui, el lanseaza un asalt impotriva noastra", - comandantul trupelor RAID.
Cand trupele au patruns in apartament, inspectand cu camere camera dupa camera, temandu-se de booby traps, "Merah a iesit din baie, inarmat cu mai multe arme, tragand cu o extrema ferocitate. Un ofiter RAID, care a luat parte la multe operatii, mi-a spus ca nu a vazut niciodata un asalt atat de intens si violent" - Claude Gueant, Ministrul de Interne
Purtand blugi, vesta antiglont si o djellaba (port arab) neagra, Merah a iesit in intampinarea trupelor speciale, tragand runda dupa runda si indreptandu-se spre fereastra.A sarit prin geam, tragand pana in ultimul moment. Cand glontul sniperului RAID l-a lovit in cap, mai avea doar 2 gloante in incarcator.
"Am ingenuncheat Franta!".
"Voi merge la inchisoare cu capul sus sau voi muri cu zambetul pe buze".
"Singurul meu regret e ca nu am avut mai mult timp sa omor mai multi oameni".
" Nu am suflet de martir, vreau sa ucid dar sa raman in viata".
"Actiunea a fost planificata din timp, am vrut sa actionez mai devreme, dar doar acum am avut mijloacele materiale sa o pun in practica".
"Voi ii omorati pe fratii mei, eu o sa va omor pe voi".
"Vreau sa mor ca un mujahedin, cu arma in mana".
"Daca eu mor, cu atat mai rau, voi merge in Paradis, daca voi muriti, cu atat mai rau pentru voi".
"Franta nu e in siguranta, asteptati-va la mai multe atacuri, la Toulouse, Paris, Marseille si Lyon, ca protest impotriva prezentei franceze in Afganistan, interzicerii niqabului (voalul integral) si razbunare fata de crimele comise de evrei asupra copiilor din Palestina".

Sursa : O sinteză realizată de Romulus Sultan, preluata din jurnalul.ro din 24 mart.2012

Edited by LORD, 26 March 2012 - 08:13 PM.

[Marinescu]

Iata cum se rezolva o situatie in trafic din brazilia...(femeie la volan)

http://www.tare.ro/embed/4f71beb468bba

Edited by Marinescu, 28 March 2012 - 02:11 PM.

[Eduard]

Șefi ai Poliției făcuți la "apelul bocancilor". Cum au ajuns şefi de Inspectorate foşti sergenţi cu şcoala la FF

În multe funcții de conducere din cadrul MAI au ajuns, de multe ori, în locul specialiștilor și a ofițerilor de carieră, comandanți neșcoliți.
Ultimele evenimente sângeroase în care au fost implicaţi poli ţişti au condus , pe lângă anchetele aflate în derulare, şi la schimbări la vârful Poliţiei Române. Ministrul de Interne Gabriel Berca a promis că va face "curăţenie" printre poliţiştii făcuţi "pe puncte", aflaţi în toate structurile ministerului.
Boala unui sistem
Însă lucrurile nu merg bine în cadrul Poliţiei Române şi pentru că întreg aparatul de comandă s-a deprofesionalizat. În funcţiile de conducere, în loc să ajungă ofiţeri de carieră, în baza unor concursuri reale, în schema actuală şi-au făcut loc pilele politice şi ofiţeri care în decursul timpului au fost subofiţeri, dar au ajuns azi chiar şi la gradul de chestor (general - n.n.). În ultimii 20 de ani, foarte mulţi agenţi de poliţie au fost admişi în corpul ofiţerilor fără să fi urmat cursurile Academiei de Poliţie.
Cu o diplomă a unei facultăţi de drept în buzunare, poliţiştii s-au trezit peste noapte ofiţeri. De exemplu, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj este condus de trei ofiţeri: un chestor de poliţie cu o stea şi doi comisari şefi. Actualul inspector şef, chestorul Ioan Păcurar, a fost plutonier de poliţie. În ’92 a fost promovat în corpul ofiţerilor cu grad de sublocotenent, iar în ’99 era să fie trecut în rezervă deoarece împlinea vârsta de 40 de ani şi avea gradul de locotenent, iar, conform legii, trebuia trecut automat în rezervă.

PROMOVĂRI
Promovări instant

Pe 24 decembrie 1999, Ion Păcurar (foto) a fost avansat la excepţional, la gradul de căpitan. În 18 ani, timp în care alţi ofiţeri promovează trei grade profesionale, Păcurar a promovat şapte grade profesionale. Din 2007 este comandantul IPJ Cluj, fiind promovat până în prezent de trei ori la excepţional. Un alt exemplu este cel al comisarului şef Alexandru Mureşan. În ‘97 era sergent major la Inspectoratul de Poliţie Sălaj. S-a transferat la Cluj şi a ocupat doar funcţii de şef în cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere Cluj. A intrat în atenţia opiniei publice din cauza afacerilor imobiliare de milioane de euro pe care le derulează soţia lui.

LISTA NEAGRĂ
Comandanţi cu studii, o raritate
Lista poliţiştilor făcuţi peste noapte ofiţeri este foarte lungă. Cei mai mulţi se regăsesc la Serviciul Poliţiei Rutiere Cluj şi la Serviciul de Ordine Publice. Actualul şef de la Rutieră, comisarul şef Ambrozie Crişan, a fost şi el subofiţer. La SPR CLuj mai activează alţi cinci ofiţeri făcuţi peste noapte ofiţeri. În prezent, Statutul Poliţistului interzice ca agenţii de poliţie să mai poată ajunge ofiţeri dacă nu au urmat cursurile Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza. Comisarul şef Marcel Bonţidean este comandantul Poliţiei Cluj Napoca, fiind printre puţinii care a urmat cursurile Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza".

CAZUL FARIS
A intrat în Poliţie ca şofer, a ajuns colonel de jandarmi şi şef la Rutieră
La începutul anului trecut, alt scandal a zguduit din temelii MAI. Întreaga conducere a Jandarmeriei Române a fost demisă, dar şi alţi chestori şi comisari şefi cu funcţii foarte mari, pentru că au trucat, fără nicio ruşine, un examen de promovare a trei civili în rândul ofiţerilor de jandarmerie. Unul a ajuns direct colonel, iar alţi doi au fost unşi locotenenţi. Dintre cei trei civili, unul a atras atenţia în mod special. În urma unui simulacru de examen, Cornel Faris, un fost poliţist ajuns între timp om de afaceri în comuna Bragadiru, de lângă Bucureşti, a ajuns colonel de jandarmi, iar după o zi comisar şef, şef al unui serviciu din cadrul Direcţiei Poliţiei Rutiere. Trecutul său în cadrul MAI a fost construit pe fraudă şi pe diplome de licenţă ale Universităţii de Ştiinţe şi Artă "Gheorghe Cristea", din Bucureşti, cunoscută sub numele de "facultatea de poliţişti".
Nu avea nici liceul
Faris a intrat în MAI, pentru prima dată, în ‘95. A fost încadrat cu gradul de plutonier pe o funcţie de şofer. Aspiraţiile tânărului subofiţer nu s-au oprit aici. În ’99, el este făcut ofiţer, după ce a absolvit cursurile Facultăţii de Drept tot de la "Gheorghe Cristea", sus ţinând licenţa la o altă universitate, atunci, acreditată. În 2002, a fost obligat să demisioneze fiindcă diploma sa de liceu era falsă!

sursa: evz.ro

Edited by Eduard, 30 March 2012 - 04:14 PM.

[LORD]

Va supun atentiei mai jos un articol, merita citit mai ales nu din prisma politica ci doar pur si simplu pe linie profesionala este interesant prin tehnici de persuasiune si manipulare a populatiei, mijloace tehnice folosite, o adevarata teorie a conspiratiei.

Cine este agentul CIA care lucrează pentru Băsescu?

preluare articol din cotidianul.ro din 2 febr.2012

Circulă pe net de ceva vreme un text în care se explică modul în care CIA l-ar fi ajutat pe Traian Băsescu să câștige alegerile.
Cititi mai jos textul:

"Maşinăria PDL de fraudare a alegerilor a folosit toate mecanismele posibile: Poliţie, Jandarmerie, SRI, SIE, Prefecturi, servicii deconcentrate şi agenţi economici de stat. Şi, nu în ultimul rînd, ambasade străine. În campania prezidenţială, Traian Băsescu a folosit Centrul SECI şi proiectul militar MONSAT pentru a-şi vedea visul cu ochii.
Achiziţionarea şi instalarea echipamentelor speciale pentru reţeaua MONSAT s-au făcut şi cu sprijinul National Security Agency (NSA). Actul de naştere a sistemului MONSAT este Hotărîrea 045/2005 a CSAT. Reţeaua de sateliţi MONSAT de joasă altitudine, la care SRI şi SIE au acces, nu e lansată de Statul Român, ci de SUA, în colaborare cu o serie de ţări europene. România „închiriază" accesul la aceşti sateliţi, pe baza unor înţelegeri între Serviciile Secrete ale ţărilor NATO. Ei sînt folosiţi pentru pedepsirea dizidenţilor, în mod ilegal, prin urmărirea, monitorizarea şi hărţuirea sau tortura aplicată persoanei vizate.
Reţeaua de sute de sateliţi care acoperă Europa nu numai că receptează, dar e capabilă să şi transmită, în mod egal. Dispozitive radar, bazate pe unde milimetrice, au posibilitatea de a urmări o persoană, după caracteristicile biometrice, oriunde pe pămînt şi, mai mult de atît, de a vedea omul prin acoperişurile clădirilor în care se află acesta. Cu ajutorul agentului special secret al DEA, din zona Balcani (Drug Enforcement Administration), Harry Giknavorian, Traian Băsescu are acces direct la Centrul SECI.
Acest Harry Giknavorian este, în fapt, agentul acoperit al CIA, delegat de SUA pe lîngă Traian Băsescu, încă din anul 2004. Este singura persoană din România care nu are numere de identificare la maşina cu care se deplasează prin Bucureşti. El conduce un SUV Ford Explorer blindat, de culoare verde. Agentul american are relaţii strînse cu autorităţile Statului Român, în special cu Traian Băsescu şi cu consilierul prezidenţial pe probleme de Securitate, Iulian Fota. Este căsătorit, are 2 copii, băiat şi fată, şi locuieşte în Băneasa, în Complexul ZODIAC; are un cîine labrador. America, prin rezidenţii CIA şi prin Harry Giknavorian, a aservit conducerea structurilor din MAI: DGCCO, SIPI şi DIICOT. Pentru a-şi pune planul în aplicare, a trebuit să-l schimbe pe Dan Nica de la conducerea Ministerului de Interne. Astfel, americanii au putut să utilizeze aplicaţii ale softului de la RASIROM, folosit de Institutul Naţional de Statistică şi agreat de BEJ şi BEC. Agentul CIA din România şi omul său sub acoperire de agent DEA, de la Centrul SECI, au putut să supravegheze, să controleze, să influenţeze şi să centralizeze datele din secţiile de votare în timp real. Totul s-a petrecut cu sprijinul SIE şi STS, deoarece aplicaţii ale acestui soft de la RASIROM sînt folosite şi în lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate din Europa. Astfel, Traian Băsescu, prin acoliţii săi şi cu sprijinul guvernului american, foloseşte independent şi fără control parlamentar Sistemul Naţional de Monitorizare a Comunicaţiilor prin Satelit-MONSAT. Acest sistem are la bază o serie de proiecte realizate în ultimele decenii în Statele Unite şi în Europa, iar sateliţii lansaţi în spaţiu sînt de provenienţă americană şi operează la joasă altitudine. Pentru a intra, cît de cît, în legalitate şi a-şi pune planul în aplicare, SUA au impus Guvernului Tăriceanu adoptarea unui cadru legislativ astfel încît românilor să le fie monitorizate toate convorbirile telefonice şi toate e-mailurile. Aşa a apărut subit Legea nr. 298/2008, promulgată rapid de Traian Băsescu, privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţelele publice de comunicaţii. Legea se referă atît la persoanele fizice, cît şi la cele juridice. MAI, Parchetul General, SRI şi SIE au, astfel, oricînd acces la date pe baza unei simple ordonanţe semnate de orice procuror, fără a mai exista un mandat emis de judecător. Acest sistem MONSAT permite interceptarea poştei electronice utilizate de oameni de afaceri sau politicieni. În timpul campaniilor electorale, mesajele transmise prin Internet pot fi interceptate neautorizat şi folosite de adversarii politici.
Pregătirea pentru fraudarea alegerilor prezidenţiale din 2009 s-a făcut în timpul campaniei europarlamentare. Apoi, terminale mobile ale STS au fost amplasate la sediul central SECI de la Bucureşti şi au fost folosite la monitorizarea comunicaţiilor şi a transmisiilor de date-voce tip SMS. Acest lucru a fost posibil pentru că RASIROM (regie aflată în subordinea Serviciului Român de Informaţii) a proiectat un sistem care a putut fi folosit de către prefecţii PDL şi de către membri ai acestui partid, care ştiau numerele de telefon ale fiecărei secţii de votare, transmiţînd date în timp real la Bucureşti. Dispozitivul de ascultare a telefoanelor mobile are un sistem de funcţionare destul de simplu şi poate fi introdus, cu uşurinţă, într-o valiză de voiaj. Agentul trebuie să scaneze codul personal al telefonului care urmează să fie ascultat. Pentru acest lucru, el se apropie de posesorul telefonului mobil, la o distanţă mai mică de 25 de metri, în timp ce acesta are o convorbire. Fiecare celular are un mod de identificare, denumit IMEI, care poate fi aflat tastînd pe telefon steluţă diez 06 diez (*#06#). Rezultă un cod format din 15 cifre. Acesta este personalizat pentru fiecare telefon celular în parte şi nu poate fi acelaşi pentru două aparate. La sediul central al PDL, în noaptea alegerilor, a fost instalat un dulap cu routere. Numărul posturilor ocupate a fost de aproximativ 500; acestea au fost instalate pentru conexiuni interne cu secţiile de votare din ţară, iar la secţiile din afara României nu au fost distribuite terminale STS, deoarece nici măcar Băsescu şi acoliţii săi nu pot transporta aceste terminale fără a atrage atenţia autorităţilor din Uniunea Europeană.
În ţară, STS, împreună cu prefecţii şi subprefecţii, ajutaţi de membrii PDL, au fost cei care au condus operaţiunile de centralizare a alegerilor (întrucît cele 500 de aparate telefonice mobile ale STS au fost în custodia membrilor PDL), iar aceştia au trimis SMS-uri cu mesaje electorale pe telefoanele speciale. SMS-urile au fost expediate de pe cartele preplătite doar de la nivel judeţean spre centrul din Aleea Modrogan. De altfel, euroalegerile şi Referendumul pentru introducerea votului uninominal au permis Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, să monitorizeze, prin intermediul telefoanelor mobile şi al cartelelor prepaid pe care le-a pus la dispoziţia Biroului Electoral Central şi preşedinţilor secţiilor de votare, întreg procesul de transmitere a rezultatelor şi a prezenţei la vot.
Conducerea PDL şi Traian Băsescu au avut timpul necesar să întoarcă rezultatul alegerilor cu voturi fictive din străinătate. Aceste voturi nu au putut fi niciodată numărate. Generalii numiţi de Traian Băsescu la conducerea STS au primit sarcina să rezolve această problemă. Este vorba de 3 generali care s-au ocupat de monitorizarea alegerilor: Marcel Opriş (director STS), Corneliu Grigore (prim-adjunct al directorului STS, managerul liniei de urgenţă 112) şi Ioan Balaure (directorul adjunct pe probleme economice al STS). După executarea ordinelor primite de la Cotroceni, generalul cu două stele Corneliu Grigore a mai primit o stea şi a fost trecut în rezervă.
Au fost concepute planurile de protecţie contrainformativă prin care Traian Băsescu a dispus demararea operaţiunilor de bruiaj online, pe bani publici, încă din luna septembrie a anului 2008. Consilierii loiali au fost însărcinaţi cu crearea unui departament secret pentru protejarea imaginii miniştrilor PDL şi a preşedintelui, pe Internet. Angajaţii acestui serviciu privat, plătit din banii Ministerului Turismului şi Dezvoltării Regionale, trebuie să pornească o campanie agresivă împotriva celor ce îl blamează pe Traian Băsescu, sau să posteze pe Internet tot felul de comentarii, care să schimbe sensul informaţiilor negative despre acesta din articolele de presă. Sînt vizate în principal marile ziare cu domenii de Internet, agenţiile de presă, blogurile de atitudine care înregistrează trafic etc. Serviciul nu se află în clădirea Ministerului Turismului şi Dezvoltării Regionale, dar de el se ocupă direct unul dintre consilierii personali ai Elenei Udrea, respectiv Ana Maria Topoliceanu.
În 2009, am asistat la o fraudă prefabricată, cu CNP-uri inventate, cu voturi ale morţilor, cu semnături în fals, cu Procese Verbale falsificate, cu rezultate inversate, cu mită în sediile electorale şi un proces electoral dirijat. Agenţii STS, SRI şi SIE ai lui Băsescu, ajutaţi de americani şi de agenţii SISROM din afara ţării, au cumpărat, au furat şi dirijat sute de mii de voturi, pentru ca rezultatele să corespundă cu cele din softul comandat de Traian Băsescu, cu 4 minute înainte de exit-poll-uri, live, în faţa naţiunii. Autoritatea Electorală Permanentă, din obedienţă faţă de stăpîn, a muşamalizat informaţia că au fost aproape 14.000 de votanţi multipli, sau că au existat numeroase Procese Verbale măsluite, cu rezultate inversate în favoarea lui Traian Băsescu.
Referitor la agentul american Harry Giknavorian, acesta are relaţii strînse cu Mafia ţigănească şi cu Serviciul Secret al romilor, pe care îl finanţează din fondurile de stat americane ale CIA. Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Romilor – SISROM este un serviciu secret, protejat şi de către Traian Băsescu şi camarila sa din SRI. Acesta este folosit la controlarea clanurilor şi a grupărilor infracţionale, prin regizarea unor scandaluri între bande. SISROM-ul îl ajută pe Traian Băsescu să cumpere voturi în cadrul etniei (vezi Clanul Bercea Mondialul).
Serviciul Secret al ţiganilor are, în principal, menirea „să apere interesele şi drepturile etniei romilor, precum şi dezvoltarea unei reţele de informare şi comunicaţii interne şi externe". El colaborează cu toate Serviciile Secrete clasice, respectiv: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, structurile de informaţii ale Ministerului de Interne, INTERPOL şi EUROPOL. SISROM, avînd centrul la Bucureşti, funcţionează după reţeta clasică a structurilor de informaţii. Îşi desfăşoară activităţile „în paralel cu serviciile secrete existente şi dă raportul către U.M. 0215 (Serviciul de informaţii şi protecţie a cadrelor din Ministerul de Interne)". Ca structură informativă, SISROM se ocupă de culegerea de informaţii din domeniile social, politic, cultural şi economic, cu accent pe următoarele problematici: emanciparea socială şi formele de dialog cu organizaţiile non-guvernamentale. Are constituite reţele de informatori, care culeg date şi informaţii din teritoriu. Acestea sînt transmise, apoi, sub formă de Note informative, dar şi de informaţii brute, direct lui Traian Băsescu. ,,Părinţii" acestui sistem sînt Virgil Măgureanu şi Ioan Talpeş, care au înţeles rostul SISROM, permiţînd înfiinţarea lui fără a-i crea probleme. Administraţia Prezidenţială a lui Traian Băsescu a acordat girul membrilor acestei structuri.
Spionajul Ţigănesc SISROM – Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Romilor din România este o structură particulară, iniţiată şi condusă discret de acelaşi Virgil Măgureanu. Acest Serviciu Secret ilegal, care funcţionează sub protecţia lui Traian Băsescu, a camarilei din SRI şi cu ajutorul oamenilor SIE de la Ambasadele României din marile capitale europene, a schimbat rezultatul alegerilor din exteriorul României, prin implicarea sa activă în direcţionarea voturilor etniei rome din Spania, Italia şi Franţa către candidatul Traian Băsescu.
Tot agentul Harry Giknavorian este cel ce controlează SIPI – Serviciul de Supraveghere Operativă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
SIPI, Serviciul Independent de Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, folosit şi de către americani, şi de către Traian Băsescu, este beneficiarul unor informaţii ale sistemului MONSAT. Acest serviciu captează ilegal informaţii, operaţiuni care se pot realiza fără probleme de către unii angajaţi politici ai sistemului, dar şi de către beneficiarii legali ai acestuia. Interceptările ilegale se pot efectua de către operatorii MONSAT, care au libertatea aproape totală de a accesa pachete de date transmise prin zecile de sateliţi ce asigură comunicaţiile dintre utilizatorii serviciilor specifice. Acest lucru se datorează tehnologiei avansate şi posibilităţilor reduse de exercitare a unui control pertinent asupra sistemului. El funcţionează după principiile de interceptare a comunicaţiilor clasice, precum telefonia în sistemul naţional. Astfel, operatorii MONSAT pot interveni pentru captarea unor informaţii, imediat după emiterea semnalului antenei de emisie, sau pot să capteze semnalele satelitului de comunicaţii folosit de operatorii de astfel de servicii din România ori din ţara de origine a utilizatorului.
Cei aproape 2.000 de angajaţi ai SIPI răspund instituţional numai în faţa ministrului Administraţiei şi Internelor, Traian Igaş.
Sistemul MONSAT are aprobarea CSAT şi utilizează informaţii şi aplicaţii americane KOFAX, Microsoft şi XEROX.
Sateliţii americani sînt rezervaţi pentru situaţiile în care victima iese din raza în care acţionează grupările criminale, deplasîndu-se în afara oraşelor, în campinguri, la ţară etc.
Reţeaua de sateliţi la care SRI şi SIE au acces este folosită, într-adevăr, în mod ilegal, de către personalul Administraţiei Prezidenţiale, cu acordul deplin şi sub îndrumarea Serviciilor Secrete româneşti, aflate sub comanda serviciilor străine care le-au pus la dispoziţie tehnologia. Elemente corupte din conducerea acestor Servicii Secrete româneşti şi din fruntea Statului Român utilizează, de cîţiva ani buni, în mod ilegal, această tehnologie împotriva propriilor cetăţeni.
Comunitatea Naţională de Informaţii, din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, deci şi Traian Băsescu, are acces la un Sistem Informatic Integrat, racordat la toate Serviciile Speciale, şi unde sînt stocate informaţiile secrete de importanţă strategică, inclusiv cele obţinute în urma interceptărilor legale sau ilegale pe care le efectuează Serviciile de Informaţii din România.
Această bază de date, care este permanent actualizată, este pusă la dispoziţia preşedintelui României, iar serverele în care sînt stocate datele se află într-un Centru de Management al Sistemului Informatic Integrat, care, potrivit celor stabilite printr-un document secret (Hotărîrea nr. 0216/27.10.2004, emisă de CSAT), ocupă două spaţii: unul principal, aflat în Bucureşti, şi altul de rezervă. Potrivit unor informaţii neoficiale, Centrul de Management al Sistemului Informatic Integrat este administrat de Serviciul Român de Informaţii.
Această bază de date în format electronic, aflată în serverele Centrului de Management al Sistemului Informatic Integrat, permite Serviciilor Secrete din România să obţină, în timp real, orice informaţie despre o persoană fizică sau juridică, în funcţie de interesele urmărite.
Funcţionarea Centrului de Management al Sistemului Informatic a fost reglementată prin Hotărîrea de Guvern nr. 952 din 14/08/2003, contrasemnată de directorul SRI. Accesul operatorilor la date este permis în funcţie de Certificatul de securitate (eliberat de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat). Centrul de Management al Sistemului Informatic Integrat este stabilit, printr-un document secret (Hotărîrea 0216/27.10.2004, emisă de CSAT) în două sedii: unul principal, aflat în Bucureşti – Centrul SECI, şi cel de rezervă, în cadrul Biroului de Informaţii Militare (BIM) din cadrul DGIA (o structură departamentală formată din Direcţia de Informaţii Militare şi Direcţia Siguranţă Militară, din cadrul MApN). Brigada de Informaţii Militare (BIM) reuneşte, sub comandament unic, cele trei batalioane care funcţionaseră şi pînă acum, respectiv HUMINT, IMINT şi SIGINT.
Brigada de Informaţii Militare a fost constituită în urma unei Hotărîri a CSAT, din 31 martie 2010, şi este subordonată direct ministrului Apărării, Gabriel Oprea. Serviciile Secrete ale Armatei au primit undă verde pentru înfiinţarea Brigăzii de Informaţii Militare de la directorul Comunităţii de Informaţii a Statelor Unite ale Americii (DNI), James R. Clapper. Beneficiarii acestui Serviciu Secret al Armatei Române sînt: fostul ministru al Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, actualul ministru al aceleiaşi structuri, Traian Igaş, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, ministrul Finanţelor Publice, Gheorghe Ialomiţianu, ministrul Muncii, Ioan Nelu Botiş, consilierul prezidenţial pe probleme de Securitate, Iulian Fota, preşedintele României, Traian Băsescu, precum şi ambasadorul SUA, Mark Gittenstein. Chiar dacă, oficial, singura autoritate naţională în domeniul interceptărilor este Serviciul Român de Informaţii (SRI), se ştie că Statul Român, printr-o Hotărîre strict secretă, a autorizat Serviciul de Informaţii Externe (SIE) să îşi procure şi să folosească cele mai sofisticate echipamente pentru ascultarea telefoanelor românilor şi a tuturor comunicaţiilor pe Internet, prin sistemul MONSAT.
Serviciul de Informaţii Externe face parte din Sistemul Naţional de Apărare al României şi funcţionează în baza Legii nr.l din 6 ianuarie 1998. La 15 aprilie 2004, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat Hotărîrea nr. 0063, clasificată STRICT SECRET, prin care autoriza Serviciul de Informaţii Externe să desfăşoare activităţi de tip SIGINT (SIGINT – SIGnal INTelligence reprezintă informaţii obţinute din surse care acţionează în spectrul electromagnetic şi constau din mai multe subdomenii), pentru interceptarea comunicaţiilor efectuate prin satelit. Din acest moment, SIE dispune de baza legală pentru a-şi procura cele mai performante dispozitive necesare interceptărilor de voce şi date transmise prin mijloace electromagnetice (telefoane, calculatoare sau orice alt tip de radioemiţător).
SIE se ascunde în spatele unor legi care îi permit să asculte pe oricine şi oricînd, chiar şi fără mandat.
DGIA şi DGIPI îşi prezintă rapoartele doar miniştrilor de resort şi nu sînt controlate de Parlament.
Atît SRI, SIE, cît şi STS, prin Marcel Opriş, au folosit în campania electorală baza sistemului MONSAT, aflat la Centrala Regională SECI de la Bucureşti, condusă din umbră de agentul Harry Giknavorian. MONSAT poate monitoriza orice convorbire telefonică sau transmisie de date-voce care se realizează printr-un terminal cu acces la satelit. Acelaşi lucru este valabil şi pentru telefonia fixă sau tehnologia GSM. Datele centralizate la sediul de campanie din Aleea Modogran au fost, astfel, operate şi trimise, cu ajutorul STS, din Centrala SECI.
Softul folosit de BEC include o aplicaţie KOFAX, tip vierme sau tip buclă, care are drept scop redistribuirea voturilor în favoarea unui candidat prestabilit. De aceea, toate sondajele de la ieşirea din secţiile de votare care dădeau cîştigătoare PRM sau alte partide din Opoziţie nu au corespuns, deoarece au fost făcute prin luarea în calcul a unei opţiuni reale de vot, de 70%, a populaţiei, cînd în fapt aceasta nu a depăşit cota de 20%.
Net-Consulting, în colaborare cu firma americană KOFAX (o filială CIA), împreună cu firmele Asesoft şi ASSECO, au construit, pe baza programului de la RASIROM (fosta UM 05099, în fapt, o societate patronată de SRI), un soft folosit în ultimele două campanii ale alegerilor, care conţine o cheie-buclă conspirată, pentru direcţionarea voturilor nule şi a celor de pe listele suplimentare, în favoarea lui Traian Băsescu, la ordinul SUA. Programul dirijează voturile dintre BEJ si BEC la orice candidat ales.

NOTE:

* Drug Enforcement Administration (DEA) este o agenţie federală de aplicare a legii în Statele Unite, din cadrul Departamentului de Justiţie American, însărcinată cu combaterea traficului şi consumului de droguri în Statele Unite. De asemenea, DEA, împreună cu alte agenţii americane de investigaţii, are ca responsabilitate exclusivă coordonarea şi urmărirea de către SUA a investigaţiilor legate de droguri – şi nu numai – în străinătate.
* DGIA- Direcţia Generală de Informaţii a Armatei, se ocupă cu culegerea de date şi informaţii în vederea informării factorilor de decizie asupra fenomenului militar şi politico-militar din zonele de interes pentru România. Totodată, are ca obiect extinderea cooperării cu celelalte structuri cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi cu Serviciile de Informaţii militare ale statelor membre NATO. Se ocupă şi de îmbunătăţirea reprezentării militare externe (este vorba despre ataşaţii militari) şi de identificarea acţiunilor care ar putea aduce atingere capacităţilor operaţionale, personalului şi patrimoniului Armatei. Are ca sarcină şi descoperirea şi prevenirea actelor de corupţie şi altor activităţi ilegale în care ar fi putut fi implicat personalul Armatei.
* MONSAT – Sistemul Naţional de Monitorizare a Comunicaţiilor prin Satelit.
* RASIROM – Regie autonomă aflată în subordinea Serviciului Român de Informaţii, avînd ca principal obiect de activitate proiectarea, realizarea şi instalarea sistemelor de pază şi de alarmare la efracţie şi început de incendiu, stingerea automată a acestuia, controlul accesului persoanelor şi autovehiculelor, controlul biometric şi autentificarea identităţii, TVCI, CATV. Firma mai oferă instalaţii şi echipamente de protecţie fizică şi electronică a incintelor şi a perimetrelor, cu centralizarea informaţiilor în dispecerate specializate, precum şi reţele de comunicaţii voce-date. RASIROM deţine o tipografie proprie."

Edited by LORD, 30 March 2012 - 07:50 PM.

[CristiXP]

Mașina în care se aflau prefectul Mircea Băcală și deputatul Alin Popoviciu, surprinsă şi înregistrată de poliţişti în timp ce depășea printr-un loc nepermis, în urmă cu circa o săptămână, a iscat un adevărat scandal în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș. Responsabilii acestei instituţii susţin că maşina Prefecturii Timiș a încălcat legea şi încearcă să afle pe cale oficială cine se afla la volanul autoturismului, pentru că şoferul se va alege cu permisul suspendat.
Ce mi se pare mai interesant e asta,oare chiar s-a avut nesimtirea sa le ceara asa ceva sau e infloritura de la PSD?

Quote

tot agenţii de poliţie să fie scoşi ţapi ispăşitori. Ba mai mult, să fie obligaţi să-şi ceară mutarea în interesul serviciului la posturi comunale de poliţie, aflate la mare distanţă de domiciliu, în caz contrar fiind forţaţi ca, până luni dimineaţa, să-şi facă cererile de trecere în rezervă”,

sursa http://www.tion.ro/p...sina-sa/1084730

Edited by CristiXP, 01 April 2012 - 07:23 PM.

[Dan]

S-a mai postat acest lucru în topicul riscurile şi pericolele la care se expun poliţiştii români.

[LORD]

Va recomand o carte interesanta : Procesul lui Iisus. Este o carte interesanta scrisa de un reputat profesor universitar, doctor in drept care abordeaza intr-o maniera originala , stiintifica procesul , care este tratat din punct de vedere juridic dar si cultural si social , in contextul acelei epoci.


Mircea Dutu despre cel mai important proces din istorie

articol preluat de pe juridice.ro din 23 martie 2012

Noi perspective asupra celui mai important proces din istorie, în dialogul dintre prof. univ. dr. Mircea Duţu, directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, și dr. Andrei Săvescu

Apropierea Sărbătorilor Sfintelor Paşti (15 aprilie) ne face să ne găndim, tot mai mult, la semnificaţiile celui mai important proces judiciar din istorie: procesul lui Iisus. Pentru credincioşi, el deschide calea mântuirii, din perspectivă biblică lumea fiind absolvită astfel de judecata pentru păcat; totodată, în urma suferinţelor îndurate, Iisus devine prototipul însuşi al condamnatului nevinovat, şi judecarea şi condamnarea lui simbolul erorii judiciare. Dar semnificaţiile sale rămân inepuizabile. În acest sens, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Mircea Duţu, Directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, autorul unei lucrări unicat Procesul lui Iisus, (2007, 2011) şi care, în fiecare an, de Sfintele Paşti adaugă noi file acestui dosar judiciar complex şi etern.
Andrei Săvescu: Să începem, dle profesor, cu tema pe care aţi înţeles să o dezvoltaţi în 2012 în cadrul subiectului mai larg al Procesului lui Iisus, care, înţeleg, reprezintă o permanenţă în activitatea dumneavoastră ştiinţifică…
Mircea Duţu: După ce, de-a lungul timpului şi cu precădere în cele două ediţii de până acum ale lucrării, l-am prezentat în ipostazele de proces al umanităţii, al credinţei, de cea mai mare eroare judiciară din toate timpurile, ca un proces de ruptură sau unul de convenienţă, în acest an m-am oprit la interpretarea procesului judiciar, din (cel mai probabil) 7 aprilie anul 30, ca unul intentat şi desfăşurat „la comandă politică”. Şi aceasta, poate şi sub influenţa faptului că sunt în plin efort de elaborate a unei lucrări consacrată „procesului filosofiei”, cel al judecării şi condamnării la moarte a lui Socrate. Ceea ce m-a determinat să abordez şi această faţetă a procesului lui Iisus din Nazaret a fost, mai ales, constatarea că în lumea antică greacă, la fel ca în imperiul roman, din acesta din urmă făcând parte şi Iudeea timpului, instituţia judiciară se afla în centrul unei vieţi publice fondată pe drept, deopotrivă ca ideie şi ca reglementări. Atunci, se pune legitima întrebare: pentru ce Socrate şi Iisus, două mari personalităţi ale lumii, sunt judecaţi şi condamnaţi la moarte, în condiţiile în care nu săvârşiseră nicio crimă? Răspunsul cel mai potrivit mi s-a părut a fi acela că, victime ale intoleranţei concetăţenilor lor, ei au plătit, mai degrabă, primul dictatul ideologic al unui tribunal popular, iar nazarineanul intransigenţa autorităţilor iudee şi incapacitatea magistratului roman Pontiu Pilat de a face faţă presiunilor politice ale acestora.
Andrei Săvescu: Ce ar însemna un „proces la comandă”? Alte exemple majore de acest gen? Din istorie, firește…
Mircea Duţu: Potrivit aprecierilor unui binecunoscut istoric francez al dreptului, patru ar fi caracteristicile cauzelor judiciare supuse logicii „justiţiei la ordin”, „proceselor la comandă”: un stat (regim) veleitar, chiar coercitiv, magistraţi dacă nu servili, cel puţin receptivi la dorinţele evidente ale mai marilor zilei, acuzaţi a căror vinovăţie nu e, în mod obligatoriu, evidentă, sentinţe ce se vor exemplare. Asemenea dimensiuni trebuie relativizate, după context, cauze şi protagonişti, pentru că, de exemplu, o „justiţie la ordin” poate fi formal legală, dar departe de morală şi dreptate!
Exemple din istorie? Iisus din Nazaret renegat, Socrate otrăvit cu cucută, Templierii deposedaţi, Ioana d’Arc sacrificată, Galileo Galilei umilit, Dreyfus degradat… , toţi din raţiuni politice.
Pentru a rămâne la cazuri celebre şi străine, spre a nu fi atinşi, la rându-ne, de orice umbră a unei implicări politice.
Andrei Săvescu: Care sunt reperele unei asemenea abordări în cadrul Procesului lui Iisus?
Mircea Duţu: Din relatările evanghelice şi rarele surse istorice de care dispunem, rezultă şi ideea de proces la „comandă” a judecării şi condamnării la moarte a lui Iisus. Principalii săi duşmani, care acţionează pe faţă în această calitate, sunt reprezentanţii autorităţilor iudee din Ierusalim, în frunte cu fostul şi marele preot în funcţie, Ana şi, respectiv, Caiafa. Aceştia sunt afectaţi, în primul rând, de atacurile constante din predicile galileanului prin care li se reproşază, în principal, că folosesc ca pretext interdicţiile religioase spre a-şi menţine şi întări puterea, mai ales cea economică, dar şi cea religioasă. La rândul său miscarea iniţiată de nazarinean începe să deranjeze ordinea religioasă iudaică existentă, cu atât mai mult prin apariţia unei noi secte, chiar în cadrul său. Faptul că Iisus din Nazaret se prezenta drept Mesia, venit să elibereze oamenii de păcat, lasă a se subînţelege, la iudei, ideea expulzarii ocupanţilor romani. Ori, el afirmase de nenumărate ori că nu venise pe pământ spre a juca un rol politic, anunţănd o nouă eră în care nu va mai fi nicio diferenţă pe criterii sociale între indivizi, popoare şi rase şi unde toţi cei care cred în el vor fi eliberaţi de păcatele lor. Tensiunea dintre autorităţile iudee şi Iisus atingea punctul culminant prin episodul alungării negustorilor din templu, fapt care ameninţa baza materială, sursa de venituri a căpeteniilor religioase, ceea ce le determină să hotărască eliminarea fizică a prigonitului. Iar pentru aceasta este întocmit un plan complex, ce va fi urmărit minuţios în aplicarea sa de Marele Preot Caiafa. Ostilitatea creştea treptat, şi odată cu ea se declanşază încercările de reprimare. Se întind, în acest scop, adevărate curse, „ispite”, în care, dacă Iisus ar fi căzut, putea fi pedepsit şi mişcarea sa lichidată. Printre acestea un loc important îl ocupă episodul care vizează relaţia dintre iudei şi puterea romană de ocupaţie, prin delicata problemă: se cuvine ca noi, iudeii, să dăm dajdie cezarului sau nu ? Dar Iisus găseşte, şi de această dată, ieşirea cuvenită prin celebrele vorbe: „Daţi cele ce sunt ale cezarului, cezarului, şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20,25).
Andrei Săvescu: Care au fost „actorii” politici implicaţi şi ce magistraţi le-au făcut jocul atunci?
Mircea Duţu: Marii preoţi, căpeteniile religioase ale Ierusalimului în general au folosit Sinedriul, ca reprezentant politico-religios pentru a determina judecarea şi condamnarea, pâna le eliminarea fizică a lui Iisus din Nazaret.
Mai întâi, Caiafa încearcă linşajul acestuia de către membrii conclavului, convocat intempestiv noaptea, când legal nu putea judeca, ceea ce arăta clar adevărata intenţie urmărită, dar în faţa reacţiei acuzatului de a recurge la ceea ce am denumi astăzi „dreptul la tăcere” stratagema nu reuşeşte. Obţine, totuşi, sentinţa de condamnare la moarte pentru blasfemie, care însă, nefiind executorie este nevoie de ratificarea şi punerea sa în aplicare de către autorităţile romane. Aşadar, comanda politică pătrunde astfel în pretoriu, prin prezentarea lui Iisus, spre simpla confirmare a verdictului Sinedriului, în faţa lui Pontiu Pilat, prefectul roman al Iudeei. Iniţial, acesta se comportă ca un adevărat magistrat şi negăsindu-i nicio vină conform dreptului roman este chiar pe cale a-l elibera, dar la presiunea mulţimii, aţâţată de căpeteniile religioase, sfârşeşte a ceda influenţelor politice, „spălându-se pe mâini” de responsabilitatea de magistrat şi decizând în interes politic. El este forţat astfel să-şi amintească de faptul că rămâne, înainte de toate garantul acelei pax romana în Iudeea, reprezentantul puterii Romei şi mai apoi şi magistratul ei. Este semnificativă, în acest context, şi alegerea mulţimii manipulate transformată în judecător, între răsvrătitul politic Barabas şi inocentul absolut Iisus, ceea ce arată victoria politicului.
Andrei Săvescu: Şi, totuşi, cine poate fi considerat responsabil pentru moartea lui Iisus?
Mircea Duţu: O întrebare care persistă de aproape 2000 de ani şi născută la puţin timp după proces, în rândurile primilor creştini. Răspunsurile formulate au generat, de-a lungul timpului, consecinţe diverse, de la simple confruntări de idei între teologi sau jurişti şi până la excese regretabile la scara istoriei. De aceea, prefer, în locul unui răspuns tranşant, câteva consideraţii în spiritul temei generale evocate în această discuţie. Este de domeniul evidenţei că motivaţiile de ordin religios şi politic au coexistat şi s-au manifestat de-a lungul diferitelor faze ale procesului. Sinedriu a avut un rol decisiv prin condamnarea pentru blasfemie a unui om a cărui activitate şi popularitate printre iudei devenise periculoasă, riscantă pentru marea parte din membrii săi. Dar, prin pronunţarea verdictului de condamnare la moarte şi punerea în aplicare a sa prin crucificare, singura instanţă competentă în materie, prefectul roman Pontiu Pilat a scăpat de o cauză, jenentă din punct de vedere politic, „ spălându-se pe mâini”, gestul simbolic de derobare de responsabilitatea de magistrat. Atunci cine a învins? În plan concret, interesul politic. Deopotrivă, chiar dacă diferite, cel al Sinedriului şi al lui Pilat din Pont. În cel spiritual, etern, prin jertfa sa Iisus devine fundamentul pe care s-a ivit şi apoi afirmat noua religie, creştinismul. Iar valorile iudeo-creştine au triumfat stând la baza lumii occidentale de azi.
Procesul lui Iisus din Nazaret în sine, ca eveniment istorico-judiciar nu a reprezentat pentru contemporanii săi decât un fapt divers, limitat la o parte a Ierusalimului şi repede uitat. Dar discipolii săi, adăugându-i minunea Învierii de peste trei zile de la crucificare, au făcut din acesta un act capital, care va da naştere unei noi religii, creştinismul, ale cărei valori vor sta la baza civilizaţiei occidentale de mai târziu şi, întrucâtva, a mondializării de astăzi.
În fiecare an, în săptămâna Patimilor, încheiată cu judecarea, condamnarea la moarte şi crucificarea lui Iisus, creştinii ar trebui să-şi amintească cuvintele Mântuitorului: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37).
Andrei Săvescu: Vă multumesc, stimate domnule Profesor, și sper ca lumina Sărbătorilor să ne bucure pe toți.
Mircea Duţu: Și eu vă mulțumesc.

Un link pentru cei care care vor sa cumpere cartea Procesul lui Iisus.

Edited by LORD, 03 April 2012 - 07:27 PM.

[catalinxmi]

 Eduard, on 30 March 2012 - 04:08 PM, said:

Șefi ai Poliției făcuți la "apelul bocancilor". Cum au ajuns şefi de Inspectorate foşti sergenţi cu şcoala la FF

În multe funcții de conducere din cadrul MAI au ajuns, de multe ori, în locul specialiștilor și a ofițerilor de carieră, comandanți neșcoliți.
Ultimele evenimente sângeroase în care au fost implicaţi poli ţişti au condus , pe lângă anchetele aflate în derulare, şi la schimbări la vârful Poliţiei Române. Ministrul de Interne Gabriel Berca a promis că va face "curăţenie" printre poliţiştii făcuţi "pe puncte", aflaţi în toate structurile ministerului.
Boala unui sistem
Însă lucrurile nu merg bine în cadrul Poliţiei Române şi pentru că întreg aparatul de comandă s-a deprofesionalizat. În funcţiile de conducere, în loc să ajungă ofiţeri de carieră, în baza unor concursuri reale, în schema actuală şi-au făcut loc pilele politice şi ofiţeri care în decursul timpului au fost subofiţeri, dar au ajuns azi chiar şi la gradul de chestor (general - n.n.). În ultimii 20 de ani, foarte mulţi agenţi de poliţie au fost admişi în corpul ofiţerilor fără să fi urmat cursurile Academiei de Poliţie.
Cu o diplomă a unei facultăţi de drept în buzunare, poliţiştii s-au trezit peste noapte ofiţeri. De exemplu, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj este condus de trei ofiţeri: un chestor de poliţie cu o stea şi doi comisari şefi. Actualul inspector şef, chestorul Ioan Păcurar, a fost plutonier de poliţie. În ’92 a fost promovat în corpul ofiţerilor cu grad de sublocotenent, iar în ’99 era să fie trecut în rezervă deoarece împlinea vârsta de 40 de ani şi avea gradul de locotenent, iar, conform legii, trebuia trecut automat în rezervă.

PROMOVĂRI
Promovări instant

Pe 24 decembrie 1999, Ion Păcurar (foto) a fost avansat la excepţional, la gradul de căpitan. În 18 ani, timp în care alţi ofiţeri promovează trei grade profesionale, Păcurar a promovat şapte grade profesionale. Din 2007 este comandantul IPJ Cluj, fiind promovat până în prezent de trei ori la excepţional. Un alt exemplu este cel al comisarului şef Alexandru Mureşan. În ‘97 era sergent major la Inspectoratul de Poliţie Sălaj. S-a transferat la Cluj şi a ocupat doar funcţii de şef în cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere Cluj. A intrat în atenţia opiniei publice din cauza afacerilor imobiliare de milioane de euro pe care le derulează soţia lui.

LISTA NEAGRĂ
Comandanţi cu studii, o raritate
Lista poliţiştilor făcuţi peste noapte ofiţeri este foarte lungă. Cei mai mulţi se regăsesc la Serviciul Poliţiei Rutiere Cluj şi la Serviciul de Ordine Publice. Actualul şef de la Rutieră, comisarul şef Ambrozie Crişan, a fost şi el subofiţer. La SPR CLuj mai activează alţi cinci ofiţeri făcuţi peste noapte ofiţeri. În prezent, Statutul Poliţistului interzice ca agenţii de poliţie să mai poată ajunge ofiţeri dacă nu au urmat cursurile Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza. Comisarul şef Marcel Bonţidean este comandantul Poliţiei Cluj Napoca, fiind printre puţinii care a urmat cursurile Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza".

CAZUL FARIS
A intrat în Poliţie ca şofer, a ajuns colonel de jandarmi şi şef la Rutieră
La începutul anului trecut, alt scandal a zguduit din temelii MAI. Întreaga conducere a Jandarmeriei Române a fost demisă, dar şi alţi chestori şi comisari şefi cu funcţii foarte mari, pentru că au trucat, fără nicio ruşine, un examen de promovare a trei civili în rândul ofiţerilor de jandarmerie. Unul a ajuns direct colonel, iar alţi doi au fost unşi locotenenţi. Dintre cei trei civili, unul a atras atenţia în mod special. În urma unui simulacru de examen, Cornel Faris, un fost poliţist ajuns între timp om de afaceri în comuna Bragadiru, de lângă Bucureşti, a ajuns colonel de jandarmi, iar după o zi comisar şef, şef al unui serviciu din cadrul Direcţiei Poliţiei Rutiere. Trecutul său în cadrul MAI a fost construit pe fraudă şi pe diplome de licenţă ale Universităţii de Ştiinţe şi Artă "Gheorghe Cristea", din Bucureşti, cunoscută sub numele de "facultatea de poliţişti".
Nu avea nici liceul
Faris a intrat în MAI, pentru prima dată, în ‘95. A fost încadrat cu gradul de plutonier pe o funcţie de şofer. Aspiraţiile tânărului subofiţer nu s-au oprit aici. În ’99, el este făcut ofiţer, după ce a absolvit cursurile Facultăţii de Drept tot de la "Gheorghe Cristea", sus ţinând licenţa la o altă universitate, atunci, acreditată. În 2002, a fost obligat să demisioneze fiindcă diploma sa de liceu era falsă!

sursa: evz.ro

Buna seara,
sincer nu sunt deloc de acord cu cele ce scrieti dumneavoastra in aceasta prezentare si va explic si de ce:
- in primul rand observ ca aveti personal ceva cu fostii subofiteri/actualii agenti de politie, totul se rezuma la dumneavoastra ca nu au absolvit Academia de Politie, deci acestia indiferent de studiile ce le obtin (si ma refer la universitati de renume, facute la zi, drept, bineinteles), nu trebuie sa avanseze niciodata, pentru ca dumneavoastra nu aveti chef.
draga domnule tin sa va aduc la cunostinta ca lucrez in sistem, am obtinut o diploma la scoala de politie pe care atata o urati dumneavoastra, am urmat si cursurile unei universitati de prestigiu, la zi, drept si am obtinut o licenta, acum va rog sa-mi spuneti corect dumneavoastra cu ce este mai presus de mine ce am si 15 ani experienta, un domn subinspector ce a terminat Academia de Politie (care mai nou nu mai acorda nici diploma de jurist), domn subinspector care din start are mai putini ani de "carte" decat mine, domn subinspector ce este lasat un an in custodia unui ofiter de politie "cu experienta", si care la randul lui il plaseaza strategic pentru a invata ceva .....culmea langa un agent de politie? Pai nu trebuia acesta sa fie doar inarmat si trimis in strada unde in doi timpi si trei miscari ar instaura ordinea?......ca de.......a terminat academia?????
- va rog sa imi mai spuneti ca tot ati facut referire la agentii de politie, de ce un civil ce se incadreaza in Politie primeste gradul conform varstei (cu toate ca este lipsit total de experienta) iar un "subofiter" ce a obtinut o diploma de licenta in studiile necesare muncii de politie, "subofiter" cu state vechi in spate, reuseste sa fie umilit si primeste gradul de subinspector, practic luand totul de la zero?
- tot apropos de agentii de politie, cine credeti dumneavoastra ca munceste, cine credeti dumneavoastra ca aplica legea, cine va apara, cine se ia de piept cu toti nenorocitii?.......va pot spune ca nu ofiterii, va pot spune ca niciun ofiter nu pleaca singur in teren in unifrma, nu el trebuie insotit de agent, pentru ca nu se poate apara, dar pe agent, care pleaca tot timpul singur, cine il mai apara?......poate imi puteti raspunde.
- tot vorbiti de ofiteri de cariera, care sa faca ce......? sunt curios si eu ce trebuie sa faca ofiterul de cariera. Personal cred ca sistemul este invechit, daca tot nu mai suntem militarizati, nu ar trebui toti sa avem studii superioare, toti sa muncim la fel ?(ofiterii sa fac altceva decat sa numere la sfarsit de tura amenzile), iar sefii sa fie manageri si sa se ocupe exclusiv de eficientizarea muncii de politie, sa faca pe dracu' n' patru si sa aduca tehnica, masini, hartie, pixuri, indigouri(suntem singurii din tara ce am ramas cu asa ceva), sa faca propuneri de legis ferenda?....nu credeti ca asa ar trebui?
- dar ce inteleg din postarea dumneavoastra este ca aveti ceva cu cei din Cluj (probleme dvs.), ce ma face sa trag concluzia ca inca sunteti subinspectorul ce incearca sa iasa din "tutela subofiterului"
O seara buna sa aveti.
P.S. sincer nu vreau deloc sa ajung ofiter, imi este prea scarba.

Edited by catalinxmi, 03 April 2012 - 09:07 PM.