Marius

de Marius, în Profesional,

Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce a fost necesară demilitarizarea Poliţiei Române, voi explica în următoarele rânduri adevăratele motive ce au stat la baza acestei măsuri.
Poliția română a cunoscut de-a lungul timpului multiple transformări, iar după sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial şi începutul perioadei comuniste, instituţia poliţiei a fost militarizată după modelul sovietic. Însă în perioada postdecembristă România a fost obligată să demilitarizeze Poliţia Română. Probabil că vă veţi întreba de ce? 
Demilitarizarea poliţiei a fost o condiţie pentru a intra în UE, ce se regăsea în capitolul J.A.I. (Justiţie şi Afaceri Interne). În ţările occidentale şi democratice sistemul poliţienesc ce este principala instituţie de aplicare a legii, nu are absolut nicio legătură cu sistemul militar. Dacă vă întrebaţi ce poate fi rău în faptul că Poliţia să fie structură militară, răspunsul e foarte simplu.
Prin natura ei, această instituţie are un rol coercitiv peste tot în lume, diferenţa este că în statele cu democraţii moderne cetăţeanul contribuabil, NU este cercetat, investigat, sancţionat sau reţinut de militari, pentru că astfel de practici sunt specifice regimurilor totalitare. Menţinerea ordinii publice, cercetarea, investigarea, reţinerea sau percheziţionarea, etc. unui cetăţean trebuie să se facă tot de către personal civili, într-un mod cât se poate de transparent, fără ca cei ce fac parte din vreun sistem militar să aibă vreo implicare în acest lanţ. Acest aspect este necesar pentru că sub paravanul sistemului militar nu mai poate exista şi nici nu poate fi garantată aceea transparenţă, nu mai sunt respectate drepturilor cetăţenilor, din moment ce militarul este supus altor reguli, el este cercetat şi judecat de un alt sistem distinct al justiţiei, iar sistemul militar prin natura lui, este închis pubilicului. Ori sub acest paravan al secretului militar se pot ascunde sau muşamaliza multe abuzuri împotriva cetăţenilor, iar din această cauză, nicăieri în tările cu o democraţie consolidată şi adevărată NU veţi vedea că un cetăţean să fie legitimat, controlat, percheziţionat, cercetat, investigat sau reţinut de către un militar, decât în situaţii de excepţie clar definite de lege.
Demilitarizarea poliţiei s-a făcut obligatoriu şi strict pentru respectarea legislaţiei şi a principiilor europeane, să putem adera la UE, întrucat conform normelor europene nu trebuie să existe atribuţii de cercetare penală a cetăţenilor de către instituţii militare.
Nu se admite într-o societate democratică amestecul militarilor în cercetarea, urmarirea penală şi exercitarea actelor procedurale, tocmai pentru a nu se acoperi aşa cum se proceda înainte pe timpul miliţiei, sub pretextul secretului militar, a activităţilor speifice la care se impune din punct de vedere legislativ transparenţă şi asistenţa civilă, informare publică a acţiunilor şi aşa mai departe. 
Scopul politicilor europene în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne este păstrarea şi extinderea unitară a zonei de libertate, securitate şi justiţie care există deja în Uniunea Europeană. Politicile europene legate de justiţie şi afaceri interne prevăd aspecte foarte clare în acest sens cu o importanta excepţională referitor la existenţa unor structuri judiciare şi poliţieneşti unice, independente, corecte şi eficiente, cât şi eliminarea orcărui paralelism instituţional ori a reglementărilor de competenţe similare în acest domeniu. 
În plus, trebuie precizat că UE nu a solicitat niciodată şi nici nu o să ceară vreodată înfiinţarea sau existenţa poliţiei locale. Astfel de afirmaţii sunt doar minciuni sfruntate care se vehiculează permanent de clasa politică la TV şi după care se ascund primarii din România pentru a-şi justifica apucăturile feudale.
UE nu doreşte ca instituţiile de aplicare a legii să fie sub control politic, ba din contră, tot în urma negocierilor de aderare a rezultat şi statutul funcţionarului public al cărui scop teoretic a fost să depolitizeze şi să pună la adăpost funcţionarul public oferindu-i o imparţialitate. Cel puţin asta a solicitat în repetate rânduri UE, dar conform obiceiurilor balcanice, politicienii români au răstălmacit şi au modificat acel statut până ce s-a ales praful de el, pentru că şi-au dorit să controleze orice domeniu. Mai mult decât atât, UE solicită statelor membre să elimine paralelismul existent în domeniul instituţiilor de aplicare a legii, tocmai de aceea această aşa-zisă solicitare a europenilor pentru a se înfiinţa poliţia locală e o mare minciună pe care politicienii şi în special primarii spăgari o servesc românilor din dorinţe lesne de înţeles. 
Marius
Pentru a intra în normalitate Poliţia Română trebuie să instituţionalizeze conceptul de parteneriat prin formarea unor echipe ce acţionează în stradă doar din poliţişti şi să desfiinţeze orice forme de patrule mixte sau colaborări cu lucrători din alte instituţii.
Absolut toţi poliţiştii ştiu că aceste "colaborări" ce presupun desfăşurarea activităţilor specifice împreună cu lucrători din cadrul altor instituţii (este vorba în special de jandarmi şi gardienii locali) NU ajută cu nimic poliţia şi nici pe poliţişti. Mai mult, aceşti "parteneri de ocazie" fură cu neruşinare munca poliţistului şi raportează mincinos activitatea desfăşurată de acesta ca şi cum ar fi desfăsurată de ei. Nu este niciun secret că atât jandarmii cât şi gardienii locali, când acţionează împreună cu un poliţist, nu se implică, nu fac nimic, doar asistă impasibili la activităţile desfăşurate de poliţist, iar la finalul programului de lucru consemnează mincinos în rapoartele lor absolut toate activităţile desfăşurate de poliţist, activităţi la care ei nu au nicio contribuție ca şi cum ar fi fost desfăşurate de ei. Această practică pe care şefii din poliţie se prefac că nu o văd, nu este altceva decât un furt şi o minciună, pentru că prin aceste patrule mixte se fură cu neruşinare munca poliţistilor.
Nu intenţionăm să aducem acuze acestor instituţii ori să le minimizăm rolul în societate, dar trebuie să se ştie adevărul, pentru că nu este deloc corect ce se întâmplă şi cu siguranţă ar fi mult mai eficient ca poliţiştii să fie lăsaţi în pace, iar fiecare instituţie să îşi desfăşoare independent activităţile în funcţie de competenţe şi pregătire. Doar în acest fel se poate demonstra clar eficienţa şi importanţa în societate a fiecărei instituţii.
Este de notorietate faptul că niciun poliţist care îşi desfăşoară activitatea în structurile operative şi în special cei din stradă, nu susţine aceste patrule mixte şi absolut toţi poliţiştii îşi doresc să-şi desfăşoare activitatea împreună cu un coleg, aşa cum e normal, firesc şi aşa cum se întâmplă în toate ţările civilizate din lumea asta, motiv pentru care organizaţiile sindicale şi profesionale ale poliţiştilor trebuie să se implice şi să obţină înstituţionalizarea parteneriatului şi a echipelor formate doar din poliţişti în cadrul Poliţiei Române, aşa cum există şi în străinătate. Orice sondaj în rândul poliţiştilor referitor la acest aspect arată că peste 95% dintre aceştia îşi exprimă această dorinţă şi îşi doresc să nu mai fie amestecaţi cu jandarmii ori gardienii locali ai primăriilor.
Activitatea desfăşurată de poliţist împreună cu lucrători din alte instituţii NU este şi nici nu va putea fi vreodată "muncă în echipă" pentru că cei care formează aceaste idioţenii numite patrule mixte nu au responsabilităţi similare. Nu se poate cere lucrătorului unei instituţii care nu are atribuţii şi nici responsabilităţi într-un anumit domeniu, să se implice în soluţionarea unor situaţii/speţe pentru care ar fi necesar să-şi depăşească atribuţiile prevăzute de lege ori din fişa postului, iar acest aspect atrage în mod firesc o atitudine nepăsătoare care se regăseşte la absolut toţi lucrătorii ce aparţin instituţiilor amintite mai sus.
Munca într-o echipă formată doar din poliţişti prezintă numeroase avantaje atât din punct de vedere individual cât şi din punct de vedere instituţional. Primele şi cele mai evidente avantaje sunt cele legate de climatul afectiv pozitiv care se construieşte într-o asemenea echipă, pentru că membrii acesteia ajung să se cunoască bine, conlucrând la depăşirea oricăror dificultăţilor curente.
Un alt avantaj major este că lucrul în echipă este extrem de motivant, deoarece fiecare activitate atrage cu sine experienţa partenerului şi satisfacţia de a beneficia de sprijinul acestuia. În felul acesta instituţia îşi fidelizează angajaţii, pentru că nimic nu regretă oamenii mai mult la schimbarea unui loc de munca decât lipsa unui fost coleg. Dacă aceste legaturi ajung sa fie puternice, comfortul afectiv poate suplini şi compensa alte lipsuri, inclusiv lipsurile privind dotarea şi salarizarea. Nu salariul se constituie în cel mai important factor de motivare, ci conţinutul muncii, natura sarcinilor curente şi modul în care această activitate corespunde cel mai bine necesităţilor interne de creştere şi dezvoltare. Datorită echipelor sudate, membrii învaţă şi reţin mai eficient, iar nivelul de pregătire profesională creşte simţitor.
Acestea sunt doar câteva dintre motivele şi argumentele pentru care în Poliţia Română trebuie instituţionalizate conceptele parteneriatului între poliţişti şi formarea echipelor care acţionează în stradă doar din lucrătorii aceleaşi instituţii.
Politisti.ro
Începând cu 01 aprilie 2013, Scoţia va avea o singură forţă de poliţie, prin fuzionarea forţelor de poliţie existente în prezent într-un serviciu unic de poliţie la nivel naţional, a cărui denumire generică va fi „Police Scotland„, format pentru început din aproximativ 17000 de poliţişti.
Guvernul scoţian a anunţat încă din 08 septembrie 2011 că intenţioneză să creeze un singur serviciu poliţienesc la nivel naţional prin fuziunea celor opt forţe de poliţie ce erau împărţite în două mari şi principale ramuri, respectiv „Scottish Crime and Drug Enforcement Agency” şi „Scottish Police Services Authority”. După consultări şi dezbateri publice privind reforma sistemului poliţienesc dar şi cel al pompierilor, care vor absorbi şi ei ambulanţa, serviciul salvamont, etc formând un serviciu unic „Fire and Rescue”, la 27 iunie 2012 Parlamentul scoţian a aprobat pachetul de legi, iar în august 2012 a primit şi avizul regal.
Trecând peste detaliile privind noua organizare, funcţiile de conducere, alocarea de resurse, obiectivele şi alte detalii tehnice, pe care le puteţi parcurge cei ce aveţi răbdarea necesară, citind propunera supusă dezbaterii publice de pe website-ul guvernului scoţian, vreau să subliniez aici principalele argumente şi motive pentru care scoţienii au ajuns la concluzia că este necesară unificarea serviciului poliţienesc şi renunţarea la această descentralizare excesivă, de care politicienii noştri încă sunt îndrăgostiţi.
Primul argument a fost cel al banilor. Scoţienii şi-au dat seama că existenţa mai multor servicii în domeniul de aplicare a legii îi costă mai mult, iar controlul cheltuielilor este mult mai anevoios, chiar imposibil în cazul serviciilor teritoriale. Şi e logic ca în cazul existenţei mai multor servicii poliţieneşti, independente una de cealaltă, să existe cheltuieli mai mari. Sunt şefi mai mulţi, cheltuieli cu dotarea şi echipamentele neunitare şi discreţionare, în funcţie de interesele locale, etc. Pe când în cazul unui serviciu poliţienesc unic la nivel naţional, pregătirea, dotarea şi remunerarea poliţiştilor este unitară şi nu mai creează discrepanţe, cheltuielile fiind controlate mult mai strict şi eficient. Guvernul scoţian a susţinut că unificarea serviciului poliţienesc va reduce cheltuielile cu aprox. 1,7 miliarde lire sterline în următorii 15 de ani, tocmai prin eliminarea cheltuielilor făcute de societate pentru acelaşi serviciu, dar prestate de instituţii paralele.
Al doilea important argument a fost cel al eficienţei serviciului poliţienesc, care odată cu fragmentarea lui duce inevitabil la o reducere a eficienţei, tocmai pentru că infracţionalitatea a evoluat şi politicile de combatere a stării infracţionale trebuie aplicate la nivel naţional, nu teritorial sau local. Astăzi, datorită evoluţiei tehnologiei, infrastructurii, mijloacelor de transport, etc infractorii nu mai acţionează doar în anumite zone, ci se plimbă şi comunică foarte uşor. Acest lucru trebuie să se întâmple şi la nivelul serviciului poliţienesc, astfel că o comunicare şi colaborare facilă este vitală. Iar dacă există servicii poliţieneşti locale şi independente, ce au obiective şi priorităţi proprii, este o naivitate să crezi că vor colabora şi comunica la fel de bine şi eficient ca în cazul unor structuri ce fac parte din acelaşi serviciu poliţienesc. De asemenea, scoţienii spun acolo că pentru o eficienţă mai mare, poliţistului de ordine publică îi trebuie acordate mai multe atribuţii, dorindu-se a se renunţa la vechea concepţie conform căreia sarcinile acestuia să se limiteze numai la patrulare şi intevenţia la apelurile de urgenţă. Vi se pare cunoscut acest principiu ce se încearcă să se impună şi la noi, nu? Oare nouă câţi ani ne vor trebui, ca factorii de decizie să realizeze că munca de poliţie din domeniu ordinii şi siguranţei publice nu constă şi se limitează la simplele patrulări (cu care jandarmii şi gardienii publici se laudă spunând că fac muncă de poliţie), iar poliţistul din stradă trebuie să facă o muncă ceva mai calificată şi să formeze cu adevărat o echipă, să fie un fel de frate al judiciaristului şi al proximistului, comunicând cu aceştia şi ţinându-i la curent cu starea de spirit şi ce se întâmplă şi discută acolo în stradă? Scoţienilor le-a luat ceva timp să realizeze că ordinea publică nu se rezumă numai la patrulare. Ei au folosit această competenţa de tip „to guard, patrol and watch” încă din anii 60 şi abia acum au realizat cât de ineficient este un astfel de concept.
În fine, Police Service of Scotland o să aibă ca sediu central locaţia fostului Colegiu de Poliție Scoţian (Scottish Police College), respectiv în Castelul Tulliallan, iar începând cu 01 aprilie 2013, în Scoţia va exista o singură agenţie de aplicare a legii – Police Scotland – La noi în schimb, avem politicieni autişti, preocupaţi doar de înfiinţarea a cât mai multe agenţii, autorităţi şi instituţii paralele, complet inutile, dar populate cu funcţii de conducere pe care sunt numiţi fel şi fel de indivizi pe criterii politice şi căror singură calitate este să răspundă prompt la comenzile acestora.
Din păcate noi suntem încă în stadiul prin care treceau scoţienii în anii 60, politicienii ne povestesc despre descentralizarea tuturor serviciilor ca despre un „must have„, fără vreun argument serios, ci doar din dorinţa de a realiza o feudalizare a acestei ţări, în care politicienii de la nivel local să controleze absolut totul. Toate acestea în condiţiile în care prin ţările cu apă caldă la robinet, vedem cum se renunţă la paralelismul din domenii, astfel că Belgia şi Austria şi-au desfiinţat jandarmeriile în urmă cu câţiva ani, în timp ce Franţa intenţionează să facă la fel (în prezent existând o dezbatere la nivel naţional pe această temă acolo), iar Elveţia a renunţat la poliţiile locale/regionale, printr-o reformă asemănătoare cu cea a scoţienilor.
Catalin

de Catalin, în Timp liber,

Luger cu al său Parabellum a schimbat complet şi iremediabil domeniul armelor de foc. Pistolul Luger sau Parabellum constituie o piatră de hotar în istoria armelor. Probabil vă întrebaţi de ce aceeaşi armă este cunoscută sub două denumiri diferite. Acest lucru se datorează faptului că în Europa a fost cunoscut şi comercializat sub denumirea de „Parabellum” ce vine de proverbul latin: „Si vis pacem, para bellum” (dacă vrei pace, pregăteşte-te de război), iar în Statele Unite pistolul a fost cunoscut după numele celui ce l-a creat,  respectiv Luger (Georg J. Luger).
Noutatea pe care a adus-o Luger cu al său Parabellum la acea vreme a fost faptul că pistolul său se încărca şi se arma automat, fără a mai fi nevoie ca trăgătorul să acţioneze cocoşul, ca în cazul revolverelor, ce erau foarte populare la aceea vreme. Pistolul creat de Georg Luger în 1898 este probabil una dintre cele mai celebre arme, este foarte uşor recunoscut chiar şi de către necunoscători, iar acest lucru se datorează modului în care arată arma. Chiar şi astăzi, datorită formei sale este unic, iar la capitolul ergonomie şi eleganţă este considerat a fi un etalon. Forma sa, unghiul dintre ţeavă şi crosă, greutatea şi echilibrarea pistolului sunt considerate de către mulţi specialişti a fi ideale.
Totuşi trebuie menţionat că pistolul Parabellum nu a fost o idee complet originală, Luger doar a îmbunătăţit o armă ce exista deja şi care fusese creată de către Hugo Borchardt. Numai că pistolul Borchardt nu s-a bucurat de succes tocmai datorită formei sale neobişnuite, a greutăţii şi echilibrării deficitare, exact capitolele pe care austriacul Georg Luger le-a îmbunătăţit la al său Parabellum.
 
Succesul pistolului Parabellum s-a datorat şi perioadei în care el a apărut. Armata elveţiană a fost prima care a adoptat acest model de armă, în urma unor teste repetate pe parcursul câtorva ani. Deşi armele semiautomate încă nu se bucurau de o încredere suficientă, fiabilitatea lor fiind deficitară la început, în comparaţie cu mult mai popularele revolvere. Dar cu toate acestea, Luger a reuşit să perfecţioneze şi să pună la punct sistemul pistolului său Parabellum, astfel că elveţienii sunt primii în istorie care au adoptat ca armă oficială un pistol semiautomat. Iar această decizie a atras atenţia şi celorlalte forţe armate din întreaga lume.
Chiar şi în Statele Unite, unde revolverele se bucurau de o imensă popularitate, iar rezistenţa la noutăţi era extrem de accentuată, pistolul Luger a stârnit interesul, iar în 1901 au fost comandate o mie de pistoale pentru a fi testate. Numai că reticienţa şi tradiţionalismul americanilor au făcut ca avantajele acestei arme să nu fie apreciate şi rapoartele din urma testelor nu au fost deloc favorabile, cea mai frecventă critică referindu-se la calibrul prea mic (7,65 mm) pe care îl folosea pistolul Luger la aceea vreme. Acelaşi feedback negativ în privinţa calibrului a venit şi de la armata germană, fapt ce l-a determinat pe Georg Luger să mărească diamentrul ţevii pistolului, dar fără să modifice orice altă componentă a pistolului, rezultatul fiind apariţia calibrului de 9 mm, ce avea să devină cel mai celebru, folosit şi răspândit calibru pentru armele scurte, fapt valabil chiar şi astăzi. Astfel că putem spune fără teama de a greşi, că apariţia calibrului 9 mm atât de răspândit şi preferat chiar şi astăzi se datoreză austriacului Georg Luger şi pistolului său Parabellum, denumire ce o veţi întâlni pe multe dintre cutiile cu muniţie de 9 mm.
După adoptarea calibrului de 9 mm, Luger cu al său pistol Parabellum a înregistrat probabil cel mai important succes de piaţă în 1904, când armata germană a lansat o importantă comandă pentru acest pistol în vederea folosirii ca armă oficială de serviciu. Chiar şi pe piaţa privată Luger s-a bucurat de un real succes, în ciuda preţului piperat, mai mult de jumătate din vânzări se îndreptau către americanii de rând. Nu a mai fost decât o chestiune de timp până ce armata americană a solicitat o nouă rundă de teste cu pistolul. Numai că americanii i-au cerut lui Georg Luger să le furnizeze pistolul cu un calibru mai mare decât cel de 9 mm (38 cal), mai exact .45 cal (11,35 mm). Cu toate acestea, în urma testelor făcute de americani pistolul Luger a pierdut competiţia cu competitorul să direct Colt 45 Automatic conceput de către americanul John Browning, dar nu datorită perfomanţelor cât mai mult naţionalismului americanilor, ce s-au dovedit a fi greu de convins să adopte un pistol fabricat în afara Statelor Unite. Însă un an mai târziu, la 27 august 1908, armata germană a adoptat în mod oficial pistolul Luger ca armă de serviciu şi astfel „Pistole Parabellum” şi-a asigurat locul în istoria mondială a industriei de armament. Ulterior, această armă a fost adoptată la scară mondială de foarte multe ţări, astfel că după Elveţia şi Germania au urmat Portugalia, Bulgaria, Olanda, Brazilia, chiar şi Rusia. Dar cel mai mare şi consistent contract de furnizare l-a constituit cel pentru armata germană.
Astăzi pistolul Luger Parabellum este foarte căutat şi vânat de către colecţionari, existând o mulţime de variante  în care a fost fabricat.
Politisti.ro

de Politisti.ro, în Dotare şi echipamente,

Zilele trecute a apărut pe la televizor pentru scurt timp, ştirea referitoare la angajatul de la S.R.I. ce s-a împuşcat în urma unui incident de tragere care a avut loc în poligon. Pănă aici nimic extraordinar, sigur exceptând aici pe cei din televiziunile tabloide, cărora le place să se autointituleze ca fiind „de ştiri”. Evident că au afişat imediat pe ecrane „Breaking News” sau „News alert„, deşi incidentul avusese loc cu câteva zile în urmă şi cu toate astea au început să-şi dea cu părerea despre nişte lucruri de care habar nu au, autopanicându-se în stilul deja devenit şablon, în fuga disperată după audienţă.
Ce a atras atenţia, a fost faptul că printre deontologi, atotştiutori rataţi şi băgatorii în seamă pe care îi vedem zilnic prin studiourile tv, s-a găsit un fost director al Serviciului Român de Informaţii (nu-i reţin numele şi e complet lipsit de importanţă) să pozeze şi să se dea un mare specialist şi cunoscător în acest domeniu al armelor. Ba chiar era şi prezentat ca fiind un fin cunoscător şi un specialist desăvârşit, în condiţiile în care omul confundă revolverul cu pistolul. Să te prăpădeşti de râs, nimic altceva! Ex-directorul vorbea folosind termenul de „revolver”, dar descria modul de funcţionare al unui pistol. Şi toţi cei de lângă el se uitau precum broasca la sudură, fiind profund impresionaţi de expertiza omului în domeniu.  Cel mai probabil a ajuns director al unui serviciu de informaţii pe filieră politică şi aşa se explică faptul că nu cunoaşte nici măcar  noţiunile de bază în privinţa armelor de foc, dar să te mai şi dai un specialist în domeniu arată cam cât de firească a devenit impostura în societatea noastră. 
De acolo a apărut şi ideea aceestei postări, deşi sunt convins că majoritatea dintre voi ştiţi foarte bine, care este diferenţa între un pistol şi un revolver, nu strică o postare care să lămurească problema pentru cei ce nu au avut vreo legătură cu acest domeniu, al armelor de foc.
În primul rând, ce trebuie să reţineţi este faptul că revolverul nu este acelaşi lucru cu pistolul. Ambele fac parte din categoria armelor de foc „scurte” sau „handguns” (de mână), numai că diferenţa majoră între ele este modul lor de funcţionare.

În termeni comuni, toate revolverele au un cilindru rotativ (cunoscut şi ca „butoiaş„) care se rotește, având ca scop aducerea unui cartuş în poziţia de tragere, mai exact în dreptul ţevii şi al percutorului. Se poate spune şi că orificiile din cilindru rotativ în care se introduc cartuşele, îndeplinesc rolul de „cameră a cartuşului„. O altă mare diferenţă faţă de pistoale este că în cazul revolverelor, tubul gol nu este aruncat după executarea focului, el rămâne în cilindrul rotativ. De asemenea în cazul majorităţii revolverelor este necesară armarea după fiecare foc în funcţie de tipul lor, pentru că şi aici tehnica a evoluat şi în prezent există revolvere: „single action” şi „double action„.
Un pistol are o singură cameră, iar cartuşele sunt introduse acolo pe rând dintr-o magazie (încărcător). Acest tip de armă se armează (reîncarcă) automat şi aruncă afară tubul gol al cartuşului după ce proiectilul (glonţul) a plecat. Ele pot fi automate sau semiautomate, dar nu are rost să intru în astfel de detalii. Sistemul de funcţionare şi mecanismele pistoalelor sunt mult mai complicate d.p.d.v. tehnologic, iar acest lucru aduce şi avantaje dar şi dezavantaje. De exemplu în cazul pistoalelor, în funcţie de model, acestea pot trage consecutiv, fără a fi nevoie de o reîncărcare şi 17-19 focuri, în funcţie de capacitatea magaziei (încărcătorului), în timp ce în cazul revolverelor majoritatea dintre ele pot executa numai 6 focuri consecutive. Printre dezavantajele pistoalelor în comparaţie cu revolverele putem enumera probabilitatea apariţiei incidentelor de tragere mult mai mare, tocmai datorită sistemului şi mecanismului ceva mai complicat. Aici părerile sunt împărţite şi subiectul este destul de sensibil pentru cei pasionaţi de acest domeniu, ceva similar cu „războiul părerilor” dintre pasionaţii auto în ceea ce priveşte versus-ul dintre benzină şi diesel. În fine, important este că ambele sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje în cazul în care le comparăm.
 Din punct de vedere istoric, revolverul a apărut mai devreme, apariţia lui fiindu-i atribuită lui Samuel Colt undeva prin 1836, în timp ce principiul de funcţionare al pistolului a  apărut în jurul anului 1885, invenţia datorându-se lui Stevens Maxim, iar apariţia cu adevărat a pistoalelor datorându-se lui Hugo Borchardt şi Georg J. Luger.