2 replies to this topic

[radusandu]

CEDO - 2010. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a condamnat Romania la plata a peste 60.000 de euro daune morale si materiale fratelui si fiicei lui Gabriel Carabulea, un suspect de furt care a murit, in 1996, dupa ce a fost agresat de politisti, in timp ce era arestat preventiv, potrivit site-ului CEDO.

Astfel, judecatorii de la Strasbourg au decis ca Romania ii va plati lui Viorel Carabulea, fratele suspectului de furt, 3.030 de euro daune materiale, dar si 10.000 de euro daune morale. Totodata, statul roman a fost obligat sa depuna intr-un cont 35.000 de euro pentru fiica lui Gabriel Carabulea, pe care aceasta ii va putea folosi dupa ce ajunge la majorat. De asemenea, Romania a fost obligata la plata a inca 15.000 de euro, cheltuieli de judecata, relateaza NewsIn.

Potrivit deciziei CEDO publicata marti pe site-ul institutiei, Gabriel Carabulea a murit in 1996, la varsta de 27 de ani, in Spitalul Fundeni, unde fusese adus din arestul politiei. Gabriel Carabulea a fost arestat anterior, sub acuzatia de furt. Ancheta in acest caz s-a incheiat, dupa ce s-a ajuns la concluzia ca tanarul a murit din cauze naturale. Viorel Carabulea, fratele acestuia, a contestat concluzia anchetei, sustinand ca Gabriel nu a avut probleme de sanatate inainte de a fi arestat, ci ca a murit in urma loviturilor primite de la politisti.

• Cazul Carabulea

Gabriel Carabulea a fost retinut pe 13 aprilie 1996, de trei politisti de la Sectia 14 Bucuresti, fiind ulterior arestat si transferat la Sectia 9 de Politie. Fratele sau, Viorel Carabulea, a sustinut, in fata judecatorilor CEDO, ca a fost sa il viziteze pe fratele sau in arest in acea zi si ca nu parea sa aiba probleme de sanatate. Cu toate acestea, pe 15 aprilie, Carabulea a fost internat la Spitalul Penitenciar Jilava, iar ulterior a fost transferat la Spitalul Fundeni, avand mai multe probleme respiratorii si la ficat. Pe 17 aprilie, a fost interogat de un procuror si a dat o declaratie in care recunostea faptele de furt de care era acuzat, desi pe 13 aprilie, cand a fost initiat retinut, le-a negat. De asemenea, Viorel Carabulea a sustinut ca, desi a incercat sa il viziteze pe fratele sau de mai multe ori la spital, personalul medical a refuzat sa ii spuna care este starea acestuia. Pe 3 mai 1996, Gabriel Carabulea s-a stins din viata. Concluzia autopsiei efectuate ulterior a aratat ca acesta a murit din cauza unei insuficiente respiratorii, desi rudele care au venit sa ridice cadavrul au sustinut ca au vazut mai multe vanatai pe corpul acestuia.
Viorel Carabulea a depus plangeri penale impotriva politistilor care l-au avut in custodie pe fratele sau, pe care i-a acuzat ca l-au agresat pe acesta, provocandu-i moartea, insa ancheta deschisa de parchet a concluzionat, in 1998, ca Gabriel Carabulea a murit din cauze naturale. Viorel Carabulea a cerut daune morale de 100.000 de euro pentru el si fiica fratelui sau.

In plangerea prin care Viorel Carabulea s-a adresat CEDO, acesta a reclamat incalcarea dreptului la viata a fratelui sau, caruia politistii romani nu i-au asigurat accesul la ingrijiri medicale. De asemenea, Viorel Carabulea a acuzat statul roman ca fratelui sau i-a fost incalcat dreptul de a nu fi supus torturii. Totodata, acesta a reclamat si faptul ca familia fratelui sau nu a fost recompensata pentru pierderea suferita, fiind astfel incalcat articolul 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Judecatorii de la Strasbourg au decis ca statul roman nu a adus explicatii plauzibile pentru ranile care puteau fi observate pe corpul lui Gabriel Carabulea, dupa cum reiese dintr-unul dintre rapoartele medicale si din declaratiile unor martori. Mai mult, CEDO a considerat inadmisibil faptul ca Gabriel Carabulea nu a fost examinat de un medic atunci cand a fost arestat.




Ioannis Dimakos a câstigat la CEDO un proces intentat statului român
Unul din marii tepari ai tranzitiei, stabilit, cel putin în acte, în Satu Mare a câstigat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) un proces contra României. Grecul Ioannis Dimakos a câstigat în 6 iulie un proces intentat statului român, care a fost obligat sa îl despagubeasca cu 6.000 de euro.

Numele grecului se leaga de Dosarul „Flota”, el fiind gasit vinovat de vânzarea „pe sub mâna”, la fier vechi, a unor nave maritime care apartineau Companiei Române de Pescuit Oceanic. El figureaza în actele oficiale ale CEDO cu domiciliul în comuna Certeze, dar niciun osan din zona nu a auzit de de el.

Ioannis Dimakos a fost arestat în anul 1998 si si-a petrecut 11 ani în detentie, fiind transferat de la un penitenciar la altul. În 10 martie 1998 el a fost introdus în arestul Inspectoratului Judetean de Politie Constanta, unde a ramas pâna pe 4 iulie 1998. În aceste luni, grecul a reclamat ca nu i s-a permis sa ia legatura cu familia lui, nici telefonic si nici în scris, neavând acces nici macar la un instument de scris. Conform CEDO, omul de afaceri a stat în celula alaturi de alte 10 persoane, care aveau de împartit trei paturi. „Nu aveau toaleta în celula, apa potabila, lumina si aer curat“, se mentioneaza în sentinta CEDO. Ulterior, el a fost transferat la penitenciarul din Jilava, unde a trait clipe de cosmar, neprimind hrana si apa.

Conform sentintei CEDO, Ioannis Dimakos si-a petrecut câteva saptamâni si la Penitenciarul Poarta Alba din Constanta, unde acuza ca a fost lasat în afara celulei doar de doua, trei ori pe luna. Mai mult, avea dreptul la o singura vizita si un singur telefon pe luna.

Ioannis Dimakos figureaza în actele oficiale ale CEDO ca având domiciliul în comuna Certeze, judetul Satu Mare, unde, însa, nimeni nu a auzit de el. Conform primarului, numele lui figureaza la un moment dat într-un raport agricol, alaturi de Maria Floare Oros, o localnica din satul Moiseni, comuna Certeze. „Stiu ca este casatorit sau sta în concubinaj cu o sateanca din Certeze, însa ambii sunt plecati de multi ani în Franta si nu am mai auzit nimic de ei“, a spus primarul Petre Ciocan.

Nici satenii din Moiseni nu au auzit de Ioannis Dimakos. „Sunt multi Oros în satul acesta, dar nicio fata nu este casatorita cu un grec. Poate stau în concubinaj sau cine stie, s-a casatorit prin Franta si noi nu stim. În orice caz, nu am auzit de acest grec, nu l-am vazut niciodata“, a spus Vasile Oros, unul din numerosii localnici cu acest nume.


Sursa: Adevarul



Aurel Rotaru s-a judecat cu statul român la CEDO dupa ce a fost victima unei „regretabile erori” a SRI. Barbatul a primit câstig de cauza din partea magistratilor europeni, care au dispus, în anul 2000, sa fie despagubit cu









50.000 de franci francezi. Cazul a ramas si acum unul de referinta printre spetele gasite în manualele de justitie.

Aurel Rotaru a fost condamnat, în 1948, la un an de închisoare pentru ultraj dupa ce a înaintat o scrisoare catre Prefectura Vaslui, prin care dezaproba decizia acesteia de a nu-i publica doua reviste.

În 1990, Rotaru a cerut despagubiri pentru statutul de fost detinut politic. Instanta a facut o cerere catre SRI pentru a vedea daca solicitantul are un trecut „curat”. Solicitarea a fost respinsa în temeiul raspunsului SRI, în care se preciza ca, pe când era student la Facultatea de Stiinte, în anul 1937, Rotaru a fost legionar.

Sursa: Adevarul



Din 2007, CEDO a condamnat statul român sa plateasca despagubiri de peste 28 de milioane de euro. Niciun judecator nu a primit vreo sanctiune pentru solutia data în dosarele respective.





Din 2007 si pâna anul trecut, România a pierdut 326 de procese intentate de cetateni români la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). Valoarea totala a daunelor pe care trebuie sa le plateasca depaseste 28 de milioane de euro.

Desi e vorba despre cazuri în care justitia româna nu si-a facut corect treaba, despagubirile sunt suportate din banii contribuabililor. Mai mult, magistratii care au judecat dosarele respective nu risca nicio sanctiune din partea statului român. Asta în conditiile în care judecatorii din alte state UE raspund penal pentru deciziile eronate.

Daune de 130.000 de euro

Un caz recent este cel Mariei Alexandra Popescu, din Cluj, care a obtinut anul acesta, la CEDO, despagubiri în valoare de 130.000 de euro. Pe 12 iulie e termenul- limita pâna la care statul trebuie sa plateasca suma respectiva.

Femeia a dat în judecata statul român pentru ca instantele din România i-au respins cererea de retrocedare a unei case din localitatea Somcuta Mare, judetul Maramures. Imobilul respectiv fusese confiscat de autoritatile comuniste si folosit, timp de 30 de ani, de o societate de confectii, care în ultimii ani îl abandonase.

Legislatie haotica în domeniul proprietatii

Judecatoarea Dana Gârbovan, fost presedinte al Uniunii Nationale a Judecatorilor din România, ne-a declarat ca exista un proiect de lege privind raspunderea materiala a judecatorilor.

Specialistii în drept sustin ca în alte tari ale lumii, cum ar fi, spre exemplu, Italia, daca un magistrat greseste o sentinta este automat pus sub acuzare penala. Profesorul în drept Gheorghita Mateut a explicat pentru EVZ mecanismul prin care justitia italiana descopera daca un magistrat a gresit sau nu în cazul în care CEDO ar condamna Italia pentru o sentinta data de judecatorul respectiv.

“O condamnare la CEDO atrage dupa sine o punere sub acuzatie a magistratilor care au judecat în Italia dosarul. În timpul urmaririi penale, procurorul de caz stabileste daca magistratul a gresit sau nu si daca a actionat cu buna-credinta sau rea-credinta”, afirma profesorul Mateut.

Sursa: EvZ

[radusandu]

Cateva cazuri ale CEDO /2008, 2009 si 2010, de unde putem invata...

I. Cauza BOTA
Cererea nr. 16.382/03)In Cauza Bota impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštijan M. Župančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 7 octombrie 2008,pronunta urmatoarea hotarare adoptata la aceasta data: Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 16.382/03) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Pompiliu Bota (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2003, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
(Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 13 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea inadmisibila in parte si a decis sa comunice Guvernului capetele de cerere intemeiate pe dispozitiile art. 6 § 1 (dreptul de acces la un tribunal ca urmare a anularii pe calea „recursului in anulare” a unor decizii definitive, favorabile reclamantului), pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si pe dispozitiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Conventie, Curtea a decis, de asemenea, analizarea simultana a admisibilitatii si a temeiniciei cauzei.

In Fapt

Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1954 si locuieste in Orastie. La data faptelor din prezenta cauza, acesta era asociat unic si administrator al S., o societate cu raspundere limitata.
5. Prin Ordonanta Guvernului nr. 23/1995 privind instituirea sistemului de marcare pentru tigarete, produse din tutun si bauturi alcoolice, legiuitorul a interzis comercializarea tigaretelor netimbrate si a dispus distrugerea marfii nevandute pana la data de 1 mai 1996.
6. La data de 5 mai 1996, reclamantul a distrus prin ardere tigaretele netimbrate pe care le mai avea in stoc. In procesulverbal intocmit in acest sens el a precizat ca valoarea marfii distruse era de 130.855.637 lei si ca aceasta suma urma sa fie inregistrata in documentele contabile ale societatii la capitolul pierderi si cheltuieli. Reclamantul a refuzat sa plateasca la stat suma de 23.553.582 lei cu titlu de TVA aferenta valorii marfii distruse.
7. In perioada cuprinsa intre 25 si 27 noiembrie 1996, societatea S. a fost supusa unui control fiscal de catre Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat. Prin Procesul-verbal din data de 12 februarie 1997, incheiat ca urmare a verificarii evidentei contabile a societatii S., Directia Generala a Finantelor a constatat, printre altele, ca reclamantul dedusese TVA aferenta cantitatii de tigarete distruse. Aceasta a constatat ca faptele imputate reclamantului, inclusiv cea de mai sus, constituiau contraventie sanctionata de art. 17 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale si a aplicat societatii o amenda contraventionala de 2.000.000 lei.
8. La data de 12 martie 1997, la ora 22,00, la sediul societatii S. a avut loc o perchezitie, prilej cu care au fost confiscate de politie mai multe pachete de tigarete neinregistrate. Localurile societatii S. au fost sigilate. In aceeasi zi, reclamantul a distrus sigiliile, considerandu-le aplicate ilegal.

A. Procedura penala impotriva reclamantului
9. La data de 22 ianuarie 1998, reclamantul a fost retinut, iar la data de 23 ianuarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a dispus arestarea preventiva a acestuia. Reclamantul a fost pus in libertate la data de 1 aprilie 1998.
10. Prin rechizitoriul din data de 18 februarie 1998, Parchetul de pe langa Tribunalul Hunedoara a dispus trimiterea in judecata a reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala, fals intelectual si uz de fals, precum si pentru distrugere de sigilii, infractiuni sanctionate de art. 12 si 13 din Legea nr. 87/1994 si de art. 289, 291 si 243 din Codul penal.
S-a retinut ca reclamantul nu distrusese cantitatea de tigarete netimbrate, in valoare de 130.855.637 lei, ci o vanduse pe piata neagra, modificand cu buna stiinta registrele contabile ale societatii, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor. Totodata, Parchetul retinuse ca prin inregistrarea acestei
sume in categoria cheltuielilor reclamantul a diminuat sursa de impozitare, sustragandu-se astfel de la plata unui impozit de 49.725.142 lei; in plus, acesta nu a platit TVA corespunzatoare, in cuantum de 23.553.582 lei. Neplata acestor doua taxe a constituit, in aprecierea Parchetului, infractiunea de evaziune fiscala, pedepsita de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
S-a mai retinut totodata ca reclamantul nu a platit impozitul in cuantum de 5.215.759 lei, aferent salariilor achitate salariatilor, fapt care constituia, potrivit sustinerilor Parchetului, infractiunea de evaziune fiscala, sanctionata de aceasta data de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Reclamantul a mai fost acuzat ca a distrus sigiliile aplicate de politie la sediul societatii S., cu ocazia perchezitiei din data de 12 martie 1997.
11. Prin Sentinta din 27 mai 1999, Judecatoria Orastie l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa de 4 ani inchisoare pentru distrugere de sigilii si de 6 luni inchisoare pentru fals, achitandu-l insa cu privire la infractiunea de evaziune fiscala, cu motivarea ca, in cauza, nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii. Instanta a retinut ca omisiunea din partea reclamantului de a inregistra in contabilitate sumele in cauza nu s-a produs cu intentia de a aduce prejudiciu societatii si ca, prin urmare, aceste fapte puteau fi calificate drept contraventie, in sensul art. 17 din Legea nr. 87/1994, si nu sub aspectul infractiunii de evaziune fiscala.
Instanta a dispus restituirea cautiunii si a constatat ca pedepsele aplicate erau gratiate.
12. Directia Generala a Finantelor, care intr-o prima faza se constituise parte civila, a renuntat la pretentii, sustinand ca reclamantul platise in luna iulie 1996 TVA datorata, suma care nu putea fi inclusa in prejudiciu. Potrivit Directiei Generale a Finantelor, reclamantului nu ii revenea decat obligatia de plata a sumei de 5.550.282 lei, reprezentand impozitul pe profitul
aferent marfii distruse. Prin Notificarea din 14 aprilie 1999, Ministerul Finantelor a informat instanta ca neplata acestei din urma sume fusese calificata drept abatere disciplinara, reclamantul fiind deja sanctionat prin aplicarea unei amenzi contraventionale, care fusese achitata.
13. Partile au declarat apel impotriva hotararii. Parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru toate infractiunile retinute in rechizitoriu, estimand ca probele din dosar ii dovedeau vinovatia. Prin Decizia din 22 decembrie 1999, Tribunalul Hunedoara a respins apelul procurorului, dar a admis apelul reclamantului, pe care l-a achitat si cu privire la savarsirea infractiunilor de fals si de distrugere de sigilii. Instanta a apreciat ca infractiunea de fals nu a fost dovedita si ca societatii i s-au aplicat sigilii in mod ilegal, in virtutea faptului ca aceasta masura nu fusese dispusa de Parchet si ca demersul nu constituia o masura asiguratorie.
14. Judecand recursul introdus de Parchet, care solicita din nou condamnarea reclamantului pentru toate capetele de acuzare, Curtea de Apel Alba Iulia a mentinut hotararea atacata, prin Decizia definitiva din 25 mai 2000.

B. Actiunea in recuperarea prejudiciului cauzat prin erori judiciare
15. In anul 2000, in baza art. 504 din Codul de procedura penala coroborat cu art. 998 din Codul civil, reclamantul a sesizat Tribunalul Hunedoara cu o actiune impotriva statului, reprezentat de Ministerul Finantelor, solicitand repararea prejudiciului moral cauzat prin arestarea sa ilegala si prin procedura penala, care s-a finalizat prin achitarea sa.
16. Prin Hotararea din 1 noiembrie 2000, tribunalul a admis partial actiunea reclamantului si a condamnat Ministerul Finantelor la plata catre acesta a sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
17. Ca urmare a apelului si recursului promovate de Ministerului Finantelor, de Parchet si de catre reclamant, aceasta hotarare a fost mentinuta printr-o decizie definitiva a Curtii de Apel Alba Iulia din 7 martie 2001 si printr-o decizie a Curtii Supreme de Justitie din 28 noiembrie 2001.
18. Din informatiile furnizate de parti reiese ca nu s-a efectuat plata sumei mentionate mai sus catre reclamant.

C. Recursurile in anulare promovate de procurorul general
19. In anul 2002, procurorul general al Romaniei a introdus in fata Curtii Supreme de Justitie doua recursuri extraordinare (in anulare), unul impotriva hotararii definitive a Curtii de Apel Alba Iulia din data de 25 mai 2000 si celalalt impotriva Hotararii irevocabile a Curtii Supreme de Justitie din 28 noiembrie 2001.

1. Recursul in anulare impotriva hotararii de achitare
20. In recursul in anulare promovat impotriva Hotararii din 25 mai 2000, procurorul general considera ca achitarea reclamantului pentru infractiunile de evaziune fiscala era contrara legii. Acesta sustinea ca fapta reclamantului de a inscrie suma de 130.855.637 lei in cadrul cheltuielilor deductibile, precum si neplata TVA constituiau infractiunea prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar nu de art. 13, asa cum se indica in rechizitoriu. Se mai arata ca fapta reclamantului de a-si remunera personalul, fara a evidentia in documentele societatii sumele platite, cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, reprezenta infractiunea prevazuta de art. 12 din Legea nr. 87/1994. Procurorul afirma, de asemenea, ca simplul fapt ca administratia financiara calificase faptele drept contraventii nu dispensa instantele sa isi
exercite rolul activ ce le revine din oficiu si de a examina din proprie initiativa faptele, in lumina dispozitiilor penale.
21. Dezbaterile au avut loc la data de 10 decembrie 2002.
22. Prin Hotararea din 21 ianuarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis partial recursul in anulare si a casat deciziile instantelor inferioare in ceea ce priveste infractiunea de evaziune fiscala legata de inscrierea sumei de 130.855.637 lei in documentele contabile si neplata impozitelor aferente. Curtea Suprema de Justitie a retinut ca reclamantul s-a sustras cu rea-credinta de la plata obligatiilor fiscale, modificand baza de impozitare. Or, aceste fapte constituiau infractiunea de evaziune fiscala, sanctionata de art. 12 din Legea nr. 87/1994.
Reincadrand astfel faptele, Curtea Suprema de Justitie l-a condamnat pe reclamant — pentru infractiunea de evaziune fiscala — la o pedeapsa de 2 ani de inchisoare cu suspendare.

2. Recursul in anulare impotriva hotararii de dezdaunare
23. Prin Hotararea din 3 noiembrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare, a casat deciziile instantelor inferioare si a respins actiunea de despagubire a reclamantului, motivand ca acesta a fost condamnat penal prin Hotararea definitiva a Curtii Supreme de Justitie din 21 ianuarie 2003.

In Drept

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 din Conventie
24. Reclamantul sustine ca anularea pe calea recursului extraordinar a hotararilor definitive din 25 mai 2000 si 28 noiembrie 2001 a incalcat dreptul sau la un proces echitabil, astfel cum este acesta prevazut in art. 6 § 1 din Conventie, care dispune astfel:
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (…) de catre o instanta (…) care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”

A. Asupra admisibilitatii
25. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, Curtea constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
a) Recursul in anulare a deciziei penale
26. Guvernul estimeaza ca admitand primul recurs in anulare, Curtea Suprema de Justitie nu a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice, in masura in care aceasta curte nu a facut decat sa indrepte o gresita aplicare a legii de catre instantele inferioare. In opinia sa, aplicarea acestui principiu trebuie sa fie mai nuantata in materie penala, rolul Curtii Supreme de Justitie fiind, pe de o parte, sa se asigure ca orice persoana care a comis o infractiune este pedepsita si, pe de alta parte, sa permita justitiei sa remedieze erorile judiciare.
27. Guvernul reaminteste ca insusi Comitetul Ministrilor este cel care a recomandat statelor membre sa instituie proceduri in sistemele lor judiciare de natura sa permita reexaminarea unei cauze ori redeschiderea unei proceduri [Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotararilor Curtii Europene a Drepturilor Omului].
28. In continuare, Guvernul afirma ca, spre deosebire de Cauza Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), termenul de introducere a recursului in anulare nu era decat de un an de la data hotararii definitive, termen care, in cauza, a fost respectat. In plus, spre deosebire de cazul mai sus citat, in care Curtea a constatat ca „instanta suprema a inlaturat efectele unei proceduri judiciare care se finalizase, potrivit exprimarii Curtii Supreme de Justitie, cu o decizie «irevocabila», dobandind deci autoritate de lucru judecat si, mai mult, care fusese executata”, in prezenta cauza, admitand recursul in anulare, Curtea Suprema de Justitie nu a anulat decat partial deciziile instantelor ordinare, in ceea ce privea achitarea reclamantului pentru infractiunea de evaziune fiscala.
29. In fine, acesta informeaza Curtea ca institutia „recursului in anulare” a fost abrogata din Codul de procedura penala prin Legea nr. 576 din 14 decembrie 2005.
30. Reclamantul atrage atentia ca, drept urmare a admiterii recursului in anulare, deciziile anterioare au fost anulate, principiile enuntate in jurisprudenta Curtii fiind incalcate.

Recursul in anulare impotriva deciziei civile
31. Guvernul isi reitereaza argumentele invocate in cazuri similare privind recursul in anulare. In particular, precizeaza ca instanta suprema a admis recursul in anulare, motivand prin necesitatea de a pastra legalitatea, dat fiind ca, drept urmare a condamnarii sale prin hotararea definitiva a Curtii Supreme de Justitie, reclamantul nu mai avea dreptul de a primi despagubiri.
Guvernul estimeaza totodata ca instanta de la Strasbourg nu ar putea cenzura interpretarea legii, realizata de catre instantele interne (Waite si Kennedy impotriva Germaniei [MC], nr. 26.083/94, § 54, CEDO 1999-I, si Peichinov impotriva Bulgariei (dec.) nr. 50.596/99, 11 martie 2004).
Guvernul mai aminteste si ca, drept urmare a Cauzei Brumarescu, Codul de procedura civila a fost modificat, cu abrogarea textelor de lege care reglementau recursul in anulare, astfel ca, de-acum inainte, procurorul general nu mai are posibilitatea de a repune pe rol o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.
32. Reclamantul estimeaza ca, anuland decizia definitiva prin care i se acorda o reparatie, Curtea Suprema de Justitie a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice.

2. Aprecierea Curtii
a) Principii generale
33. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil in fata unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care consacra preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata (Brumarescu, citata anterior, § 61). In virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitata sa solicite desfiintarea unei decizii definitive si executorii, cu singurul scop de a obtine o reexaminare a cauzei si o noua hotarare in propriul interes. Instantele superioare nu trebuie sa utilizeze autoritatea lor de control decat pentru a indrepta erorile de fapt sau de drept, precum si erorile judiciare, si nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie sa devina un apel deghizat, iar simplul fapt ca exista doua puncte de vedere asupra subiectului nu reprezinta un motiv suficient pentru a rejudeca o cauza. Nu se poate deroga de la acest principiu decat daca argumente substantiale si imperios necesare o impun (Ryabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
34. Curtea reaminteste, de asemenea, ca exigenta securitatii juridice nu este absoluta, simpla posibilitate de a redeschide o procedura penala fiind deci, la prima vedere, compatibila cu Conventia, inclusiv cu garantiile decurgand din art. 6. Ar putea parea totusi, fata de circumstantele concrete ale unei cauze, ca maniera concreta in care a fost utilizata aceasta posibilitate a adus atingere insesi substantei procesului echitabil. Curtea trebuie anume sa cerceteze in fiecare speta daca autoritatile s-au folosit de puterea lor de a declansa si de a institui o procedura de control, mentinand, pe cat posibil, justul echilibru intre interesele individului si necesitatea de a garanta eficacitatea justitiei penale (Nikitine impotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56—57, CEDO 2004-VIII, Savinski impotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, si Bujnita impotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007).
35. In particular, trebuie tinut cont in acest context de consecintele pe care redeschiderea si procedura subsecventa le-au avut pentru situatia reclamantului si de la cine emana cererea de redeschidere, de motivele pentru care instantele au anulat hotararea judecatoreasca definitiva, daca procedura a respectat legislatia interna, de existenta in reglementarea interna si aplicarea in speta a unor garantii spre a evita ca autoritatile interne sa abuzeze de aceasta procedura si de oricare alte circumstante pertinente in speta (Savinski, citata anterior, §§ 24—26, si Radchikov impotriva Rusiei, nr. 65.582/01, § 44, 24 mai 2007).



II.CEDO a condamnat din nou Romania, in dosarul nr, 63258/00 – Gagiu versus Romania, solutionat la data de 24 februarie 2009.

Cauza a avut ca obiect conditiile de detentie ale reclamantului si tratamentele medicale de care a beneficiat acesta pentru boala de care suferea si in urma careia a decedat in timpul detentiei sale in inchisoarea Aiud. Judecatorii Curtii Europene pentru Drepturile Omului au constatat ca s-a incalcat in primul rand articolul 2 din Conventia Europeana pentru Drepturile Omului, privind obligatia autoritatilor de a proteja dreptul la viata al reclamantului prin administrarea tratamentului medical necesar.

In acelasi timp s-a constatat incalcarea urmatoarelor articole ale aceleiasi Conventii:
- art. 2 cu privire la obligatia Statului de a conduceo investigatie efectiva;
- art. 3 (interzicerea torturii) avand in vedere conditiile in care a fost incarcerat reclamantul in inchisoarea Aiud;
- art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie) tinand cont de refuzul administratie inchisorii Aiud de a-i furniza reclamantului rechizitele necesare pentru ca acesta sa continue/intretina corespondenta scrisa cu CEDO;
- art. 34 (dreptul la cerere individuala).

Avand in vedere ca reclamantul, Traian Gagiu a decedat pe parcusul procedurilor la CEDO, si totodata tinand cont de faptul ca acesta nu avea familie, Curtea a continuat sa examineze cauza in conformitate cu art. 37 din Conventie, si a decis ca nu este cazul sa acorde daune





III. Hotararea CEDO in cauza Spinu impotriva Romaniei a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 780, din 21.11.2008.


Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra,
judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 32.030/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Ecaterina Gabriela Spinu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 aprilie 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 iulie 2006, Curtea a decis sa ii comunice Guvernului capatul de cerere intemeiat pe articolul 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste echitatea procedurii penale. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a decis sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei


4. Reclamanta s-a nascut in anul 1971 si locuieste in Ramnicu Valcea.

1. Arestarea preventiva a reclamantei si urmarirea penala impotriva sa

5. La data de 11 ianuarie 1996, reclamanta a fost convocata la sediul politiei din Ramnicu Valcea pentru a fi audiata cu privire la un omor ce avusese loc in Oradea in noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1995. In aceeasi zi, ea a fost predata sub escorta la politia din Oradea. Reclamanta afirma ca a fost insultata in mod constant pe traseu de catre ofiterii de politie care o insoteau. Guvernul contesta aceste afirmatii si observa ca niciun element de proba nu a fost adus in sprijinul lor.
6. La data de 12 ianuarie 1996, reclamanta a fost pusa sub acuzare si arestata preventiv pentru o perioada de 30 de zile, dupa ce i-a fost adusa la cunostinta de catre procuror invinuirea de savarsire a infractiunilor de nedenuntare a talhariei urmata de moartea lui N.A., de tentativa de omor si de talharie asupra lui V.T., precum si de detinere de substante toxice, infractiuni prevazute de art. 176, 211, 312 si 262 din Codul penal si de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 privind regimul produselor si substantelor toxice.

7. La prima audiere la politie, reclamanta a negat orice participare la faptele imputate. Ulterior, ea a revenit asupra
declaratiei sale initiale si a recunoscut, in prima faza, faptele referitoare la V.T., precum si participarea sa la omorul savarsit asupra lui N.A. Ea afirma ca a recunoscut faptele imputate ca efect al relelor tratamente la care a fost supusa din partea agentilor de politie. Mai mult, ea sustine ca, in anul 1996, i-a fost prescris si administrat un tratament cu diazepam si alte medicamente pe baza de barbiturice de catre doctorul inchisorii in scopul de a o determina sa recunoasca. Guvernul contesta aceste afirmatii privind supunerea la rele tratamente si observa ca ele nu sunt sustinute.
8. Din dosarul medical al reclamantei tinut in timpul arestului sau preventiv rezulta ca aceasta a suferit de insomnie in anii 1996 si 1997 si ca i-a fost administrat un tratament pe baza de barbiturice.
9. Au avut loc perchezitii la domiciliul reclamantei si al celorlalti 2 suspecti, H.G. si M.M. La domiciliul ultimului mentionat, politia a descoperit o vesta ce ii apartinea lui M.M., cu pete de sange pe interior. Vesta a fost trimisa pentru analiza petelor de sange, insa grupa sanguina nu a putut fi stabilita. In timpul urmaririi penale, acesti 2 coinculpati si-au recunoscut participarea la faptele imputate.
10. La data de 19 februarie 1996 a aparut in presa un articol intitulat „Doi subofiteri ajunsi asasini” (in speta suspectii H.G. si M.M.), ce descria faptele imputate reclamantei. In articolul respectiv nu exista nicio mentiune explicita referitoare la sursa informatiilor pe care le prezenta.
11. Prin rechizitoriul din data de 27 mai 1996, Parchetul de pe langa Tribunalul Judetean Bihor a trimis-o in judecata pe reclamanta in acelasi timp cu M.M. si H.G. pentru infractiunile mentionate mai sus. In opinia parchetului, M.M. si H.G. ar fi comis o infractiune de talharie urmata de moartea lui N.A., pe care reclamanta nu a denuntat-o. Mai mult, reclamanta si H.G. ar fi comis o tentativa de omor si de talharie asupra lui V.T., parte civila in proces. Pentru a savarsi aceste infractiuni, reclamanta ar fi folosit substante toxice.
12. In opinia parchetului, faptele prezentate in rechizitoriu erau stabilite de raportul medico-legal, de declaratiile coinculpatului M.M. si ale reclamantei care recunosteau faptele imputate si de procesul-verbal de confruntare dintre reclamanta si victima V.T. Rechizitoriul preciza si faptul ca marturiile coinculpatului M.M. si ale reclamantei, facute in prezenta avocatilor lor alesi, au fost inregistrate pe o caseta video si consemnate in scris. Pe de alta parte, s-a mentionat ca inculpatii, asistati tot de avocatii lor, au participat la o reconstituire a faptelor.
13. Pentru parchet, faptele erau dovedite de procesul-verbal de cercetare la fata locului, de plansele foto, de reconstituire,
de identificarea unui grup de persoane, de expertizele si de documentele medicale prezentate, pe langa depozitiile martorilor si marturiile inculpatilor.

2. Instanta de fond


14. In sedinta de judecata din data de 14 octombrie 1996, reclamanta a solicitat ca tribunalul sa audieze martorii acuzarii care erau absenti. Printr-o incheiere de sedinta, instanta a dispus ca parchetul sa faca demersurile necesare pentru a-i prezenta la audiere.

15. Prin Incheierea de sedinta din data de 11 noiembrie 1996, instanta a amanat judecata pentru data de 9 decembrie
1996, pentru motivul ca martorii acuzarii nu erau prezenti, si a emis mandate de aducere in sarcina politiei, pentru a-i cauta pe martori la domiciliu si pentru a-i aduce. Un martor al apararii a fost audiat de instanta.

16. In sedinta de judecata din data de 26 ianuarie 1998, dupa mai multe amanari din cauza unor erori de procedura, instanta a constatat lipsa martorilor acuzarii si a dat citire depozitiilor pe care le-au facut in timpul urmaririi penale.
Reclamanta a contestat aceasta citire, aratand ca era necesara audierea martorilor, cu atat mai mult cu cat dovezile aflate la dosar erau contradictorii.

17. In fata instantei, reclamanta si coinculpatii M.M. si H.G. au revenit asupra declaratiilor pe care le-au dat in timpul urmaririi penale: recunoscandu-si participarea la faptele referitoare la V.T., ei au negat in schimb participarea lor la producerea mortii lui N.A.

18. In sedinta de judecata din data de 2 februarie 1998, instanta le-a ordonat reclamantei si celorlalti coinculpati sa nu contacteze mass-media pentru a da detalii despre cauza.

19. In sedinta de judecata din data de 24 aprilie 1998, reclamanta a solicitat din nou instantei sa dispuna audierea martorilor acuzarii. Mai mult, ea a aratat ca, in timpul arestului sau preventiv, a fost supusa unor rele tratamente din partea agentilor de politie si ca a fost drogata pentru a recunoaste faptele.

20. Prin Sentinta din data de 8 iunie 1998, tribunalul a schimbat incadrarea juridica a faptele si a hotarat ca din probele aflate la dosar reiesea ca reclamanta se facea vinovata de complicitate la infractiunea de talharie urmata de moartea lui N.A., de tentativa de talharie asupra lui V.T., precum si de detinere de substante toxice. Instanta a condamnat-o la pedeapsa de 10 ani inchisoare, la pedeapsa complementara a interzicerii de a se afla in orasul Oradea pentru o perioada de 3 ani dupa executarea pedepsei si la plata unor daune-interese catre partile civile.

21. In ceea ce priveste afirmatiile reclamantei privind relele tratamente, instanta a considerat ca acestea nu au fost sustinute, ca daduse declaratia in prezenta avocatului ales si ca din caseta inregistrata in timpul audierii sale nu reiesea ca fusese supusa unor rele tratamente. Totusi, instanta a constatat ca era evident ca reclamanta avusese dificultati sa le indice politistilor traseul urmat in Oradea in noaptea crimei — ceea ce se explica prin faptul ca ea nu cunostea orasul — si ca politistii dadusera dovada de „exces de zel” atunci cand au insistat ca aceasta sa il indice cu exactitate.

22. In ceea ce priveste raspunderea penala a reclamantei pentru complicitatea la infractiunea de omor savarsita asupra lui N.A., instanta a retinut ca ea a fost dovedita de propriile sale marturii si prin cele ale coinculpatului M.M., facute in timpul urmaririi penale in prezenta avocatilor lor, precum si de petele de sange gasite pe vesta acestuia din urma, in ciuda faptului ca spalarea ei facuse imposibila analiza.

23. Un articol aparut la data de 22 septembrie 1998 in ziarul „Evenimentul zilei” a prezentat faptele, mentionand un alibi oferit reclamantei de mama sa, dar care nu fusese luat in considerare de anchetatori.

24. Un articol aparut la data de 31 octombrie 1998 in ziarul „Romania libera” a abordat de asemenea cauza, bazandu-se pe declaratiile catorva martori si ale coinculpatului M.M. Din el reiesea ca autoritatile implicate in ancheta refuzasera sa faca comentarii si sa raspunda la intrebarile ziaristilor. Un alt articol aparut la data de 6 februarie 1999 a expus un „studiu al cauzei”, realizat de ziaristul V.B. Aceste articole nu faceau nicio trimitere directa la sursa informatiilor.

3. Instanta de apel — Curtea de Apel Oradea


25. Reclamanta a formulat apel impotriva Sentintei din 8 iunie 1998, solicitand achitarea sa pentru complicitate la infractiunea de omor si pentru infractiunea de talharie asupra lui N.A., invocand insuficienta probelor. In subsidiar, ea a solicitat schimbarea incadrarii juridice cu privire la faptele imputate in nedenuntarea unei infractiuni. Ea a subliniat ca marturisise faptele intr-un moment in care se afla sub influenta anumitor medicamente.

26. La data de 29 octombrie 1998, curtea de apel a statuat ca probele erau contradictorii si ca reclamanta revenise, in fata tribunalului, asupra declaratiei sale conform careia ar fi comis talharia urmata de moartea lui N.A. La cererea reclamantei, curtea de apel i-a audiat pe martorul S.L. si pe victima V.T.

27. La data de 26 martie 1999, curtea de apel a audiat pe partea civila V.I., mostenitor al lui N.A., si pe martorii acuzarii T.G. si V.C., care au revenit asupra declaratiilor date in timpul urmaririi penale. La cererea parchetului, martorul acuzarii M.G., care asistase la reconstituirea faptelor, a fost audiat. Procesul verbal de reconstituire a faptelor, precum si rapoartele medico-legale au fost analizate de curtea de apel. Reclamanta a declarat ca nu intelege sa mai solicite administrarea altor probe.

28. In sedinta de judecata din data de 2 aprilie 1999, reclamanta, reprezentata prin avocatul sau, si-a prezentat motivele de apel. Avand ultimul cuvant, ea si-a justificat revenirea asupra declaratiei in ceea ce priveste participarea la infractiunea comisa fata de N.A. prin faptul ca, in momentul in care a dat declaratia, ea se afla sub influenta anumitor medicamente. Totusi, reclamanta a recunoscut participarea sa la tentativa de talharie asupra lui V.T.
29. Prin Decizia din data de 7 mai 1999, curtea de apel a admis apelul reclamantei, achitand-o de acuzatia de complicitate la talharie urmata de moartea lui N.A. si respingand cererea de daune-interese a partilor civile. Curtea de apel a apreciat ca situatia de fapt referitoare la decesul lui N.A. retinuta de parchet si de tribunalul judetean nu era confirmata de probele administrate in cauza. Ea a aratat ca era de datoria parchetului sa aduca dovezile suficiente care sa permita condamnarea reclamantei. Or, din dosar nu reiesea ca reclamanta era vinovata de omorul respectiv. Singura proba acuzatorie o constituiau marturiile sale, asupra carora ea a revenit, de altfel, care nu erau coroborate cu alte elemente din dosar, si aceasta cu atat mai mult cu cat martorii acuzarii au revenit ei insisi asupra declaratiilor facute in timpul urmaririi penale. Prin urmare, prezumtia de nevinovatie impunea achitarea ei.

30. Curtea de apel a statuat, in schimb, ca din probele aflate la dosar reiesea ca reclamanta se facea vinovata de savarsirea infractiunii de talharie asupra lui V.T. si de detinere de substante toxice si a condamnat-o la pedeapsa de 2 ani de inchisoare. Pe de alta parte, aceasta a dispus punerea sa in libertate, dupa ce a constatat ca durata arestului preventiv executat era egala cu cea a pedepsei aplicate.

31. Unul dintre judecatorii completului de judecata a redactat o opinie separata, argumentand ca din probe reiesea ca reclamanta era vinovata si de complicitate la talharie urmata de moartea lui N.A. El a evidentiat declaratiile foarte detaliate ale reclamantei si ale coinculpatului M.M. date in timpul urmaririi penale, prin care si-au recunoscut faptele si pe care se baza reconstituirea facuta de anchetatori. De asemenea, el a retinut ca reconstituirea fusese facuta in prezenta inculpatilor si a avocatilor lor, ceea ce excludea orice influenta si constrangere din partea anchetatorilor.

4. Instanta de recurs — Curtea Suprema de Justitie


32. Ministerul public a formulat recurs, aratand ca curtea de apel nu facuse o interpretare corecta a probelor si ca din declaratiile martorilor reiesea ca reclamanta a fost intr-adevar complice la infractiunea de omor savarsita asupra lui N.A. Nu a fost dispusa nicio noua masura de urmarire.

33. La data de 23 mai 2000, Curtea Suprema de Justitie a tinut o prima sedinta la care au fost prezenti reclamanta si ceilalti 2 coinculpati reprezentati de acelasi avocat din oficiu. Totusi, Curtea Suprema de Justitie a amanat judecata din cauza unui viciu de procedura referitor la partile civile. In acelasi timp, ea a dispus numirea unui avocat din oficiu pentru fiecare dintre coinculpati.

34. In sedinta de judecata din data de 3 octombrie 2000, reclamanta si ceilalti 2 coinculpati au fost reprezentati inca o data de acelasi avocat numit din oficiu. Dezbaterile au avut loc in aceeasi zi, iar reclamanta, avand ultimul cuvant, a solicitat respingerea recursului Ministerului Public. Reclamanta precizeaza ca nu a avut timp decat sa aprobe concluziile avocatului si ca sedinta nu a durat decat aproximativ 5 minute.

35. Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2000, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul parchetului, casand decizia curtii de apel si confirmand sentinta pronuntata in prima instanta. Ea s-a exprimat dupa cum urmeaza:

28 „Din examinarea probelor existente in dosar rezulta ca instanta de fond a pronuntat o solutie temeinica si legala, decizia instantei de apel fiind gresita.
Din analiza atenta a declaratiilor inculpatilor, facute in cursul urmaririi penale, comparativ cu declaratiile lor date ulterior, la instante, se desprinde cu usurinta concluzia ca cele care exprima adevarul sunt relatarile facute in cursul urmaririi penale.
Relatarile inculpatilor facute in cursul urmaririi penale se coroboreaza cu alte probe, din care rezulta, in mod cert, savarsirea de catre ei a infractiunilor retinute in sarcina lor de catre instanta de fond (…).
Referitor la infractiunea de omor, a carei victima a fost N.A., declaratiile inculpatilor M.M. si R.E. [reclamanta], prin care au recunoscut savarsirea faptei, facute in cursul urmaririi, se coroboreaza cu urmele de sange identificate ulterior pe partea interioara a gecii inculpatului M.M.
La evaluarea declaratiilor inculpatilor facute la urmarirea penala (…) este de avut in vedere ca aceste recunoasteri au avut loc in prezenta aparatorilor (…).
Pe langa toate argumentele, logic si coerent prezentate in considerentele sentintei instantei de fond, sunt de avut in vedere si conduc la aceeasi concluzie si motivele exprimate in scris, prin opinia separata a judecatorului P.N. care a facut parte din completul de judecata la judecarea apelului.
Pentru toate aceste considerente, urmeaza a se admite recursul parchetului, a se casa decizia instantei de apel, cu privire la dispozitia de achitare a inculpatilor M.M. (…) si pentru inculpata R.E. [reclamanta], pentru infractiunea prevazuta de art. 26—174—176 lit. d) din Codul penal.”

IV. Unul a comis o crima, iar celălalt a fost arestat. Doi fraţi din Ploieşti trăiesc o dramă ruptă parcă din telenovele. În urma unui incident violent, în care mezinul a omorât un om, fratele lui cel mare a ajuns în închisoare în locul lui. Timp de şase luni, nimeni nu le-a ascultat mărturiile. Ziua de 6 mai rămâne una blestemată pentru familia Nica. Vecinul lor, fost deţinut, a venit în curtea lor şi i-a atacat. Urletele mamei disperate l-au trezit din somn pe mezinul familiei care a comis crima.

Toate rudelei decedatului au declarat că făptuitorul crimei este fratele cel mare. Declaraţiile celor doi fraţi nu au fost luate în seamă de procurori.

După ce a fost arestat preventiv şi condamnat pentru omor calificat, judecătorii Tribunalului Prahova au luat cunoştinţă de mărturiile contradictorii ale rudelor celui decedat şi l-au eliberat.

Dacă se dovedeşte că procurorul a făcut o eroare judiciară, dosarul va ajunge din nou la Parchet pentru refacerea urmăririi penale. Ciprian Nica susţine că va merge până la Curtea Europeană pentru a cere despăgubiri pentru lunile petrecute după gratii.

Sursa: Realitatea TV

[radusandu]

CEDO a obligat Romania sa plateasca despagubiri de 12 milioane de euro, in 2009

Anul trecut au fost depuse la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) peste 4200 de reclamatii impotriva statului roman, insa 97% dintre acestea au fost respinse, potrivit unui comunicat de presa al Ministerului Justitiei (MJ). De asemenea, despagubirile acordate reclamantilor se ridica la 12 milioane de euro, iar ele mai multe despagubiri au fost acordate personalor carora le-a fost incalcat dreptul de prorietate.



Din statisticile puse la dispozitia MJ de catre institutia Agentului Guvernamental al Romaniei la CEDO, rezulta ca, in anul 2009, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat 4.247 de plangeri indreptate impotriva Romaniei, dintre care 97% au fost respinse.

Astfel, din analiza hotararilor pronuntate impotriva Romaniei de catre CEDO a rezultat ca cele mai multe condamnari pronuntate de CEDO impotriva Romaniei, anul trecut, sunt cele privind incalcarea dreptului de proprietate (art.1 din Primul Protocol Aditional la Conventie) – 91 de hotarari, dreptului la un proces echitabil (art. 6) - 72 de hotarari si dreptului de a nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante (art. 3) - 15 hotarari. De asemenea, conform datelor comunicate de Agentul Guvernamental, pana la 16 iulie 2010, suma despagubirilor pe care statul roman trebuie sa le plateasca in urma condamnarilor la CEDO este de 3.191.519 EUR, pentru anul 2010. Pentru 2009, despagubirile sunt de aproximativ 12 milioane EUR.

MJ precizeaza ca, in vederea identificarii de masuri pentru prevenirea in viitor a unor noi condamnari ale Romaniei la Curtea Europeana a Drepturilor Omului in materia restituirii proprietatilor preluate de stat, in perioada regimului comunist, a fost constituit, la nivelul Guvernului, un grup de lucru interministerial format din mai multe institutii: Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, Ministerul Afacerilor Externe – prin Agentul Guvernamental la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Administratiei si Internelor, Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale, Ministerul Mediului si Padurilor, Ministerul Justitiei.

„Problematica condamnarii Romaniei la CEDO s-a aflat in permanenta in atentia Ministerului Justitiei. Motivele care conduc la condamnarea statului roman la plata unor daune pentru incalcarea prevederilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului sunt complexe si rezida intr-un cumul de factori acumulati in timp”, se arata in documentul MJ.

In acest context, Ministerul Justitiei intentioneaza ca, prin reformarea codurilor de procedura, civila si penala, recent adoptate, sa asigure, ca obiectiv esential, crearea in materia procedurilor judiciare a unui cadru legislativ modern care sa raspunda pe deplin imperativelor functionarii unei justitii moderne, adaptate asteptarilor sociale, precum si necesitatii cresterii calitatii acestui serviciu public.

Totodata, MJ precizeaza ca avand in vedere termenul preconizat pentru intrarea in vigoare a noilor coduri de procedura, s-a impus si instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate in pregatirea implementarii codurilor si in acord cu solutiile legislative consacrate de acestea, de natura sa faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare si solutionarea cu celeritate a proceselor.

Astfel, proiectul de Lege privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor (recent adoptat de Guvern si transmis Parlamentului spre adoptare) are ca scop inlaturarea uneia dintre disfunctionalitatile majore ale justitiei din Romania - lipsa de celeritate in solutionarea cauzelor.

„Intrucat procedurile judiciare se dovedesc deseori greoaie, formaliste, costisitoare si de lunga durata, prin elaborarea proiectului de Lege pentru accelerarea solutionarii proceselor, Ministerul Justitiei a urmarit introducerea unor masuri legislative punctuale, care vizeaza, in principal, simplificarea si sporirea celeritatii solutionarii cauzelor. De asemenea, proiectul elaborat are impact direct si asupra executarii hotararilor judecatoresti, una dintre cauzele care au condus la condamnarea Romaniei de catre CEDO”, mai informeaza comunicatul.

Nu in ultimul rand, MJ mentioneaza si proiectul de Lege privind raspunderea materiala a magistratilor, elaborat de Ministerul Justitiei, aflat in dezbatere publica si transmis CSM pentru avizare.