Politisti.ro
În ţara noastră foarte mulţi dintre poliţişti nu fac ceea ce ar crede orice om că trebuie să facă un poliţist, adică să prindă infactori. Aceştia sunt acei poliţişti care doar lucrează la poliţie, dar deşi sunt poliţişti, ei nu prestează o muncă de poliţie.  Deşi meseria de poliţist ar trebui în mod normal să fie una de sine stătătoare, acest lucru nu mai este de mult timp valabil în România, ci este doar o titulatură ce se atribuie tuturor celor ce lucrează pentru această instituţie.
Orice om normal ce face referire la profesia de poliţist, presupune că aceasta este îndeletnicirea de a prinde „hoţul”, la fel cum, când cineva discută despre profesia de medic sau asistent medical, ştie că asta presupune îngrijirea celor bolnavi. Şi exemplele de acest gen pot continua. Cu toate acestea, o întrebare firească ar putea fi: unde şi care este problema sau anomalia, dacă există în poliţie tot felul de poliţişti încadraţi în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire?
Păi este foarte simplu. Se spune că dacă parchezi pe locul unui handicapat, corect este să-i iei şi handicapul! Adică, dacă tot eşti poliţist şi beneficiezi de acel statut special conferit de lege, trebuie să „beneficiezi” şi de dezavantajele acestei profesii, în caz contrar protecţia oferită de statutul special este inutilă. Concret, atunci când un poliţist din operativ, ce la serviciu prinde hoţi, tâlhari, violatori sau cu alte cuvinte, se ia de guleraşe cu scursurile societăţii, se află în timpul său liber şi iese pe stradă cu soţia şi copilul, se uită din când în când peste umăr, tocmai pentru că este conştient că există posibilitatea să se întâlnească accidental sau nu, cu „clienţii” săi de la serviciu. Acest lucru, nu mai este valabil în cazul acelor poliţişti ce lucrează în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire. Atunci de ce este nevoie ca ei să fie poliţişti şi să beneficieze de protecţia unui statut special?
O altă problemă şi mai importantă, este că atunci când cei ce ne conduc sau cei din presă, fac calcule şi stabilesc numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor, avem nişte rezultate mincinoase şi ne furăm singuri căciula. Pentru că pe lângă faptul că sunt asimilaţi poliţiştilor toţi maidanezii locali sau soldăţoii din jandarmerie (care deşi ei trăiesc cu această impresie, nu fac muncă de poliţie), sunt luaţi în calcul şi toţi aceşti: doctori, instalatori, asistenţi medicali, lăutari, sportivi, secretare, şoferi, cameramani, ziarişti, purtători de polonice, plimbători de hârtiuţe, agenţi procedurali, purtători de grijă, etc care sunt poliţişti şi mulţi dintre ei au grade de comisari şefi sau chiar şi de chestor. Deşi toţi aceştia nu instrumentează dosare penale, nu prind hoţul, majoritatea nici măcar nu intră în contact cu vreun infractor, chiar şi după ce a fost prins de poliţiştii din operativ. Această categorie de personal din Poliţia Română este formată din poliţişti ce văd infractorii numai prin ziare sau la televizor, ei nu au contact direct cu scursurile societăţii.

Mai mult decât atât, când s-au stabilit criteriile după care s-au făcut disponibilizările în rândul poliţiştilor, primul şi cel mai important criteriu a fost cel al eliminării din instituţie a celor cu „probleme”, adică acei poliţişti cercetaţi. Asta în condiţiile în care aceşti „poliţişti doar cu numele” datorită faptului că prin natura atribuţiilor pe care le au, nu intră niciodată în contact cu scursurile societăţii sau cu publicul, e logic că niciodată nu vor fi reclamaţi de infractorii pe care-i cercetează sau de oricine altcineva, cum se întâmplă în cazul celor din operativ, pentru că pur şi simplu, nu supără prin activitatea lor pe nimeni, chiar dacă greşesc. Trebuie reamintit aici şi cum domnul ministrul Igaş, ieşea în mass-media şi povestea întregii ţări că Poliţia Română este o intituţie prea „grasă”, pozând astfel într-un fel de axion al poliţiei, atunci când ne povestea despre eliminiarea paraziţilor şi mărirea numărului de poliţişti din stradă.
În realitate, lucrurile s-au întâmplat tocmai invers. Criteriile de disponibilizare au fost concepute astfel încât să protejeze  tocmai pe aceşti „poliţişti doar cu numele”, iar cele mai şifonate structuri în urma disponibilizărilor au fost tot cele operative, pentru că după cum bine se ştie, numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Cum s-a ajuns în această situaţie? În cea mai mare parte, „mulţumită” încadrărilor din sursă externă, prin care foarte mulţi politicieni, demnitari publici sau şefi din minister ori poliţie şi-au introdus în această instituţie tot felul de nepoţei, cumnaţi, amante, veri, vecini sau cunoştinţe, sub falsul pretext că ar fi „specialişti”. În realitate majoritatea sunt doar nişte rataţi în domeniile în care s-au pregătit iniţial, pentru că dacă ar fi fost într-adevăr competenţi şi profesionişti, se realizau în acele domenii, unde remunerarea nici nu se compară cu ce primesc ca poliţişti.
O altă cauză ar fi şi subfinanţarea sistemului şi remunerarea personalului civil din poliţie la nişte nivele jignitoare pentru orice loc de muncă ce necesită o calificare. Datorită acestei anomalii, s-a împământenit artificiul prin care personalul din structurile de secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire, a fost trecut în corpul poliţiştilor, deşi nu prestează o muncă care să necesite protecţia oferită de statutul special.
Atenţie, nu spun că munca celor din aceste structuri nu este importantă sau necesară, ci doar că acel statut special este complet inutil în aceste cazuri şi normal ar fi ca aceşti oameni să rămână „specialişti”, nu poliţişti. Şi să fie plătiţi corespunzător după adevărata importanţă a muncii pe care o prestează. Numai aşa se vor elimina situaţiile penibile şi incredibile într-o societate normală, cum ar fi de exemplu, faptul că există „poliţişti” angajaţi în ultimii ani, fără să fi absolvit o scoală de poliţie şi care nu au tras niciodată cu o armă de foc înainte de a fi angajaţi. Sau existenţa unor compartimente penibile de „orientaţi” formate dintr-un ofiţer şi un agent (evident unul şef şi altul subordonat/executant) care au ca unică atribuţie de serviciu: întocmirea planificărilor (tabele, liste şi situaţii). Tare, nu!
Totuşi, nu ar fi deloc corect faţă de colegii mei, dacă nu aş menţiona că în această adevărată armată a „poliţiştilor doar cu numele”, există şi o categorie separată a unor privilegiaţi, care trebuie delimitaţi foarte clar şi nu trebuie puşi pe acelaşi palier cu ceilalţi, deoarece prin ceea ce fac, nu sunt decât nişte trântori sau căpuşe d.p.d.v. al aportului pe care îl au la prestarea serviciului public pe care Poliţia Română trebuie să-l ofere populaţiei. Este vorba despre toţi trântorii şi căpuşele din Clubul Dinamo, Ansamblul Ciocarlia, Directia Sport si Traditii, Aparatul Central din M.A.I. şi alte asemenea enclave, ce din păcate sunt populate cu aşa zişi poliţişti.
Dacă minţile luminate ale acestei ţări consideră că este nevoie ca Ministerul de Interne să aibă un Centru Cultural, deşi mi se pare o anomalie din moment ce există un minister al culturii, atunci ce legătură şi la ce foloseşte „Biroul Tradiţii şi Educaţie” din M.A.I. d.p.d.v. al muncii de poliţie, din moment ce este necesar să fie populat cu poliţişti?
De ce este necesar ca sportivii ce au obţinut rezultate remarcabile să fie transformaţi în poliţişti, din moment ce nu au nicio legătură sau tangenţă cu această profesie?
Da, sunt de acord că au adus faimă şi prestigiu României, dar corect este ca tot această ţară să le arate recunoştinţa şi aprecierea, răsplătindu-i cum trebuie şi cum merită, fără tot felul de artificii penibile specifice perioadei comuniste, astfel încât să ajungem în situaţia în care să existe chestori de poliţie ce nu au prins în viaţa lor un hoţ, ce nu şi-au pus semnătură în viaţa lor pe un referat de terminare a urmăririi penale.
Concluzia este că în Poliţia Română s-a ajuns în situaţia în care, dacă un poliţist prinde un hoţ, mai există alţi zece poliţişti ce contabilizează acest fapt, îl introduc în statistici, studii sau tot felul de cercetări. Iar poliţişti care să facă muncă adevărată de poliţie sunt din ce în ce mai puţini, tocmai datorită deprofesionalizării acestei instituţii şi a transformării acestei meserii într-o titulatură ce se ataşează altor profesii.
Oare, este nejustificat şi injust ca poliţistul să rămână numai acela care prinde hoţul, doar cel ce s-a pregătit şi s-a specializat să facă acest lucru, iar această meserie să fie una de sine stătătoare?  Nici vorbă, ar fi doar o intrare în normalitate, din moment ce eu dacă îmbrac un halat de doctor într-un spital, nu înseamnă că sunt sau am devenit chirurg, îmi trebuie şi o pregătire pentru asta. Adică cel ce s-a pregătit într-o anumită meserie trebuie să rămână ceea ce este, nu să devină şi poliţist. Dacă lucrezi la poliţie nu înseamnă că trebuie musai să fii şi poliţist. Poliţist trebuie să fie numai cel ce face cu adevărat muncă de poliţie, adică cel ce prinde hoţul, mai exact cei din structurile operative.
În felul acesta, când se va mai calcula numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor nu ne vom mai fura siguri căciula şi domnul ministru Igaş nu va mai poza în „inamicul grăsimii din poliţie”, declarând în mass-media că a făcut curăţenie şi toţi cei ce nu au legătură cu această profesie au fost disponibilizaţi, pentru că realitatea este, din păcate, cu totul alta.
Politisti.ro
Cei ce au condus şi conduc în prezent Poliţia Română au reuşit s-o transforme într-o instituţie politizată şi aservită în totalitate intereselor politicienilor de la nivel local, indiferent de ce zonă a ţării am discuta. Iar acest lucru nu se întâmplă de ieri sau de azi, ci de ani buni de zile. Cum a fost posibil acest lucru? Prin deprofesionalizarea acestei instituţii, mai exact prin "încadrările din sursă externă".
Procesul slăbirii şi transformării poliţiei într-o instituţie aservită total, nu a început sub regimul actual, el a fost iniţiat cu ceva vreme înainte. Absolut toate regimurile postdecembriste îşi asigurau controlul poliţiei la nivelul conducerii acestei instituţii, prin numirea în fruntea inspectoratelor judeţene de poliţie, a unor personaje fidele şi aservite politicienilor din zona respectivă. Astfel că, şefii din poliţie sunt la cheremul politicienilor ce controlează judeţul, indiferent de culoarea politică, putând fi oricând destituiţi pentru … deja celebrul "management defectuos".
Dacă lucrurile ar fi rămas numai la acest nivel, deşi nu e normal şi corect, dracul nu ar fi fost atât de negru. Deprofesionalizarea şi promovarea amatorismului nu s-ar fi realizat decât la nivelul posturilor de conducere, iar la cel al posturilor de execuţie, adică al celor ce muncesc efectiv, nu s-ar fi umblat, calitatea serviciului poliţienesc de care beneficia cetăţeanul nu ar fi avut de suferit prea mult. Din păcate, lucrurile nu s-au  oprit aici, iar mediul politic şi-a infiltrat oamenii şi la nivelul posturilor de execuţie.
Probabil că vă veţi întreba de ce ar mai avea nevoie să politizeze până la nivel de execuţie, dacă mediul politic controlează total conducerea instituţiei? Am să vă explic de ce.
Datorită specificului acestei munci de poliţie, şeful unei structuri nu poate asigura un control total, întrucât mulţi oameni din subordine, dacă sunt integri şi buni profesionişti, se pot sesiza din oficiu şi pot provoca multe neplăceri, pot supăra prin faptul că nu închid ochii la năzbâtiile ori tâmpeniile comise de privilegiaţi, beizadele sau pot dejuca "tunuri", "ţepe" ori "afaceri" puse la cale de persoane agreate de zona politică. Iar astfel de "piedici" ale unor poliţişti de rând, neînregimentaţi politic, sunt ulterior foarte greu de depăşit sau anihilat, cu toată bunăvoinţa, dăruirea şi persevernţa şefilor dependenţi de susţinerea politică teritorială.
Cum s-a realizat această deprofesionalizare şi infiltrare a multor  indivizi nerealizaţi în profesiile pentru care iniţial se pregătiseră? Simplu! Prin celebrele "încadrări din sursă externă", care au devenit dintr-o excepţie prevăzută de lege, o sursă curentă şi obişnuită de recrutare şi angajare în Poliţia Română. Aceste "încadrări din sursă externă" au fost de două tipuri, respectiv:
cei infiltraţi direct din viaţa civilă cei tranferaţi de prin alte instituţii cu competenţe în domeniul vast al ordinii publice, ce nu trebuie confundat cu munca de poliţie Încadrările directe din viaţa civilă.
În acest mod au fost tranformaţi peste noapte în poliţişti o mulţime de piloşi, majoritatea în mediul politic, infiltrarea lor fiind realizată prin concursuri aranjate, cei care trebuiau să câştige cunoscând din vreme subiectele ce vor fi date la proba scrisă. Iar la interviu, proba de siguranţă, obligatorie la toate concursurile, bineînţeles că primeau nota maximă.
Încadrările prin transfer direct de la alte instituţii (cunoscute şi sub denumirea de: „alte arme”)
În acest mod au fost tranformaţi peste noapte în poliţişti o mulţime de indivizi submediocri, piloşi, majoritatea în mediul politic, infiltrarea lor fiind realizată prin aceste tranferuri directe de la „alte arme”.
Majoritatea acestora, indiferent de modalitatea prin care s-au infiltrat în Poliţia Română, nici după ani buni nu au habar de munca de poliţie, lipsindu-le acel „ceva” care să-i transforme în poliţişti adevăraţi. Ei sunt acei „descurcăreţi” interesaţi numai de benficii personale. Nu au niciun fel de chemare pentru această meserie, nu au principii sau acel simţ al dreptăţii, ceva mai dezvoltat, ce trebuie obligatoriu să existe la un poliţist  adevărat. Pentru că în cazul poliţiştilor, ca şi al doctorilor, profesorilor, artiştilor, pentru a însemna ceva în breaslă, îţi trebuie vocaţie. Iar în cazul lor, datorită mediocrităţii, mulţi confundă această vocaţie cu dorinţa de a deveni poliţist, datorată unor aşa-zise beneficii pe care le oferă o astfel de poziţie în societate. Acesta este şi motivul pentru care majoritatea dintre ei, consideră că a te descurca, în sensul de a fenta regulile, este o dovadă de bravură sau deşteptăciune. De asemnea în marea lor majoritate, au intrat în acest mod în această instituţie deoarece nu au fost capabili să treacă de admiterea dintr-o şcoală de poliţie sau la academie, mulţi nu îndeplineau nici măcar criteriile de selecţie.
Bineînţeles că cei infiltraţi în acest mod rămân recunoscători pilelor şi, la nevoie, răspund favorabil solicitărilor acestora, că doar le-au dat o pâine de mâncat, nu?
Astfel că s-a ajuns în prezent ca numărul poliţiştilor cu pregătire poliţienească de specialitate, adică cei proveniţi din scolile de pregătire a poliţiştilor, să fie destul de apropiat de al celor pătrunşi în instituţie datorită „încadrărilor din alte surse”. Iar acest fenomen ce a afectat întreaga poliţie a mai avut şi un efect secundar, deoarece promovarea pe alte criterii (pile, relaţii, dedicaţii din zona politică) în detrimentul profesionalismului, au determinat plecarea prematură din Poliţia Română, în ultimii ani, a multor poliţişti experimentaţi, profesionişti, care, cu toate păcatele lor, mai aveau multe de spus în acest domeniu. Cine i-a înlocuit? Puteţi vedea mai sus.
Concluzia este că în ultimii 15 ani s-a acţionat voit şi constant pentru deprofesionalizarea poliţiei, întrucât o instituţie puternică şi stabilă nu convine unor politicieni a căror principală preocupare e şmenuirea banilor publici, fiindcă le poate împiedica sau măcar stânjeni „afacerile”, iar pe de altă parte, nu ar mai fi atât de manevrabilă. 
Ca să înţelegeţi anomalia acestor încadrări, faceţi un exerciţiu de imaginaţie: dacă te îmbraci într-un halat alb şi te duci într-un spital, nu înseamnă că eşti medic ori asistent şi poţi acorda asistenţă medicală, la fel şi dacă te îmbraci într-o salopetă de pilot, nu înseamnă că poţi pilota un avion, iar exemplele pot continua. În consecinţă nici dacă te îmbraci într-o uniformă de poliţist, nu devii poliţist ...
Suntem conştienţi că prin rândurile de mai sus, am supărat pe acei colegi proveniţi din „surse alternative”, dar care spre deosebire de majoritatea, s-au adaptat şi au devenit nişte poliţişti buni, profesionişti şi dedicaţi acestei meserii. Pentru că da, există şi astfel de cazuri, numai că ele sunt, din păcate, doar excepţiile ce confirmă regula.
Politisti.ro

de Politisti.ro, în Profesional,

Sunt foarte mulţi concetăţeni ce se plâng că poliţiştii stau la pândă. În general această idee a fost preluată de la televizor, unde fel şi fel de persoane ce nu au vreo legătură cu acest domeniu al muncii de poliţie, îşi dau cu părerea. Iar această aşa-zisă problemă a fost imediat preluată în special de cei certaţi cu legea, în încercarea penibilă şi jenantă de a-şi justifica comportamentul de tip "kamikaze", pe care îl adoptă atunci când sunt la volan, mulţumită mentalităţii tipice celui ce se crede buricul pământului.
Ce este şi mai rău, este faptul că datorită încadrărilor directe şi a politizării excesive a Poliţiei Române, au ajuns în fruntea acestei instituţii specimene ce nu au nicio legătură cu acest domeniu şi care nu au studii de specialitate în munca de poliţie, dar care îşi dau cu părerea şi chiar au puterea de decizie să modifice proceduri sau modul de acţiune al poliţistului, deşi au ajuns în Academia de Poliţie sau una din cele două şcoli de poliţie, doar în vizită, iar despre manualele de tactică poliţienească doar au auzit. Sau dacă au absolvit vreo astfel de şcoală, au trecut prin ea la fel ca gâsca prin apă. Astfel de conducători, ies în mass-media şi abordează acest subiect, ţinând trena tuturor habarniştilor formatori de opinie, ce au devenit peste noapte specialişti în absolut toate domeniile.
Revenind la acest stereotip, ce a fost indus în conştiinţa românilor, conform căruia poliţistul nu trebuie să "stea la pândă", trebuie să ştiţi că este o FALSĂ PROBLEMĂ. 
În primul rând, această „pândă”, nu s-a inventat în România, se practică peste tot în lume şi în absolut toate manualele de tactică poliţienească, această SUPRAVEGHERE (pentru că aşa se numeşte) a unei zone, este printre primele măsuri şi procedee pe care le învaţă orice viitor poliţist din toată lumea asta. Pentru că această supraveghere este una dintre măsurile specifice poliţiştilor din lumea întreagă prin care surprind în flagrant persoanele ce încalcă legea şi este evident că ea se aplică şi în domeniul traficului rutier.
În al doilea rând, munca de prevenire nu constă nicidecum în prezenţa poliţistului la vedere, în stradă. Ba din contră, un astfel de mod de acţiune, are ca efect reducerea fluenţei traficului în aceea zonă, întrucât majoritatea conducătorilor auto, la vederea unui poliţist frânează din instinct, chiar dacă nu există niciun motiv real să o facă. Şi sunt convins că fiecare dintre voi aţi întâlnit o astfel de situaţie în trafic, unde cei din faţă frânează fără vreun rost, la vederea unui poliţist.
În occident, poliţia rutieră are un mod de acţiune cu totul şi cu totul diferit, pe care mulţi dintre românii ce au mers pe acolo l-au simţit pe pielea lor. Dar, evident că acolo nu mai sunt deranjaţi sau revoltaţi. De exemplu, în Germania  aproximativ 80% dintre efective, acţionează în ţinută civilă şi cu autoturisme fără însemne, dar dotate cu sisteme radar. De ce? Pentru că neamţul îşi doreşte să circule fără stres, linistit şi relaxat, dar în condiţii de siguranţă, iar poliţia rutieră să-şi facă simţită prezenţa numai acolo unde este nevoie şi se impune acest lucru. Rezultatul este că poliţia rutieră de la ei este peste tot, dar nu la vedere, pentru a intimida sau stânjeni participanţii la trafic, iar atunci când apare vreun inconştient, poliţiştii apar imediat şi îl temperează pe inconştient.
Aici puteţi vedea cum arată maşinile echipate cu aparate radar la elveţieni:
Peste tot în lumea asta „frica păzeşte strugurii”, fie că ne place nouă sau nu să o recunoaştem. Dar asta nu înseamnă că cetăţeanul de rând trebuie să fie stresat, intimidat sau exasperat de o prezenţă asemănătoare unei stări de asediu a poliţiei. E doar un mod rudimentar de a face prevenire şi mai ales o dovadă a unor viziuni de mult depăşite. Cetăţeanul de rând, cel cinstit şi cerebral trebuie şi are dreptul să se deplaseze dintr-un punct în celălalt, într-un mod sigur şi fără să fie agasat de prezenţa aparatului represiv al societăţii. În realitate, majoritatea oamenilor, care este formată din cei cinstiţi şi cerebrali, nu sunt interesaţi unde a amplasat poliţia aparatul radar, sau dacă poliţistul stă la pândă după vreun copac, panou publicitar ori chiar cocoţat în vreun pom, deoarece stilul normal de conducere nu contravine regulilor de circulaţie.
În schimb la noi, conform trendului ultimilor ani, cei certaţi cu legea sunt promovaţi cu obstinaţie, fiind şi cei mai vizibili, ba chiar transformându-se în formatori de opinie. Aceştia sunt cei mai revoltaţi şi promovează această falsă problemă. Şi uite aşa românul de rând este manipulat şi total debusolat, de tot felul de habarnişti ce au reuşit în decursul ultimilor ani, să inducă în conştiinţa publică ideea conform careia poliţistul trebuie să stea proţăpit în mijlocul drumului, pentru a face … vezi doamne, „prevenire”. O tâmpenie, mai ales dacă luăm în considerare că acelaşi român îşi doreşte să nu mai fie oprit fără motiv, pentru celebrele controale de rutină specifice vremurilor de dinainte de ’89. Sigur că la noi, trebuie să mai treacă multă vreme până ce românii vor realiza că acest concept utilizat în occident, ce presupune ca poliţia să-şi facă simţită prezenţa numai acolo unde este nevoie şi unde se impune, este mult mai eficient şi civilizat. Deocamdată suntem încă într-un stadiu rudimentar, unde majoritatea românilor nu vor să fie opriţi fără motiv, dar nici să fie supraveheaţi discret. Dacă s-ar putea să nu mai existe niciun fel de regulă, restricţie sau control!?
În schimb, când românul trece frontiera, instantaneeu are loc o tranformare radicală a comportamentului său pe şoselele străine. Nu mai este deloc revoltat de tratamentul primit din partea poliţiştilor străini, uitând complet de stilul de conducere de tipul „kamikaze” pe care-l adoptă în ţară.
Cu siguranţă veţi auzi şi de aceea scuză penibilă invocată pe post de circumstanţă atenuantă sau justificare, în legătură cu starea infrastructurii din România. Nu e decât o altă modalitate prin care ne furăm singuri căciula. Pentru că modul de acţiune al poliţiei nu are nicio legătură cu infrastructura. Este o imbecilitate ca cineva să-şi justifice încălcarea unor reguli cu bună ştiinţă, motivând că nu poate ajunge într-un anumit interval de timp la o distanţă anume. Asta ar însemna ca haosul să se instaureze în mod oficial şi toţi descreieraţii, inconştienţii sau „reisării” sătuli de NFS, să circule după cum îi taie capul, întrucât nu există o infrastructură corespunzătoare.
În concluzie, o poliţie rutieră eficientă cu adevărat, este atunci cand supravegherea traficului se face atât de bine, încât cel ce a încălcat legea este imediat identificat, oprit şi temperat, fără ca ceilalţi participanţi la trafic să observe. Prevenirea NU constă în prezenţa la vedere a politistului, pe post de sperietoare. La fel cum "pânda" este o măsură poliţienească elementară, ce se învaţă în toate sistemele poliţieneşti din lumea asta, încă din cele mai vechi timpuri.
Dacă faci parte din categoria celor deranjaţi de pânda poliţiei rutiere, te invit să conduci legal, respectând regulile de circulaţie. În felul acesta nu vei mai fi interesat unde şi cum este amplasat aparatul radar. Lasă-i fără obiectul muncii, bagă-i în şomaj!