Politisti.ro
Sunt convins că nu aţi ratat ştirea din mass media ce relata faptul că domnul Mircea Badea a fost surprins conducându-şi autoturismul cu o viteză de 162 km/h pe noua autostradă Bucureşti – Ploieşti. Până aici nimic deosebit, se poate întâmpla oricui, iar astfel de cazuri, din păcate, au devenit ceva banal în România.
De asemenea, părerea domnului Mircea Badea despre poliţişti este de notoritate şi se datorează unor frustrări personale ale domniei sale. Din nou trebuie să recunosc că nu este nimic deosebit, nu este nici primul şi nici ultimul. Majoritatea inadaptaţilor la regulile impuse de lege într-o societate civilizată au probleme cu poliţiştii şi de aici apar acele sentimente de ură faţă de această categorie profesională.
Numai că formatorul de opinie Mircea Badea a ţinut neapărat să ne demonstreze cât de ipocrit este. Tăria de caracter necesară conştientizării şi asumării cu demnitate a unei greşeli comise îi este complet străină, fapt pentru care nu a reuşit să se abţină şi a reacţionat în cel mai veritabil mod specific "cocalarilor". Concret, deşi singurel Mirciulică a recunoscut pe blogul său că a încălcat legea, postând această frază:
totuşi a simţit nevoia să facă o completare, care după mintea lui ar trebui să fie o aroganţă. Nimic mai fals, este doar o dovadă a limitărilor sale şi reacţionează exact ca toţi "cocalarii" cu valenţe de "reisări" ce trăiesc cu impresia că eşti mai grozav când conduci ca un bezmetic inconştient. Mai mult, în post scriptumul postării a mai scris:
Domnul Mircea Badea trăieşte cu senzaţia că dacă respectă legea le face un favor poliţiştilor, iar mârlănia sa nu are limite, pentru că deşi este conştient că a încălcat legea şi nu a respectat regimul de viteză, spune că va contesta sancţiunea primită în instanţă. Care ar putea fi motivul acestei contestaţii, dacă eşti conştient că ai greşit, iar sancţiunea primită a fost corectă? Singurul motiv este acela al lipsei de onoare şi demnitate, al mentalităţii specifice celor ce se cred a fi buricul pământului şi se consideră a fi deasupra legii. Toate astea, în condiţiile în care la televizor serveşte regulat românilor lecţii de viaţă ori democraţie. Este un ipocrit, ce nu a reuşit să înţeleagă până acum că libertatea nu este egală cu anarhia, iar a fi liber nu înseamnă că poţi încălca legea ori că respectarea regulilor impuse de societatea în care trăieşti este facultativă.
Abrutizarea discursului său, în care logica rudimentară după care funcţionează, cea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii, l-a dus inevitabil la alienare, de aceea a ajuns să creadă că are numai drepturi, nu şi obligaţii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui nişte amănunte penibile, ca cele privind salariu cu care îşi va plăti şoferul, deoarece pentru Mirciulică se pare că banii sunt suprema valoare. De altfel, singurul lucru la care se pricepe este acela de a arunca cu lături la comandă, pentru un pumn de biştari, cu o naturaleţe debordantă.
Dispreţul pe care i-l port e lesne de argumentat: Mircea Badea reprezintă suma a tot ce are mai detestabil poporul român. El este cel care îl critica la televizor pe Şerban Huidu, după ce a comis acel accident mortal, în timp ce în particular îşi conduce maşina ca un veritabil kamikaze. Tot el este cel care a indus în conştiinţa publică aceea teorie tâmpă, conform căreia lipsa unei infrastructuri rutiere adecvate, este un motiv şi un argument pentru ca respectarea legii să fie facultativă, povestind la televizor cum a fost sancţionat pentru viteză în toiul nopţii, pe o stradă pustie. Ca şi cum în abundenţa sa de prostie, răutate şi vulgaritate, legea nu-şi mai produce efectele într-un anumit interval orar şi pe anumite sectoare de drum. Iar într-o laşitate greu de egalat, domnul Mircea Badea îşi permite să jignească gratuit nişte oameni ce nu au făcut nimic altceva decât să-şi facă datoria. Fie că îi convine sau nu, fie că vrea să accepte sau nu, aceasta este treaba poliţiştilor de la rutieră. Ei sunt trimişi acolo de către societate să identifice şi să-i sancţioneze pe cei ce se comportă exact ca el şi nu respectă regulile impuse prin lege. Şi exact asta au făcut! Nu mai reiau şi aici discuţia despre frustrările privind "pânda” poliţiştilor de la rutieră, e o falsă problemă şi am dezbătut subiectul aici: poliţia ruieră stă la pândă.
Sigur, este de înţeles până la un punct, faptul că azi cine înjură poliţiştii este perceput ca un fel de haiduc cu tente de erou, iar această practică magnetizează până la isterie un anume tip de audienţă, pentru care în loc să stârnească indignare, primeşte aplauze. Numai că în cazul formatorului de opinie Mircea Badea este vorba de un concurs de prostie şi ticăloşie ce l-au făcut să devină atât de plin de el, încât dă pe afară şi chiar îi curge din gură pe piept.
Îi doresc sincer domnului Mircea Badea să rămână în lumea lui limitată, la salariul de care este atât de mândru, după ce a ajuns să vorbească la televizor în urma unei competiţii acerbe specifice capitalismului şi profesionalismului, ce nu s-a datorat absolut deloc faptului că a pătruns în acel domeniu cu mămicuţa de mână. Să înjure şi să jignească în continuare "boschetarii", iar destinul să nu-i servească lecţia dură, de care a avut parte domnul Şerban Huidu, care a băgat trei oameni nevinovaţi în pământ, chiar în zona în care cu un an în urmă rămăsese fără permisul de conducere. Pentru că în felul acesta nu va nenoroci nicio persoană nevinovată, putând să ne oripileze zilnic cu ipocrizia de care a dat dovadă.
Politisti.ro
Am întâlnit în dese rânduri o confuzie pe care cei ce nu au vreo legătură cu sistemul juridic o fac atunci când vine vorba despre "zilele de îngrijiri medicale" acordate victimelor de către medicul legist, de aceea am să încerc să explic aici mai pe înţelesul tuturor.
Nu puţine sunt cazurile în care am auzit din partea pasionaţilor de teorii conspiraţioniste acuzaţii privind corectitudinea şi obiectivitatea cu care poliţiştii efectuează cercetările, acuzaţii generate de cele mai multe ori de această confuzie dintre "zilele de îngrijiri medicale" şi zilele de spitalizare sau concediu medical, ce dau naştere la replici de genul: "presupusa victimă are 30 de zile pe certificatul medico-legal depus la dosar, dar el juca fotbal după 3 zile … sau mergea la serviciu în aceea perioadă".
Deşi la prima vedere pare aiurea şi anormal, este posibil şi nu e deloc o conspiraţie sau vreo dovadă că la mijloc s-ar afla vreo şmecherie, mânărie ori manevră, cum mulţi sunt tentaţi să creadă.
 "Zilele de îngrijiri medicale" NU sunt acelaşi lucru cu "zilele de spitalizare" sau "concediu medical".
Nu trebuie să le confunaţi! De exemplu în cazul unei fracturi, membrul respectiv (mână sau picior) este imobilizat şi pacientul este trimis acasă de către cei de la spital, deci nu va mai sta internat deşi o astfel de leziune este destul de serioasă, iar vindecarea acesteia nu are loc imediat ce a ieşit pe poarta spitalului. În plus dacă victima mai lucrează şi la un birou, poate merge şi la muncă fără să mai stea în concediu medical. Cu toate astea, el a suferit nişte leziuni, iar medicul legist (care nu e unul şi acelaşi cu cel de la spital/urgenţă) apreciază, coroborând cunoştiinţele din domeniul medical cu cele din sistemul juridic şi stabileşte acele zile de îngrijiri medicale, ce constituie o dovadă în procesul penal că individul a suferit vătămari corporale. Dar acestea nu corespond şi nici nu sunt acelaşi lucru cu zilele de spitalizare sau de concediu medical.
Sau să luăm un alt exemplu, cum este cazul unei banale vânătăi la un ochi, medicul legist poate stabili în certificatul medico-legal că sunt necesare 5 – 7 zile de îngrijiri medicale, perioadă necesară pentru vindecarea leziunii respective. Totuşi în această perioadă victima nu trebuie să fie internată în spital şi nici nu este neapărat nevoie să aibă concediu medical, dar cu toate acestea primeşte de la medicul legist un certificat medico-legal ce atestă că a suferit o vătămare corporală pentru a cărei vindecare sunt necesare câteva zile de îngrijiri medicale.
Tot la fel, pot exista situaţii, deşi mai rare, când numărul "zilelor de îngrijiri medicale" din certificatul medico-legal să fie mai mic decât cel al zilelor de spitalizare sau a celor de concediu medical. Tocmai pentru că în cazul examinării de către medicul legist, nu mai ţin atât de mult prefăcătoriile, văietatul şi autovictimizarea, întrucât medicul legist pe lângă cunoştiinţele de medicină are şi cunoştiinţe juridice, iar acesta este conştient că acordarea mai multor zile de îngrijiri medicale doar pe baza unor bănuieli sau a unor impresii, pot schimba încadrarea juridică a faptei şi consecinţele legale. În plus, certificatul medico-legal poate fi contestat  solicitând Comisiei Superioare de Medicină Legală o contraexpertiză, lucru ce nu este posibil în cazul documentelor eliberate la externarea dintr-un spital sau în cazul concediilor medicale.
În concluzie, când mai auziţi, diverşi "pricepuţi" ce urlă în gura mare, autovictimizându-se şi spunând că sunt supuşi unor abuzuri referitor la cercetarea penală a unui dosar, pentru că zilele menţionate în certificatul medico-legal nu corespund cu ce s-a întâmplat în realitate, e bine să ştiţi că în marea majoritate a acestor cazuri, bat câmpii cu voioşie, habar nu au despre ce vorbesc şi totul se datorează de cele mai multe ori confuziei dintre aceşti termeni.
Politisti.ro
Zilele acestea, cei ce ne conduc destinele, în complicitate cu politicienii ce se comportă exact ca nişte stăpâni pe propria moşie, ne-au mai demonstrat încă o dată, deşi nu mai era deloc necesar, că nu se doreşte absolut deloc profesionalizarea cu adevărat a Poliţiei Române. Nu doresc sub nicio formă domniile lor, ca această profesie să fie recunoscută în adevăratul sens al cuvântului.
Şi uite aşa, gimnasta Cătălina Ponor, va fi transformată peste noapte în ofiţer de poliţie, datorită voinţei unor indivizi ce nu au nicio legătură în realitate cu această profesie, indiferent că sunt politicieni, chestori sau comisari de prin clubul sportiv Dinamo sau Aparatul Central al M.A.I.
Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu domnişoara/doamna respectivă.  Da, sunt de acord că a făcut şi a dres … foarte bine, cinste ei! Dar asta nu înseamnă că trebuie transformată în poliţist peste noapte. Trebuie s-o răsplătească ţara aşa cum se cuvine şi cum merită! Fără îndoială că merită, dar asta nu înseamnă că trebuie să o facem poliţist. Prin aceste practici, termenul de ”polițist” nu mai defineşte o meserie de sine stătătoare, ci a devenit o titulatură ce se acordă ca şi un soi de recompensă.
Nu cred că este vreun secret pentru cineva, faptul că gimnasta Cătălina Ponor,  pur şi simplu, nu are absolut nicio legătură cu poliţia sau cu această profesie. De ce trebuie făcută poliţist şi nu astronaut?  Sau de ce nu, procuror, chirurg sau poate director sau manager general al unui club sportiv?
Repet, sunt de acord că a adus faimă şi prestigiu României, dar corect este ca statul român să-i arate recunoştinţa şi aprecierea, răsplătind-o cum merită prin cu totul şi cu totul alte metode, în niciun caz aşa, transformând-o peste noapte în poliţistă, fără să aibă nici cea mai vaga idee despre această profesie.
Poliţist trebuie să rămână numai cel ce se confruntă şi se ia de guleraşe cu infractorii, doar cel care şi-a dorit de la bun început şi s-a pregătit să facă acest lucru, iar această meserie să fie recunoscută ca atare. Asta dacă ne dorim profesionalism în acest domeniu. O astfel de schimbare nu ar fi altceva decât o intrare în normalitate.
Tocmai această infiltrare a tuturor „descurcăreţilor” şi a „oportuniştilor” a dus la deprofesinalizarea acestei meserii şi transformarea ei într-o titulatură. Şi astfel avem tot soiul de oameni, ce fac cu totul altceva decât ce se presupune că ar trebui să facă un poliţist.
Dacă s-ar dori ca această meserie să devină întradevăr o profesie adevărată, se pot elabora legi stricte, ghid al carierei, etc de către aceia care iau o căruţă de bani şi care se presupune că sunt deştepţi. Numai că cei ce ar trebui în mod normal să facă aceste lucruri, în complicitate cu cei ce ar trebui să apere interesele acestei categorii profesionale, sunt în majoritatea lor nişte „descurcăreţi” şi „orientaţi”, ce nu au nicio legătură cu această profesie. Nu am văzut vreo reacţie a unui sindicat al poliţiştilor sau a organizației profesionale, toţi tac mâlc şi merg pe brânci, tocmai pentru că sunt mulţi dintre ei, ce au devenit poliţişti tot prin astfel de metode compensatoare sau  recompensatoare. Nici în prezent meseria de poliţist nu se regăseşte în nomenclatorul de meserii, iar cei din organizaţia profesională a poliţiştilor au cu totul şi cu totul alte preocupări, deşi în mod nomal această recunoaştere ar trebui să fie o prioritate a lor.
Nu cu mult timp în urmă, opinia publică se oripila şi era îngrozită de masacrul pe care l-a comis un şofer, ce printr-un traseu similar a devenit poliţist când deja trecuse de prima tinereţe. Toată lumea se minuna cum de a fost posibil ca un individ ce nu avea nici în clin, nici în mânecă, să ajungă poliţist şi deci, să obţină dreptul de a deţine şi purta o armă, precum şi alte asemenea particularităţi specifice poliţiştilor. Atunci, în aceea perioadă, toată lumea a pus la zid şi blamau aceste practici, prin care oameni fără nicio legătură au fost transformaţi în poliţişti, doar cu numele. Acum în schimb, au uitat toţi şi li se pare ceva normal şi frumos …
Nu pun un semn de egalitate între gimnasta Cătălina Ponor şi dezaxatul ăla criminal. Doamne fereşte! Doar vreau să subliniez faptul că una dintre anomaliile şi o mare problemă a acestui sistem este chiar această posibilitate ca orice persoană să ajungă peste noapte poliţist, deşi nu are nicio legătură, înclinaţie, dorinţă sau vocaţie. Chiar şi dacă a adus faimă acestei ţări, nu înseamnă că trebuie transformată în ceva ce nu este şi nici nu va fi vreodată în viaţa ei, va rămâne un poliţist doar cu numele.
Cu toate că nu putem compara pe Ponor sau Lipă cu şoferul pistolar şi dezaxat ce a fost anagajat ca poliţist direct în Aparatul Central al M.A.I, există totuşi ceva ce îi leagă, o asemănare mică între ei, exact modul în care au ajuns poliţişti. Ce au făcut sau realizat în sport e o altă problemă. Nu despre asta discutăm aici. Şi nu sunt cazuri singulare sau vreo regulă conform căreia dacă este vorba despre un fost sportiv de performanţă, totul este în regulă şi automat va fi bun ca poliţist. Vă amintesc cazul acelui ex-sportiv dinamovist, devenit poliţist  la sectia 3 din Capitală, ce avea cazier încă înainte de a deveni poliţist (având o condamnare pt tâlhărie) şi care după ce a fost băgat în poliţie, tot pe „filiera Dinamo” a fost prins în Gara de Nord de colegii săi, când vindea droguri.
În cazul acestor poliţişti doar cu numele, problema este că ei NU fac muncă de poliţie. Sunt pe post de bibelou. Iar când politicienii ne numără, se pun la socoteală şi gimnastele, vâslaşii, bucătarii, lăutarii, magazionerii, jandarmii, comunitarii şi alţii de acest gen, constatându-se că … sunt prea mulţi "poliţişti" raportat la numărul de locuitori, situaţie ce nu are nicio legătură cu realitatea.  Iar toate astea, în condiţiile în care absolvenţii Academiei sau ai şcolilor de poliţie au fost ţinuţi acasă, iar deficitul de poliţişti în operativ nu a fost niciodată atât de mare.
Concluzia este că Poliţia Română suferă în prezent exact de boala provocată de muşcătura căpuşelor, are exact acele simptome, tocmai pentru că resursa umană din această instituţie este otrăvită de astfel de căpuşe, ce sunt introduse periodic, cu forţa şi total anormal în această categorie profesională.
Politisti.ro
În ţara noastră foarte mulţi dintre poliţişti nu fac ceea ce ar crede orice om că trebuie să facă un poliţist, adică să prindă infactori. Aceştia sunt acei poliţişti care doar lucrează la poliţie, dar deşi sunt poliţişti, ei nu prestează o muncă de poliţie.  Deşi meseria de poliţist ar trebui în mod normal să fie una de sine stătătoare, acest lucru nu mai este de mult timp valabil în România, ci este doar o titulatură ce se atribuie tuturor celor ce lucrează pentru această instituţie.
Orice om normal ce face referire la profesia de poliţist, presupune că aceasta este îndeletnicirea de a prinde „hoţul”, la fel cum, când cineva discută despre profesia de medic sau asistent medical, ştie că asta presupune îngrijirea celor bolnavi. Şi exemplele de acest gen pot continua. Cu toate acestea, o întrebare firească ar putea fi: unde şi care este problema sau anomalia, dacă există în poliţie tot felul de poliţişti încadraţi în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire?
Păi este foarte simplu. Se spune că dacă parchezi pe locul unui handicapat, corect este să-i iei şi handicapul! Adică, dacă tot eşti poliţist şi beneficiezi de acel statut special conferit de lege, trebuie să „beneficiezi” şi de dezavantajele acestei profesii, în caz contrar protecţia oferită de statutul special este inutilă. Concret, atunci când un poliţist din operativ, ce la serviciu prinde hoţi, tâlhari, violatori sau cu alte cuvinte, se ia de guleraşe cu scursurile societăţii, se află în timpul său liber şi iese pe stradă cu soţia şi copilul, se uită din când în când peste umăr, tocmai pentru că este conştient că există posibilitatea să se întâlnească accidental sau nu, cu „clienţii” săi de la serviciu. Acest lucru, nu mai este valabil în cazul acelor poliţişti ce lucrează în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire. Atunci de ce este nevoie ca ei să fie poliţişti şi să beneficieze de protecţia unui statut special?
O altă problemă şi mai importantă, este că atunci când cei ce ne conduc sau cei din presă, fac calcule şi stabilesc numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor, avem nişte rezultate mincinoase şi ne furăm singuri căciula. Pentru că pe lângă faptul că sunt asimilaţi poliţiştilor toţi maidanezii locali sau soldăţoii din jandarmerie (care deşi ei trăiesc cu această impresie, nu fac muncă de poliţie), sunt luaţi în calcul şi toţi aceşti: doctori, instalatori, asistenţi medicali, lăutari, sportivi, secretare, şoferi, cameramani, ziarişti, purtători de polonice, plimbători de hârtiuţe, agenţi procedurali, purtători de grijă, etc care sunt poliţişti şi mulţi dintre ei au grade de comisari şefi sau chiar şi de chestor. Deşi toţi aceştia nu instrumentează dosare penale, nu prind hoţul, majoritatea nici măcar nu intră în contact cu vreun infractor, chiar şi după ce a fost prins de poliţiştii din operativ. Această categorie de personal din Poliţia Română este formată din poliţişti ce văd infractorii numai prin ziare sau la televizor, ei nu au contact direct cu scursurile societăţii.

Mai mult decât atât, când s-au stabilit criteriile după care s-au făcut disponibilizările în rândul poliţiştilor, primul şi cel mai important criteriu a fost cel al eliminării din instituţie a celor cu „probleme”, adică acei poliţişti cercetaţi. Asta în condiţiile în care aceşti „poliţişti doar cu numele” datorită faptului că prin natura atribuţiilor pe care le au, nu intră niciodată în contact cu scursurile societăţii sau cu publicul, e logic că niciodată nu vor fi reclamaţi de infractorii pe care-i cercetează sau de oricine altcineva, cum se întâmplă în cazul celor din operativ, pentru că pur şi simplu, nu supără prin activitatea lor pe nimeni, chiar dacă greşesc. Trebuie reamintit aici şi cum domnul ministrul Igaş, ieşea în mass-media şi povestea întregii ţări că Poliţia Română este o intituţie prea „grasă”, pozând astfel într-un fel de axion al poliţiei, atunci când ne povestea despre eliminiarea paraziţilor şi mărirea numărului de poliţişti din stradă.
În realitate, lucrurile s-au întâmplat tocmai invers. Criteriile de disponibilizare au fost concepute astfel încât să protejeze  tocmai pe aceşti „poliţişti doar cu numele”, iar cele mai şifonate structuri în urma disponibilizărilor au fost tot cele operative, pentru că după cum bine se ştie, numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Cum s-a ajuns în această situaţie? În cea mai mare parte, „mulţumită” încadrărilor din sursă externă, prin care foarte mulţi politicieni, demnitari publici sau şefi din minister ori poliţie şi-au introdus în această instituţie tot felul de nepoţei, cumnaţi, amante, veri, vecini sau cunoştinţe, sub falsul pretext că ar fi „specialişti”. În realitate majoritatea sunt doar nişte rataţi în domeniile în care s-au pregătit iniţial, pentru că dacă ar fi fost într-adevăr competenţi şi profesionişti, se realizau în acele domenii, unde remunerarea nici nu se compară cu ce primesc ca poliţişti.
O altă cauză ar fi şi subfinanţarea sistemului şi remunerarea personalului civil din poliţie la nişte nivele jignitoare pentru orice loc de muncă ce necesită o calificare. Datorită acestei anomalii, s-a împământenit artificiul prin care personalul din structurile de secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire, a fost trecut în corpul poliţiştilor, deşi nu prestează o muncă care să necesite protecţia oferită de statutul special.
Atenţie, nu spun că munca celor din aceste structuri nu este importantă sau necesară, ci doar că acel statut special este complet inutil în aceste cazuri şi normal ar fi ca aceşti oameni să rămână „specialişti”, nu poliţişti. Şi să fie plătiţi corespunzător după adevărata importanţă a muncii pe care o prestează. Numai aşa se vor elimina situaţiile penibile şi incredibile într-o societate normală, cum ar fi de exemplu, faptul că există „poliţişti” angajaţi în ultimii ani, fără să fi absolvit o scoală de poliţie şi care nu au tras niciodată cu o armă de foc înainte de a fi angajaţi. Sau existenţa unor compartimente penibile de „orientaţi” formate dintr-un ofiţer şi un agent (evident unul şef şi altul subordonat/executant) care au ca unică atribuţie de serviciu: întocmirea planificărilor (tabele, liste şi situaţii). Tare, nu!
Totuşi, nu ar fi deloc corect faţă de colegii mei, dacă nu aş menţiona că în această adevărată armată a „poliţiştilor doar cu numele”, există şi o categorie separată a unor privilegiaţi, care trebuie delimitaţi foarte clar şi nu trebuie puşi pe acelaşi palier cu ceilalţi, deoarece prin ceea ce fac, nu sunt decât nişte trântori sau căpuşe d.p.d.v. al aportului pe care îl au la prestarea serviciului public pe care Poliţia Română trebuie să-l ofere populaţiei. Este vorba despre toţi trântorii şi căpuşele din Clubul Dinamo, Ansamblul Ciocarlia, Directia Sport si Traditii, Aparatul Central din M.A.I. şi alte asemenea enclave, ce din păcate sunt populate cu aşa zişi poliţişti.
Dacă minţile luminate ale acestei ţări consideră că este nevoie ca Ministerul de Interne să aibă un Centru Cultural, deşi mi se pare o anomalie din moment ce există un minister al culturii, atunci ce legătură şi la ce foloseşte „Biroul Tradiţii şi Educaţie” din M.A.I. d.p.d.v. al muncii de poliţie, din moment ce este necesar să fie populat cu poliţişti?
De ce este necesar ca sportivii ce au obţinut rezultate remarcabile să fie transformaţi în poliţişti, din moment ce nu au nicio legătură sau tangenţă cu această profesie?
Da, sunt de acord că au adus faimă şi prestigiu României, dar corect este ca tot această ţară să le arate recunoştinţa şi aprecierea, răsplătindu-i cum trebuie şi cum merită, fără tot felul de artificii penibile specifice perioadei comuniste, astfel încât să ajungem în situaţia în care să existe chestori de poliţie ce nu au prins în viaţa lor un hoţ, ce nu şi-au pus semnătură în viaţa lor pe un referat de terminare a urmăririi penale.
Concluzia este că în Poliţia Română s-a ajuns în situaţia în care, dacă un poliţist prinde un hoţ, mai există alţi zece poliţişti ce contabilizează acest fapt, îl introduc în statistici, studii sau tot felul de cercetări. Iar poliţişti care să facă muncă adevărată de poliţie sunt din ce în ce mai puţini, tocmai datorită deprofesionalizării acestei instituţii şi a transformării acestei meserii într-o titulatură ce se ataşează altor profesii.
Oare, este nejustificat şi injust ca poliţistul să rămână numai acela care prinde hoţul, doar cel ce s-a pregătit şi s-a specializat să facă acest lucru, iar această meserie să fie una de sine stătătoare?  Nici vorbă, ar fi doar o intrare în normalitate, din moment ce eu dacă îmbrac un halat de doctor într-un spital, nu înseamnă că sunt sau am devenit chirurg, îmi trebuie şi o pregătire pentru asta. Adică cel ce s-a pregătit într-o anumită meserie trebuie să rămână ceea ce este, nu să devină şi poliţist. Dacă lucrezi la poliţie nu înseamnă că trebuie musai să fii şi poliţist. Poliţist trebuie să fie numai cel ce face cu adevărat muncă de poliţie, adică cel ce prinde hoţul, mai exact cei din structurile operative.
În felul acesta, când se va mai calcula numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor nu ne vom mai fura siguri căciula şi domnul ministru Igaş nu va mai poza în „inamicul grăsimii din poliţie”, declarând în mass-media că a făcut curăţenie şi toţi cei ce nu au legătură cu această profesie au fost disponibilizaţi, pentru că realitatea este, din păcate, cu totul alta.
Politisti.ro
Cei ce au condus şi conduc în prezent Poliţia Română au reuşit s-o transforme într-o instituţie politizată şi aservită în totalitate intereselor politicienilor de la nivel local, indiferent de ce zonă a ţării am discuta. Iar acest lucru nu se întâmplă de ieri sau de azi, ci de ani buni de zile. Cum a fost posibil acest lucru? Prin deprofesionalizarea acestei instituţii, mai exact prin "încadrările din sursă externă".
Procesul slăbirii şi transformării poliţiei într-o instituţie aservită total, nu a început sub regimul actual, el a fost iniţiat cu ceva vreme înainte. Absolut toate regimurile postdecembriste îşi asigurau controlul poliţiei la nivelul conducerii acestei instituţii, prin numirea în fruntea inspectoratelor judeţene de poliţie, a unor personaje fidele şi aservite politicienilor din zona respectivă. Astfel că, şefii din poliţie sunt la cheremul politicienilor ce controlează judeţul, indiferent de culoarea politică, putând fi oricând destituiţi pentru … deja celebrul "management defectuos".
Dacă lucrurile ar fi rămas numai la acest nivel, deşi nu e normal şi corect, dracul nu ar fi fost atât de negru. Deprofesionalizarea şi promovarea amatorismului nu s-ar fi realizat decât la nivelul posturilor de conducere, iar la cel al posturilor de execuţie, adică al celor ce muncesc efectiv, nu s-ar fi umblat, calitatea serviciului poliţienesc de care beneficia cetăţeanul nu ar fi avut de suferit prea mult. Din păcate, lucrurile nu s-au  oprit aici, iar mediul politic şi-a infiltrat oamenii şi la nivelul posturilor de execuţie.
Probabil că vă veţi întreba de ce ar mai avea nevoie să politizeze până la nivel de execuţie, dacă mediul politic controlează total conducerea instituţiei? Am să vă explic de ce.
Datorită specificului acestei munci de poliţie, şeful unei structuri nu poate asigura un control total, întrucât mulţi oameni din subordine, dacă sunt integri şi buni profesionişti, se pot sesiza din oficiu şi pot provoca multe neplăceri, pot supăra prin faptul că nu închid ochii la năzbâtiile ori tâmpeniile comise de privilegiaţi, beizadele sau pot dejuca "tunuri", "ţepe" ori "afaceri" puse la cale de persoane agreate de zona politică. Iar astfel de "piedici" ale unor poliţişti de rând, neînregimentaţi politic, sunt ulterior foarte greu de depăşit sau anihilat, cu toată bunăvoinţa, dăruirea şi persevernţa şefilor dependenţi de susţinerea politică teritorială.
Cum s-a realizat această deprofesionalizare şi infiltrare a multor  indivizi nerealizaţi în profesiile pentru care iniţial se pregătiseră? Simplu! Prin celebrele "încadrări din sursă externă", care au devenit dintr-o excepţie prevăzută de lege, o sursă curentă şi obişnuită de recrutare şi angajare în Poliţia Română. Aceste "încadrări din sursă externă" au fost de două tipuri, respectiv:
cei infiltraţi direct din viaţa civilă cei tranferaţi de prin alte instituţii cu competenţe în domeniul vast al ordinii publice, ce nu trebuie confundat cu munca de poliţie Încadrările directe din viaţa civilă.
În acest mod au fost tranformaţi peste noapte în poliţişti o mulţime de piloşi, majoritatea în mediul politic, infiltrarea lor fiind realizată prin concursuri aranjate, cei care trebuiau să câştige cunoscând din vreme subiectele ce vor fi date la proba scrisă. Iar la interviu, proba de siguranţă, obligatorie la toate concursurile, bineînţeles că primeau nota maximă.
Încadrările prin transfer direct de la alte instituţii (cunoscute şi sub denumirea de: „alte arme”)
În acest mod au fost tranformaţi peste noapte în poliţişti o mulţime de indivizi submediocri, piloşi, majoritatea în mediul politic, infiltrarea lor fiind realizată prin aceste tranferuri directe de la „alte arme”.
Majoritatea acestora, indiferent de modalitatea prin care s-au infiltrat în Poliţia Română, nici după ani buni nu au habar de munca de poliţie, lipsindu-le acel „ceva” care să-i transforme în poliţişti adevăraţi. Ei sunt acei „descurcăreţi” interesaţi numai de benficii personale. Nu au niciun fel de chemare pentru această meserie, nu au principii sau acel simţ al dreptăţii, ceva mai dezvoltat, ce trebuie obligatoriu să existe la un poliţist  adevărat. Pentru că în cazul poliţiştilor, ca şi al doctorilor, profesorilor, artiştilor, pentru a însemna ceva în breaslă, îţi trebuie vocaţie. Iar în cazul lor, datorită mediocrităţii, mulţi confundă această vocaţie cu dorinţa de a deveni poliţist, datorată unor aşa-zise beneficii pe care le oferă o astfel de poziţie în societate. Acesta este şi motivul pentru care majoritatea dintre ei, consideră că a te descurca, în sensul de a fenta regulile, este o dovadă de bravură sau deşteptăciune. De asemnea în marea lor majoritate, au intrat în acest mod în această instituţie deoarece nu au fost capabili să treacă de admiterea dintr-o şcoală de poliţie sau la academie, mulţi nu îndeplineau nici măcar criteriile de selecţie.
Bineînţeles că cei infiltraţi în acest mod rămân recunoscători pilelor şi, la nevoie, răspund favorabil solicitărilor acestora, că doar le-au dat o pâine de mâncat, nu?
Astfel că s-a ajuns în prezent ca numărul poliţiştilor cu pregătire poliţienească de specialitate, adică cei proveniţi din scolile de pregătire a poliţiştilor, să fie destul de apropiat de al celor pătrunşi în instituţie datorită „încadrărilor din alte surse”. Iar acest fenomen ce a afectat întreaga poliţie a mai avut şi un efect secundar, deoarece promovarea pe alte criterii (pile, relaţii, dedicaţii din zona politică) în detrimentul profesionalismului, au determinat plecarea prematură din Poliţia Română, în ultimii ani, a multor poliţişti experimentaţi, profesionişti, care, cu toate păcatele lor, mai aveau multe de spus în acest domeniu. Cine i-a înlocuit? Puteţi vedea mai sus.
Concluzia este că în ultimii 15 ani s-a acţionat voit şi constant pentru deprofesionalizarea poliţiei, întrucât o instituţie puternică şi stabilă nu convine unor politicieni a căror principală preocupare e şmenuirea banilor publici, fiindcă le poate împiedica sau măcar stânjeni „afacerile”, iar pe de altă parte, nu ar mai fi atât de manevrabilă. 
Ca să înţelegeţi anomalia acestor încadrări, faceţi un exerciţiu de imaginaţie: dacă te îmbraci într-un halat alb şi te duci într-un spital, nu înseamnă că eşti medic ori asistent şi poţi acorda asistenţă medicală, la fel şi dacă te îmbraci într-o salopetă de pilot, nu înseamnă că poţi pilota un avion, iar exemplele pot continua. În consecinţă nici dacă te îmbraci într-o uniformă de poliţist, nu devii poliţist ...
Suntem conştienţi că prin rândurile de mai sus, am supărat pe acei colegi proveniţi din „surse alternative”, dar care spre deosebire de majoritatea, s-au adaptat şi au devenit nişte poliţişti buni, profesionişti şi dedicaţi acestei meserii. Pentru că da, există şi astfel de cazuri, numai că ele sunt, din păcate, doar excepţiile ce confirmă regula.