Catalin

de Catalin, în Timp liber,

Luger cu al său Parabellum a schimbat complet şi iremediabil domeniul armelor de foc. Pistolul Luger sau Parabellum constituie o piatră de hotar în istoria armelor. Probabil vă întrebaţi de ce aceeaşi armă este cunoscută sub două denumiri diferite. Acest lucru se datorează faptului că în Europa a fost cunoscut şi comercializat sub denumirea de „Parabellum” ce vine de proverbul latin: „Si vis pacem, para bellum” (dacă vrei pace, pregăteşte-te de război), iar în Statele Unite pistolul a fost cunoscut după numele celui ce l-a creat,  respectiv Luger (Georg J. Luger).
Noutatea pe care a adus-o Luger cu al său Parabellum la acea vreme a fost faptul că pistolul său se încărca şi se arma automat, fără a mai fi nevoie ca trăgătorul să acţioneze cocoşul, ca în cazul revolverelor, ce erau foarte populare la aceea vreme. Pistolul creat de Georg Luger în 1898 este probabil una dintre cele mai celebre arme, este foarte uşor recunoscut chiar şi de către necunoscători, iar acest lucru se datorează modului în care arată arma. Chiar şi astăzi, datorită formei sale este unic, iar la capitolul ergonomie şi eleganţă este considerat a fi un etalon. Forma sa, unghiul dintre ţeavă şi crosă, greutatea şi echilibrarea pistolului sunt considerate de către mulţi specialişti a fi ideale.
Totuşi trebuie menţionat că pistolul Parabellum nu a fost o idee complet originală, Luger doar a îmbunătăţit o armă ce exista deja şi care fusese creată de către Hugo Borchardt. Numai că pistolul Borchardt nu s-a bucurat de succes tocmai datorită formei sale neobişnuite, a greutăţii şi echilibrării deficitare, exact capitolele pe care austriacul Georg Luger le-a îmbunătăţit la al său Parabellum.
 
Succesul pistolului Parabellum s-a datorat şi perioadei în care el a apărut. Armata elveţiană a fost prima care a adoptat acest model de armă, în urma unor teste repetate pe parcursul câtorva ani. Deşi armele semiautomate încă nu se bucurau de o încredere suficientă, fiabilitatea lor fiind deficitară la început, în comparaţie cu mult mai popularele revolvere. Dar cu toate acestea, Luger a reuşit să perfecţioneze şi să pună la punct sistemul pistolului său Parabellum, astfel că elveţienii sunt primii în istorie care au adoptat ca armă oficială un pistol semiautomat. Iar această decizie a atras atenţia şi celorlalte forţe armate din întreaga lume.
Chiar şi în Statele Unite, unde revolverele se bucurau de o imensă popularitate, iar rezistenţa la noutăţi era extrem de accentuată, pistolul Luger a stârnit interesul, iar în 1901 au fost comandate o mie de pistoale pentru a fi testate. Numai că reticienţa şi tradiţionalismul americanilor au făcut ca avantajele acestei arme să nu fie apreciate şi rapoartele din urma testelor nu au fost deloc favorabile, cea mai frecventă critică referindu-se la calibrul prea mic (7,65 mm) pe care îl folosea pistolul Luger la aceea vreme. Acelaşi feedback negativ în privinţa calibrului a venit şi de la armata germană, fapt ce l-a determinat pe Georg Luger să mărească diamentrul ţevii pistolului, dar fără să modifice orice altă componentă a pistolului, rezultatul fiind apariţia calibrului de 9 mm, ce avea să devină cel mai celebru, folosit şi răspândit calibru pentru armele scurte, fapt valabil chiar şi astăzi. Astfel că putem spune fără teama de a greşi, că apariţia calibrului 9 mm atât de răspândit şi preferat chiar şi astăzi se datoreză austriacului Georg Luger şi pistolului său Parabellum, denumire ce o veţi întâlni pe multe dintre cutiile cu muniţie de 9 mm.
După adoptarea calibrului de 9 mm, Luger cu al său pistol Parabellum a înregistrat probabil cel mai important succes de piaţă în 1904, când armata germană a lansat o importantă comandă pentru acest pistol în vederea folosirii ca armă oficială de serviciu. Chiar şi pe piaţa privată Luger s-a bucurat de un real succes, în ciuda preţului piperat, mai mult de jumătate din vânzări se îndreptau către americanii de rând. Nu a mai fost decât o chestiune de timp până ce armata americană a solicitat o nouă rundă de teste cu pistolul. Numai că americanii i-au cerut lui Georg Luger să le furnizeze pistolul cu un calibru mai mare decât cel de 9 mm (38 cal), mai exact .45 cal (11,35 mm). Cu toate acestea, în urma testelor făcute de americani pistolul Luger a pierdut competiţia cu competitorul să direct Colt 45 Automatic conceput de către americanul John Browning, dar nu datorită perfomanţelor cât mai mult naţionalismului americanilor, ce s-au dovedit a fi greu de convins să adopte un pistol fabricat în afara Statelor Unite. Însă un an mai târziu, la 27 august 1908, armata germană a adoptat în mod oficial pistolul Luger ca armă de serviciu şi astfel „Pistole Parabellum” şi-a asigurat locul în istoria mondială a industriei de armament. Ulterior, această armă a fost adoptată la scară mondială de foarte multe ţări, astfel că după Elveţia şi Germania au urmat Portugalia, Bulgaria, Olanda, Brazilia, chiar şi Rusia. Dar cel mai mare şi consistent contract de furnizare l-a constituit cel pentru armata germană.
Astăzi pistolul Luger Parabellum este foarte căutat şi vânat de către colecţionari, existând o mulţime de variante  în care a fost fabricat.
Politisti.ro

de Politisti.ro, în Dotare şi echipamente,

Zilele trecute a apărut pe la televizor pentru scurt timp, ştirea referitoare la angajatul de la S.R.I. ce s-a împuşcat în urma unui incident de tragere care a avut loc în poligon. Pănă aici nimic extraordinar, sigur exceptând aici pe cei din televiziunile tabloide, cărora le place să se autointituleze ca fiind „de ştiri”. Evident că au afişat imediat pe ecrane „Breaking News” sau „News alert„, deşi incidentul avusese loc cu câteva zile în urmă şi cu toate astea au început să-şi dea cu părerea despre nişte lucruri de care habar nu au, autopanicându-se în stilul deja devenit şablon, în fuga disperată după audienţă.
Ce a atras atenţia, a fost faptul că printre deontologi, atotştiutori rataţi şi băgatorii în seamă pe care îi vedem zilnic prin studiourile tv, s-a găsit un fost director al Serviciului Român de Informaţii (nu-i reţin numele şi e complet lipsit de importanţă) să pozeze şi să se dea un mare specialist şi cunoscător în acest domeniu al armelor. Ba chiar era şi prezentat ca fiind un fin cunoscător şi un specialist desăvârşit, în condiţiile în care omul confundă revolverul cu pistolul. Să te prăpădeşti de râs, nimic altceva! Ex-directorul vorbea folosind termenul de „revolver”, dar descria modul de funcţionare al unui pistol. Şi toţi cei de lângă el se uitau precum broasca la sudură, fiind profund impresionaţi de expertiza omului în domeniu.  Cel mai probabil a ajuns director al unui serviciu de informaţii pe filieră politică şi aşa se explică faptul că nu cunoaşte nici măcar  noţiunile de bază în privinţa armelor de foc, dar să te mai şi dai un specialist în domeniu arată cam cât de firească a devenit impostura în societatea noastră. 
De acolo a apărut şi ideea aceestei postări, deşi sunt convins că majoritatea dintre voi ştiţi foarte bine, care este diferenţa între un pistol şi un revolver, nu strică o postare care să lămurească problema pentru cei ce nu au avut vreo legătură cu acest domeniu, al armelor de foc.
În primul rând, ce trebuie să reţineţi este faptul că revolverul nu este acelaşi lucru cu pistolul. Ambele fac parte din categoria armelor de foc „scurte” sau „handguns” (de mână), numai că diferenţa majoră între ele este modul lor de funcţionare.

În termeni comuni, toate revolverele au un cilindru rotativ (cunoscut şi ca „butoiaş„) care se rotește, având ca scop aducerea unui cartuş în poziţia de tragere, mai exact în dreptul ţevii şi al percutorului. Se poate spune şi că orificiile din cilindru rotativ în care se introduc cartuşele, îndeplinesc rolul de „cameră a cartuşului„. O altă mare diferenţă faţă de pistoale este că în cazul revolverelor, tubul gol nu este aruncat după executarea focului, el rămâne în cilindrul rotativ. De asemenea în cazul majorităţii revolverelor este necesară armarea după fiecare foc în funcţie de tipul lor, pentru că şi aici tehnica a evoluat şi în prezent există revolvere: „single action” şi „double action„.
Un pistol are o singură cameră, iar cartuşele sunt introduse acolo pe rând dintr-o magazie (încărcător). Acest tip de armă se armează (reîncarcă) automat şi aruncă afară tubul gol al cartuşului după ce proiectilul (glonţul) a plecat. Ele pot fi automate sau semiautomate, dar nu are rost să intru în astfel de detalii. Sistemul de funcţionare şi mecanismele pistoalelor sunt mult mai complicate d.p.d.v. tehnologic, iar acest lucru aduce şi avantaje dar şi dezavantaje. De exemplu în cazul pistoalelor, în funcţie de model, acestea pot trage consecutiv, fără a fi nevoie de o reîncărcare şi 17-19 focuri, în funcţie de capacitatea magaziei (încărcătorului), în timp ce în cazul revolverelor majoritatea dintre ele pot executa numai 6 focuri consecutive. Printre dezavantajele pistoalelor în comparaţie cu revolverele putem enumera probabilitatea apariţiei incidentelor de tragere mult mai mare, tocmai datorită sistemului şi mecanismului ceva mai complicat. Aici părerile sunt împărţite şi subiectul este destul de sensibil pentru cei pasionaţi de acest domeniu, ceva similar cu „războiul părerilor” dintre pasionaţii auto în ceea ce priveşte versus-ul dintre benzină şi diesel. În fine, important este că ambele sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje în cazul în care le comparăm.
 Din punct de vedere istoric, revolverul a apărut mai devreme, apariţia lui fiindu-i atribuită lui Samuel Colt undeva prin 1836, în timp ce principiul de funcţionare al pistolului a  apărut în jurul anului 1885, invenţia datorându-se lui Stevens Maxim, iar apariţia cu adevărat a pistoalelor datorându-se lui Hugo Borchardt şi Georg J. Luger.
Politisti.ro
Sunt convins că nu aţi ratat ştirea din mass media ce relata faptul că domnul Mircea Badea a fost surprins conducându-şi autoturismul cu o viteză de 162 km/h pe noua autostradă Bucureşti – Ploieşti. Până aici nimic deosebit, se poate întâmpla oricui, iar astfel de cazuri, din păcate, au devenit ceva banal în România.
De asemenea, părerea domnului Mircea Badea despre poliţişti este de notoritate şi se datorează unor frustrări personale ale domniei sale. Din nou trebuie să recunosc că nu este nimic deosebit, nu este nici primul şi nici ultimul. Majoritatea inadaptaţilor la regulile impuse de lege într-o societate civilizată au probleme cu poliţiştii şi de aici apar acele sentimente de ură faţă de această categorie profesională.
Numai că formatorul de opinie Mircea Badea a ţinut neapărat să ne demonstreze cât de ipocrit este. Tăria de caracter necesară conştientizării şi asumării cu demnitate a unei greşeli comise îi este complet străină, fapt pentru care nu a reuşit să se abţină şi a reacţionat în cel mai veritabil mod specific "cocalarilor". Concret, deşi singurel Mirciulică a recunoscut pe blogul său că a încălcat legea, postând această frază:
totuşi a simţit nevoia să facă o completare, care după mintea lui ar trebui să fie o aroganţă. Nimic mai fals, este doar o dovadă a limitărilor sale şi reacţionează exact ca toţi "cocalarii" cu valenţe de "reisări" ce trăiesc cu impresia că eşti mai grozav când conduci ca un bezmetic inconştient. Mai mult, în post scriptumul postării a mai scris:
Domnul Mircea Badea trăieşte cu senzaţia că dacă respectă legea le face un favor poliţiştilor, iar mârlănia sa nu are limite, pentru că deşi este conştient că a încălcat legea şi nu a respectat regimul de viteză, spune că va contesta sancţiunea primită în instanţă. Care ar putea fi motivul acestei contestaţii, dacă eşti conştient că ai greşit, iar sancţiunea primită a fost corectă? Singurul motiv este acela al lipsei de onoare şi demnitate, al mentalităţii specifice celor ce se cred a fi buricul pământului şi se consideră a fi deasupra legii. Toate astea, în condiţiile în care la televizor serveşte regulat românilor lecţii de viaţă ori democraţie. Este un ipocrit, ce nu a reuşit să înţeleagă până acum că libertatea nu este egală cu anarhia, iar a fi liber nu înseamnă că poţi încălca legea ori că respectarea regulilor impuse de societatea în care trăieşti este facultativă.
Abrutizarea discursului său, în care logica rudimentară după care funcţionează, cea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii, l-a dus inevitabil la alienare, de aceea a ajuns să creadă că are numai drepturi, nu şi obligaţii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui nişte amănunte penibile, ca cele privind salariu cu care îşi va plăti şoferul, deoarece pentru Mirciulică se pare că banii sunt suprema valoare. De altfel, singurul lucru la care se pricepe este acela de a arunca cu lături la comandă, pentru un pumn de biştari, cu o naturaleţe debordantă.
Dispreţul pe care i-l port e lesne de argumentat: Mircea Badea reprezintă suma a tot ce are mai detestabil poporul român. El este cel care îl critica la televizor pe Şerban Huidu, după ce a comis acel accident mortal, în timp ce în particular îşi conduce maşina ca un veritabil kamikaze. Tot el este cel care a indus în conştiinţa publică aceea teorie tâmpă, conform căreia lipsa unei infrastructuri rutiere adecvate, este un motiv şi un argument pentru ca respectarea legii să fie facultativă, povestind la televizor cum a fost sancţionat pentru viteză în toiul nopţii, pe o stradă pustie. Ca şi cum în abundenţa sa de prostie, răutate şi vulgaritate, legea nu-şi mai produce efectele într-un anumit interval orar şi pe anumite sectoare de drum. Iar într-o laşitate greu de egalat, domnul Mircea Badea îşi permite să jignească gratuit nişte oameni ce nu au făcut nimic altceva decât să-şi facă datoria. Fie că îi convine sau nu, fie că vrea să accepte sau nu, aceasta este treaba poliţiştilor de la rutieră. Ei sunt trimişi acolo de către societate să identifice şi să-i sancţioneze pe cei ce se comportă exact ca el şi nu respectă regulile impuse prin lege. Şi exact asta au făcut! Nu mai reiau şi aici discuţia despre frustrările privind "pânda” poliţiştilor de la rutieră, e o falsă problemă şi am dezbătut subiectul aici: poliţia ruieră stă la pândă.
Sigur, este de înţeles până la un punct, faptul că azi cine înjură poliţiştii este perceput ca un fel de haiduc cu tente de erou, iar această practică magnetizează până la isterie un anume tip de audienţă, pentru care în loc să stârnească indignare, primeşte aplauze. Numai că în cazul formatorului de opinie Mircea Badea este vorba de un concurs de prostie şi ticăloşie ce l-au făcut să devină atât de plin de el, încât dă pe afară şi chiar îi curge din gură pe piept.
Îi doresc sincer domnului Mircea Badea să rămână în lumea lui limitată, la salariul de care este atât de mândru, după ce a ajuns să vorbească la televizor în urma unei competiţii acerbe specifice capitalismului şi profesionalismului, ce nu s-a datorat absolut deloc faptului că a pătruns în acel domeniu cu mămicuţa de mână. Să înjure şi să jignească în continuare "boschetarii", iar destinul să nu-i servească lecţia dură, de care a avut parte domnul Şerban Huidu, care a băgat trei oameni nevinovaţi în pământ, chiar în zona în care cu un an în urmă rămăsese fără permisul de conducere. Pentru că în felul acesta nu va nenoroci nicio persoană nevinovată, putând să ne oripileze zilnic cu ipocrizia de care a dat dovadă.
Politisti.ro
Am întâlnit în dese rânduri o confuzie pe care cei ce nu au vreo legătură cu sistemul juridic o fac atunci când vine vorba despre "zilele de îngrijiri medicale" acordate victimelor de către medicul legist, de aceea am să încerc să explic aici mai pe înţelesul tuturor.
Nu puţine sunt cazurile în care am auzit din partea pasionaţilor de teorii conspiraţioniste acuzaţii privind corectitudinea şi obiectivitatea cu care poliţiştii efectuează cercetările, acuzaţii generate de cele mai multe ori de această confuzie dintre "zilele de îngrijiri medicale" şi zilele de spitalizare sau concediu medical, ce dau naştere la replici de genul: "presupusa victimă are 30 de zile pe certificatul medico-legal depus la dosar, dar el juca fotbal după 3 zile … sau mergea la serviciu în aceea perioadă".
Deşi la prima vedere pare aiurea şi anormal, este posibil şi nu e deloc o conspiraţie sau vreo dovadă că la mijloc s-ar afla vreo şmecherie, mânărie ori manevră, cum mulţi sunt tentaţi să creadă.
 "Zilele de îngrijiri medicale" NU sunt acelaşi lucru cu "zilele de spitalizare" sau "concediu medical".
Nu trebuie să le confunaţi! De exemplu în cazul unei fracturi, membrul respectiv (mână sau picior) este imobilizat şi pacientul este trimis acasă de către cei de la spital, deci nu va mai sta internat deşi o astfel de leziune este destul de serioasă, iar vindecarea acesteia nu are loc imediat ce a ieşit pe poarta spitalului. În plus dacă victima mai lucrează şi la un birou, poate merge şi la muncă fără să mai stea în concediu medical. Cu toate astea, el a suferit nişte leziuni, iar medicul legist (care nu e unul şi acelaşi cu cel de la spital/urgenţă) apreciază, coroborând cunoştiinţele din domeniul medical cu cele din sistemul juridic şi stabileşte acele zile de îngrijiri medicale, ce constituie o dovadă în procesul penal că individul a suferit vătămari corporale. Dar acestea nu corespond şi nici nu sunt acelaşi lucru cu zilele de spitalizare sau de concediu medical.
Sau să luăm un alt exemplu, cum este cazul unei banale vânătăi la un ochi, medicul legist poate stabili în certificatul medico-legal că sunt necesare 5 – 7 zile de îngrijiri medicale, perioadă necesară pentru vindecarea leziunii respective. Totuşi în această perioadă victima nu trebuie să fie internată în spital şi nici nu este neapărat nevoie să aibă concediu medical, dar cu toate acestea primeşte de la medicul legist un certificat medico-legal ce atestă că a suferit o vătămare corporală pentru a cărei vindecare sunt necesare câteva zile de îngrijiri medicale.
Tot la fel, pot exista situaţii, deşi mai rare, când numărul "zilelor de îngrijiri medicale" din certificatul medico-legal să fie mai mic decât cel al zilelor de spitalizare sau a celor de concediu medical. Tocmai pentru că în cazul examinării de către medicul legist, nu mai ţin atât de mult prefăcătoriile, văietatul şi autovictimizarea, întrucât medicul legist pe lângă cunoştiinţele de medicină are şi cunoştiinţe juridice, iar acesta este conştient că acordarea mai multor zile de îngrijiri medicale doar pe baza unor bănuieli sau a unor impresii, pot schimba încadrarea juridică a faptei şi consecinţele legale. În plus, certificatul medico-legal poate fi contestat  solicitând Comisiei Superioare de Medicină Legală o contraexpertiză, lucru ce nu este posibil în cazul documentelor eliberate la externarea dintr-un spital sau în cazul concediilor medicale.
În concluzie, când mai auziţi, diverşi "pricepuţi" ce urlă în gura mare, autovictimizându-se şi spunând că sunt supuşi unor abuzuri referitor la cercetarea penală a unui dosar, pentru că zilele menţionate în certificatul medico-legal nu corespund cu ce s-a întâmplat în realitate, e bine să ştiţi că în marea majoritate a acestor cazuri, bat câmpii cu voioşie, habar nu au despre ce vorbesc şi totul se datorează de cele mai multe ori confuziei dintre aceşti termeni.
Politisti.ro
Zilele acestea, cei ce ne conduc destinele, în complicitate cu politicienii ce se comportă exact ca nişte stăpâni pe propria moşie, ne-au mai demonstrat încă o dată, deşi nu mai era deloc necesar, că nu se doreşte absolut deloc profesionalizarea cu adevărat a Poliţiei Române. Nu doresc sub nicio formă domniile lor, ca această profesie să fie recunoscută în adevăratul sens al cuvântului.
Şi uite aşa, gimnasta Cătălina Ponor, va fi transformată peste noapte în ofiţer de poliţie, datorită voinţei unor indivizi ce nu au nicio legătură în realitate cu această profesie, indiferent că sunt politicieni, chestori sau comisari de prin clubul sportiv Dinamo sau Aparatul Central al M.A.I.
Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu domnişoara/doamna respectivă.  Da, sunt de acord că a făcut şi a dres … foarte bine, cinste ei! Dar asta nu înseamnă că trebuie transformată în poliţist peste noapte. Trebuie s-o răsplătească ţara aşa cum se cuvine şi cum merită! Fără îndoială că merită, dar asta nu înseamnă că trebuie să o facem poliţist. Prin aceste practici, termenul de ”polițist” nu mai defineşte o meserie de sine stătătoare, ci a devenit o titulatură ce se acordă ca şi un soi de recompensă.
Nu cred că este vreun secret pentru cineva, faptul că gimnasta Cătălina Ponor,  pur şi simplu, nu are absolut nicio legătură cu poliţia sau cu această profesie. De ce trebuie făcută poliţist şi nu astronaut?  Sau de ce nu, procuror, chirurg sau poate director sau manager general al unui club sportiv?
Repet, sunt de acord că a adus faimă şi prestigiu României, dar corect este ca statul român să-i arate recunoştinţa şi aprecierea, răsplătind-o cum merită prin cu totul şi cu totul alte metode, în niciun caz aşa, transformând-o peste noapte în poliţistă, fără să aibă nici cea mai vaga idee despre această profesie.
Poliţist trebuie să rămână numai cel ce se confruntă şi se ia de guleraşe cu infractorii, doar cel care şi-a dorit de la bun început şi s-a pregătit să facă acest lucru, iar această meserie să fie recunoscută ca atare. Asta dacă ne dorim profesionalism în acest domeniu. O astfel de schimbare nu ar fi altceva decât o intrare în normalitate.
Tocmai această infiltrare a tuturor „descurcăreţilor” şi a „oportuniştilor” a dus la deprofesinalizarea acestei meserii şi transformarea ei într-o titulatură. Şi astfel avem tot soiul de oameni, ce fac cu totul altceva decât ce se presupune că ar trebui să facă un poliţist.
Dacă s-ar dori ca această meserie să devină întradevăr o profesie adevărată, se pot elabora legi stricte, ghid al carierei, etc de către aceia care iau o căruţă de bani şi care se presupune că sunt deştepţi. Numai că cei ce ar trebui în mod normal să facă aceste lucruri, în complicitate cu cei ce ar trebui să apere interesele acestei categorii profesionale, sunt în majoritatea lor nişte „descurcăreţi” şi „orientaţi”, ce nu au nicio legătură cu această profesie. Nu am văzut vreo reacţie a unui sindicat al poliţiştilor sau a organizației profesionale, toţi tac mâlc şi merg pe brânci, tocmai pentru că sunt mulţi dintre ei, ce au devenit poliţişti tot prin astfel de metode compensatoare sau  recompensatoare. Nici în prezent meseria de poliţist nu se regăseşte în nomenclatorul de meserii, iar cei din organizaţia profesională a poliţiştilor au cu totul şi cu totul alte preocupări, deşi în mod nomal această recunoaştere ar trebui să fie o prioritate a lor.
Nu cu mult timp în urmă, opinia publică se oripila şi era îngrozită de masacrul pe care l-a comis un şofer, ce printr-un traseu similar a devenit poliţist când deja trecuse de prima tinereţe. Toată lumea se minuna cum de a fost posibil ca un individ ce nu avea nici în clin, nici în mânecă, să ajungă poliţist şi deci, să obţină dreptul de a deţine şi purta o armă, precum şi alte asemenea particularităţi specifice poliţiştilor. Atunci, în aceea perioadă, toată lumea a pus la zid şi blamau aceste practici, prin care oameni fără nicio legătură au fost transformaţi în poliţişti, doar cu numele. Acum în schimb, au uitat toţi şi li se pare ceva normal şi frumos …
Nu pun un semn de egalitate între gimnasta Cătălina Ponor şi dezaxatul ăla criminal. Doamne fereşte! Doar vreau să subliniez faptul că una dintre anomaliile şi o mare problemă a acestui sistem este chiar această posibilitate ca orice persoană să ajungă peste noapte poliţist, deşi nu are nicio legătură, înclinaţie, dorinţă sau vocaţie. Chiar şi dacă a adus faimă acestei ţări, nu înseamnă că trebuie transformată în ceva ce nu este şi nici nu va fi vreodată în viaţa ei, va rămâne un poliţist doar cu numele.
Cu toate că nu putem compara pe Ponor sau Lipă cu şoferul pistolar şi dezaxat ce a fost anagajat ca poliţist direct în Aparatul Central al M.A.I, există totuşi ceva ce îi leagă, o asemănare mică între ei, exact modul în care au ajuns poliţişti. Ce au făcut sau realizat în sport e o altă problemă. Nu despre asta discutăm aici. Şi nu sunt cazuri singulare sau vreo regulă conform căreia dacă este vorba despre un fost sportiv de performanţă, totul este în regulă şi automat va fi bun ca poliţist. Vă amintesc cazul acelui ex-sportiv dinamovist, devenit poliţist  la sectia 3 din Capitală, ce avea cazier încă înainte de a deveni poliţist (având o condamnare pt tâlhărie) şi care după ce a fost băgat în poliţie, tot pe „filiera Dinamo” a fost prins în Gara de Nord de colegii săi, când vindea droguri.
În cazul acestor poliţişti doar cu numele, problema este că ei NU fac muncă de poliţie. Sunt pe post de bibelou. Iar când politicienii ne numără, se pun la socoteală şi gimnastele, vâslaşii, bucătarii, lăutarii, magazionerii, jandarmii, comunitarii şi alţii de acest gen, constatându-se că … sunt prea mulţi "poliţişti" raportat la numărul de locuitori, situaţie ce nu are nicio legătură cu realitatea.  Iar toate astea, în condiţiile în care absolvenţii Academiei sau ai şcolilor de poliţie au fost ţinuţi acasă, iar deficitul de poliţişti în operativ nu a fost niciodată atât de mare.
Concluzia este că Poliţia Română suferă în prezent exact de boala provocată de muşcătura căpuşelor, are exact acele simptome, tocmai pentru că resursa umană din această instituţie este otrăvită de astfel de căpuşe, ce sunt introduse periodic, cu forţa şi total anormal în această categorie profesională.