129 replies to this topic

[Micha]

Ce frumos...

[Leonidas67]

Musafir în inimi deschise


Ce bine c-am venit aici, la voi,
Ca să mai uit de griji şi de angoase,
Lângă prieteni vechi şi vinuri noi
Şi lângă fete june şi frumoase.

Ce bine c-am venit aici, la voi,
Parcă nici nu mai simt cum trece veacul.
Văd c-aţi adus şi lăutari de soi
Ce ştiu da inimii albastre, leacul.

Vă spun cinstit că nu mă aşteptam,
Şi cu atât mai mult îmi pare bine.
Că a trecut mult timp şi nu credeam
Să-şi amintească cineva de mine.

Cuvintele-s sărace să explic
A inimii nebună încântare,
Că azi, când am rămas fără nimic,
Voi mă trataţi cu cinste şi onoare.

Mă resemnasem, cred, în sinea mea,
Cu gândul că în orice zi ce trece,
Prietenii, pe rând, mă vor uita,
Şi m-or privi din ce în ce mai rece.

De aia, stând aicea, lângă voi,
Busola mea arată iarăşi nordul,
Lângă prieteni vechi şi vinuri noi,
Să-mi umplu iar, de fericire, cordul.

Publicat pe blogul personal al ex Insp. pr. de politie Enescu Stefan Mihai (MISHU) , se poate observa in aceasta poezie ca acest om inca este cu inima si sufletul langa noi se pare ca foarte multi lau uitat , cititi randurile si gandurile acestui om , sunt extraordinare !

[Dorin17]

Frumos si sincer!

[Leonidas67]

Pastişă după Esenin

Angelică fecioară de vorbă ne-nţeleasă
Şi sânge ce pulsează în ritmul altui cânt,
Ţărâna de sub talpa-ţi, nu-i glia mea de-acasă
Şi-ţi flutură cosiţa de boarea altui vânt.

Pe-altar străin pui fruntea cu ne-nţelese gânduri
Şi cartea ce ţi-i sfântă eu nu o înţeleg,
În mintea mea şi-n suflet sunt scrise alte rânduri
Şi-un alt botez făcut-a din mine om întreg.

Tu-mi cer să vin cu tine, să uit de a mea ţară,
Crezând că pot a rupe al vieţii mele fir
Venind să joc cu tine pe muzică barbară
Când sufletu-mi vibrează pe naiul lui Zamfir.

Sărutul tău sălbatic, cu gust sărat, de sânge,
Şi pielea ta bronzată, fierbinte, mătăsoasă,
Îi dau plăcere cărnii, dar sufletul îmi plânge,
Oricât mi-ar fi de bine, cu tine nu-s acasă.

Tu nu pricepi că-n mine simt Dunărea cum cură
Şi Marea mea cea Neagră, val după val, venind,
Simt forţa carpatină ce zace-n piatra sură
Şi soarele de-acasă în mine dogorind.

În mine urlă lupii ce mişună-n Vlăsie
Şi-n Bărăgan pământul se crapă însetat,
Mai tremură Vrâncioaia în munte, cu mânie,
Când crivăţul se sparge de stânca de bazalt.

Tu nu simţi toate astea, nu-mi înţelegi mândria,
Despre frumoasa-mi ţară tu nu cunoşti nimic,
Nu ştii că hăt, departe, acolo-n România
Mă simt om între oameni. Aici sunt venetic.

Adio, deci, adio, frumoasa mea barbară,
Rămâne amintirea acestui vis străin,
Eu mă întorc acuma în mica ţărişoară,
Să mă îngrop în glia de care aparţin.


Sol la Mânăstirea Dealu

Mă plec în faţa ta, Mărite Doamne,
Rugându-te să mă asculţi puţin,
Că m-au trimis de-acasă cu solie
Să-ţi spun că-n ţară-i jale şi e chin.

Ne-au închinat, Mărite, tuturora,
Suntem săraci, şi asta ne-a-nvrăjbit,
Pentru un pumn de bani vândurăm ţara
Şi tot ce tu, Mărite, ai clădit.

Prieteni, câţi aveam: pierduţi cu toţii,
Că nu i-am ajutat când le-a fost greu,
Cei puşi în fruntea ţării ne ignoră
Şi d-aia plângem pe mormântul tău.

Pierdută-i Basarabia-n Rusia
Şi Bucovina este tot la ruşi,
Şi-o europă ne impune nouă
Să fim cuminţi, naivi şi preasupuşi.

Nici pâine nu ne lasă să producem
Şi ne dau resturi de la masa lor,
Flămânzi şi goi, de azi pe mâine-o ducem,
Ca umbra a ce-a fost al tău popor.

Şi îţi aduc, Mărite, rugăciune,
Să vii, Măria Ta, iar printre vii,
Să fii iar Domnul Ţărilor Române,
Să fim din nou cum pohta-ţi va pohti.

Publicat pe blogul personal al ex Insp. pr. de politie Enescu Stefan Mihai (MISHU)

Edited by Leonidas67, 26 April 2012 - 05:57 AM.

[Dorin17]

Superbe...

[Leonidas67]

Autobiografică


La ordinul venit "de sus",
V-aţi năpustit precum orbeţii,
Să condamnaţi ce-aveam de spus
Şi să îmi smulgeţi epoleţii.

Nu a contat că eram bun,
Nu a contat c-aveam dreptate,
Voi m-aţi etichetat nebun,
Fiindc-am vorbit de libertate.

Aţi căutat aproape-un an,
Ceva, orice, "ca să mă lege",
Şi după ce-aţi muncit în van
Voi aţi comis fărădelege.

Nici prietenii nu mi-aţi cruţat,
I-aţi măcinat ca roata morii,
Că ce-aţi vrut, nu au declarat,
La voi, la interogatorii.

Şi aţi lovit, val după val,
Neluând în seamă, sau uitând,
C-aveam acelaşi ideal,
C-aveam acelaşi jurământ.

M-aţi ponegrit, m-aţi înjurat,
Ca să vă fie vouă bine,
Voi nici nu ştiţi câţi m-au sunat
Şi cât de mulţi gândesc ca mine.

Voi, ce vă credeţi absoluţi,
Călcând pe cel ce e mai mic,
Voi nu ştiţi "eu" cât sunt de mulţi,
Şi "voi" cât sunteţi de nimic.

Publicat pe blogul personal al ex Insp. pr. de politie Enescu Stefan Mihai (MISHU)

[Leonidas67]

Am gasit ceva foarte frumos, ceva special !

"Mama" Dan Puric

Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama.
Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu.
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila.
M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.
Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”.
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?
Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama”.
Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad.
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit.
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau.
Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica.
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborata ca un trasnet din neantul Infernului.
Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:
_”Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea.
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta.
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o.
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera.
Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune.
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri.
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati.
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup.
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca.
Dar eu, simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei.
Iar cand aceasta nu mai bate…esti singur!

[Cerasela]

Un vis urat...

Mi-aduc aminte-o vreme în care mă temeam
Că timpul ce-o să treacă peste mine
Va şterge nopţi în care parcă nu ştiam
Decât să mă-nvelesc cu dor de tine

N-aş fi făcut nimic decât s-aştept întins
Plutind pe marea din a ta privire
Şi sufletu-mi s-ar fi găsit în paradis
Căci lângă tine ar uita să mai respire

Mi-ar fi fost cald şi n-aş fi vrut mai mult
Şi timpul mi-ar fi spus că mă aşteaptă
Până-ntr-o zi când m-am trezit bătrân
Şi nu mă mai găseam în nici o şoaptă

Ca un senil am început şi-am căutat oriunde
Chiar şi pereţii i-am urcat să te găsesc
Covorul rece paşii parcă ţi-i ascunde
Pe poze plimb un deget până obosesc

Credeam că sunt flexibil, parcă din elastic
Pe-un deget m-adunai atât de bine
Fumul cel negru ce ieşea parcă din plastic
N-aş fi crezut că orizontul vrea să-mi fure

Enigme nu mai bat la uşă, ci dau buzna
Şi mă găsesc desculţ în încăpere
Nu ştiu ce vor dar ele dau năvală-ntruna
Mă jefuiesc de orice clipă de tăcere

Miraje m-au purtat până pe margine de-abis
M-au ţinut îmbătat cu miresme perene
Te-aş ruga din toate să faci doar un vis
Şi să mă trezeşti, iubito, devreme...

Anonim

[Alien]

In cateva randuri o mica scriere ce reflecta trairile varstei specifice ...respectiv 17 ani. :-) e minunat sa fac curatenie prin hartii sa-mi aduc aminte de adolescenta! Ce intens a fost!
Compozitie proprie...la vremea aia a avut mult mai mult impact...dar este o scriere placuta! ( Cu totii am fost copii, cu toti iubim )
.....................................................................................................................................................................

Cand eram copil alergam leganandu-ma pe drumuri intunecate. Ma mai oprea cate o umbra sau o raza de lumina reflectata vag de cate o piatra.Niciodata nu m-am impiedicat, mereu am trecut indiferent si rece peste ele. Dar se pare ca la un moment am inceput sa ma impiedic, dar tu inainte erai aici ca sa ma ridici, sa imi stergi fruntea plina de sange si lacrimile de pe obrajii plini de tarana. ERAI !!!Acum cad si nu ma mai ridica nimeni. Nu mai este nimeni care sa imi stearga fruntea sangeranda sau lacrimile amestecate cu noroiul ce poarta povara apasarii atator pasi de trecatori. Parca totul se lasa cuprins de gropi imense si inundatii de ploi torentiale cu bolovani (totul ma apasa ). Primele semne ca imbatraneam; imbatraneam dar nu vroiam sa renunt, inca mai speram...
Acum e frig, sangele mi-a inghetat pe frunte si incerc sa ies, cu disperare, din groapa in care ma aflu. Gandul la tine vine insotit de ingeri care ma ajuta o ultima oara sa ies la suprafata. Te vedeam din nou si parca imi reveneam... De ce fugeai?? NU! Nuuu, nu din nou...
Ingenunchiat pe cioburi de juraminte, cu mainile ridicate spre umbrata din departari la rugam la tine sa nu ma parasesti, dar tu..rece, jucausa si firava ca un fulg de nea te-ai lasat purtata de briza deznadejdiei spre locuri indepartate. Incet, incet vederea a inceput sa-mi joace feste si am inceput sa te confund cu alti fulgi de nea, la fel de reci si jucausi ca tine. Parca aveam un voal pe ochi. Nu mai puteam deosebi fulgii intre ei si alergam disperat dupa fiecare sperand sa te gasesc din nou pe tine. Erau miraje! Fiecare dintre ei disparea in palmele mele lasand o mica lacrima cristalina. A trecut ceva vreme si pe jos e numai alb, sunt mii de fulgi. " - Tu care esti? Oare te-ai oprit sa ma astepti? Oare nu cumva te-ai topit si tu in mainile altcuiva ? Offf.... ce dureros e gadul acesta. Cuprins de disperare cad in genunchi si incerc sa te gasesc in apropierea mea. E inutil, nici un alt fulg nu se mai aseamana cu tine. Incerc sa ma ridic,dar picioarele parca nu-mi mai apartin, nu ma asculta. Acum stau si privesc la miile de fulgi din jurul meu si am impresia ca nimic nu poate fi mai alb pe lume. Tot albul asta imi slabeste si mai mutl vederea. Ce oroare! Cum am putut sa te pierd? De ce mi-a imbatranit privirea?

............. Si cad............
Acum vad cerul plin de stele. Aud coruri de inger cantand in infinit, ma las purtat de minunatul cantec spre un loc mai bun. Un fulg imi atinge fata. Tresar, deschid ochii dar ... fulgul nu mai ese. Oare ai fost tu ?
Vad alte mii de fulgi cum cad peste mine.RENUNT! Am facut tot ce am putut Nici nu mai pot vorbi. Cedez locul, e randul altora!
Cu o ultima scateie imi cer iertare si implor ca ingerii sa imi mai arate inca odata chipul tau.
Ma las cuprins de lacrimi. Nu sunt atat de cristaline si nici la fel de pure... sunt pline de durere si regrete. ce frumoasa esti... ce frumos a fost! E vremea.. e vremea sa ma las purtat de ei.
Desfac primitor palmele.. si astept trist clipa ...


Ps: ai fost frumosul meu blestem

[Leonidas67]

Ultima scrisoare din Afganistan


Îmbracă-te, mamă, în haine cernite
Și părul ți-l strânge în neagră basma,
Aprinde lumină în candele sfinte,
Trimite-l pe tata la Taica Părinte,
Un bob de tămâie să ia.

M-am dus să mă lupt în războaie străine,
Plătit de străini să fiu carne de tun,
Speram, maica mea, să ne fie mai bine,
Să nu mai rămâi fără bani de o pâine,
Să ai tot ce este mai bun.

Voiam să-mi trimit frățiorii la școală,
Să aibă, în viață, un alt început,
Să nu mai adoarmă pe scândura goală,
Să nu mai tânjească la o portocală,
Să aibă ce eu n-am avut.

Apoi mă gândeam să mă-nsor cu Maria,
Că-i harnică, bună și țin mult la ea,
Să facem, așa cum e dat, cununia,
Să pot, maica mea, să îți dau bucuria,
Nepoții de a ți-i vedea.

Am vrut toate astea, măicuță, știi bine,
Dar m-am întâlnit cu un glonte rebel,
Deșertul străin a supt viața din mine
Și-acuma mă-ntorc pe vecie la tine
Pe-afet, învelit în drapel.

Publicat pe blogul personal al ex Insp. pr. de politie Enescu Stefan Mihai (MISHU)