Politisti.ro
Scrisoare deschisă privind înlocuirea armelor de serviciu - pistoalele calibrul 7,65 mm Md. 1974 (Carpaţi), aflate în dotarea poliţiştilor din Poliţia Română, care îşi desfăşoară activitatea în structurile operative
Domnului Gabriel Oprea
Viceprim-ministrul pentru securitate naţională, ministrul Afacerilor Interne
 
Stimate domnule Viceprim-ministru pentru securitate naţională, ministrul Afacerilor Interne,
Comunitatea poliţiştilor din Poliţia Română - www.politisti.ro, vă adresăm un respectuos apel privind înlocuirea armelor de serviciu - pistolul model 1974 (Carpaţi), aflate în dotarea poliţiştilor din Poliţia Română, astfel încât aceasta să devină o prioritate pentru dvs.
 
În contextul recentelor atentate teroriste de la Paris dar şi a destructurării unei astfel de celule în Belgia precum şi în Germania, s-a dovedit încă o dată faptul că poliţiştii sunt în prima linie, în cazul unor astfel de situaţii nedorite. Recentele evenimente au demonstrat faptul că poliţistul de ordine publică sau rutieră este cel care ajunge primul la locul evenimentului şi intră în contact direct cu atacatorii. Poliţiştii care acţionează în stradă sunt cei mai vizibili, expuşi şi vulnerabili, deoarece nicio altă structură specializată pentru intervenţia la astfel de situaţii nu va ajunge la faţa locului înaintea poliţistului de ordine publică sau rutieră.
 
De asemenea, detaliile rezultate din ancheta în urma căreia a fost destructurată celula jihadistă din Belgia, au arătat că suspecţii respectivi erau pe punctul de a comite atentate care vizau sedii ale Secţiilor de Poliţie; aşadar este uşor de anticipat că, atunci cand astfel de indivizi  vor să atragă atenţia, îşi vor îndrepta atenţia spre poliţişti, ei fiind cei mai vizibili şi expuşi reprezentanţi ai autorităţii unui stat.
Totodată nu putem exclude faptul că întărirea măsurilor de securitate din statele occidentale vizate în mod direct, îi pot determina pe adepţii radicalişti să-şi îndrepte atenţia si spre alte ţări, mai puţin vizate şi slab fortificate, cum s-a şi întâmplat de altfel, în ultimii ani, chiar extrem de aproape de graniţele noastre (atentatul cu bombă de la Burgas, Bulgaria, din data de 18 iulie 2012, a cărui ţintă a fost un grup de turişti israelieni). Din acest punct de vedere, putem afirma că România  nu este în afara oricărui pericol.
 
In concluzie, considerăm că a devenit prioritată înlocuirea cel puţin a armelor de serviciu aflate în dotarea poliţiştilor din structurile operative ale Poliţiei Române, care încă folosesc pistolul cal. 7,65 mm, Md. 1974 (Carpaţi). Să nu uităm că recent s-au împlinit 40 de ani de când a debutat producţia acestei arme, ce este o copie a unui model conceput în anii '30, iar cele mai noi exemplare au peste 20 de ani de utilizare.
 
Subliniem de asemenea faptul că, în condiţiile actuale, această armă scurtă de foc nu mai îndeplineşte caracteristicile minime tehnico-tactice pentru a mai putea fi utilizată ca armă de serviciu pentru un poliţist. Dintre acestea putem enumera, în primul rând, calibrul mic si puterea de foc redusă oferită de capacitatea mică a încărcătoarelor (max. 8 cartuşe, în timp ce armele moderne au încărcătoare cu o capacitate în jurul a 17 cartuşe). În plus, nici soluţia constructivă a acestor pistoale nu mai este de actualitate, deoarece nu permite efecuarea unui schimb rapid de încărcătoare, iar dacă avem în vedere capacitatea redusă a încărcătorului ce obligă la schimbul des al acestora, orice trăgător, indiferent de experienţă şi antrenament, va avea un handicap major şi va fi pus în dificultate în faţa unui adversar dotat cu o armă modernă. Practic executarea unui foc rapid şi de ripostă este imposibilă. Mai mult decât atât, vechimea şi uzura accentuată le-au transtormat în pericole pentru cei care le folosesc.
 
Suntem conştienţi că dotarea cu arme de foc scurte moderne a poliţiştilor din Poliţia Română nu poate constitui o eliminare completă a riscurilor pentru poliţişti şi cetăţenii pe care încearcă să-i apere într-o situaţie periculoasă, dar cu siguranţă, îi va oferi fiecărui poliţist o şansă în plus. Nu ar trebui să mai aşteptăm ca alte tragedii să se mai producă pentru a se lua măsuri (exemplele poliţiştilor cazuţi în misiune, ale caror vieţi au depins de armamentul pe care îl foloseau: Nelu Florea – Bucureşti, 1992, Saşa Disici – Timişoara, 2001, Tiberiu Sârbu - Sânnicolau Mare, 2009).
 
Suntem convinşi că ţara noastră nu este atât de săracă încât să nu-şi poată permite asigurarea siguranţei cetăţenilor săi prin dotarea poliţiştilor cu o armă de serviciu modernă, mai ales dacă avem în vedere că la sfârşitul anului 2014, în Poliţia Română, îşi desfăşurau activitatea aprox. 60.000 de angajaţi, deci necesarul va fi sub această cifră din moment ce numărul total al angajaţilor este compus şi din poliţiştii ce îşi desfăşoară activitatea în structuri neoperative, dar şi din personalul civil. Poliţia Română este singura dintre serviciile poliţieneşti ce încă utilizează acest calibru redus de 7,65 mm, în timp ce în toate celelalte state europene structurile de poliţie utilizează calibrul de 9 mm.
 
O altă soluţie propusă ce o supunem atenţiei dvs. şi care nu implică un efort financiar poate fi o modificare legislativă de urgenţă a cadrului legal, care să permită poliţiştilor ce deţin legal arme personale să le poată folosi şi pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. În prezent, deşi legea privind statutul poliţistului conferă dreptul privind portul permanent al armamentului achizitionat personal, datorită unei formulări ambigue din Legea nr. 295/2004, se poate interpreta că poliţiştii pot purta în timpul serviciului armele personale legal deţinute, dar nu pot face uz de aceste arme pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ci numai în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.
 
Pentru pregătirea profesională iniţială şi continuă, pe linia managementului stresului profesional şi a competenţelor în tactica tragerii, se desfăşoară şi în prezent un proiect (Proiectul BIA) ce are ca scop creşterea gradului de siguranţă a comunităţii dar şi a poliţiştilor pe timpul misiunilor operative, prin instruire în domeniul managementului stresului profesional şi al utilizării armamentului din dotare. Proiectul s-a dovedit util şi se  bucură de aprecierea poliţiştilor care au particpat la aceste cursuri, doar trebuie extins, astfel încât majoritatea poliţiştilor să îl poată parcurge.
 
Domnule Viceprim-ministrul pentru securitate naţională, ministrul Afacerilor Interne Gabriel Oprea, încheiem cu speranţa că veţi ţine cont de apelul nostru deoarece am observat că sunteţi permanent preocupat de modernizarea dotărilor şi îi sprijiniti pe cei ce îşi fac datoria cu onoare şi respect pentru meseria de poliţist. Astfel, vă rugăm să vă îndreptaţi atenţia şi către această problemă a înlocuirii armelor de serviciu pe care poliţiştii din Poliţia Română le au în dotare, întrucât înlocuirea pistolului calibrul 7,65 mm Md. 1974 (Carpaţi) din dotarea Poliţiei Române va fi o piatră de hotar în istoria acestei instituţii, iar efectele în planul securităţii interne, după atentatele teroriste din Franţa, dovedesc că înlocuirea armei de serviciu a poliţistului român trebuie să constituie o prioritate.
 
Cu deoseibită consideraţie,
membrii comunităţii poliţiştilor din Poliţia Română
www.politisti.ro
contact@politisti.ro

UPDATE: 05.04.2015
Răspunsul Ministerului Afacerilor Interne:

Politisti.ro
În urma dezbaterilor de pe forumul nostru pe marginea proiectului de modificare a statutului poliţistului, generate de negocierile ce se poartă în această perioadă între reprezentanţii MAI şi cei ai federaţiilor sindicale, mai mulţi membri au remarcat o modificare "strecurată" ce nu va face nimic altceva decât să introducă o formă modernă a sclavagismului în Poliţia Română.
Această nouă prevedere încalcă flagrant principiul stabilităţii poliţistului la locul de muncă. Şefii vor avea posibilitatea să transfere (mute) poliţistul după bunul plac, după cheremul fiecăruia şi mai ales atunci când poliţistul deranjează şi este incomod.
Practic ne întoarcem în timp, exact cum era când instituţia avea statut militar, iar dacă sancţionai un prieten/cunoştinţă/rudă a şefului, te muta într-o altă localitate, doar pentru că aşa vroiau muşchii lui.
După cum probabil ştiţi deja, negocierile dintre sindicate şi minister se fac pe un proiect de modificare a statutului conceput de către MAI. Pentru a vă face o idee, priviţi forma actuală şi cea care se doreşte introdusă.
În prezent, în Legea 360/2002 privind Statutul poliţistului în vigoare există aceste prevederi despre modificările raporturilor de serviciu:
 În proiectul MAI pentru noul Statut al poliţistului există următorul text:
O prevedere abuzivă sub care se vor ascunde o mulţime de abuzuri din partea şefilor împotriva acelor subordonaţi incomozi ce vor îndrăzni să sancţioneze ori să cerceteze vreun membru al partidului care i-a oferit suport pentru numirea în funcţie. Cu alte cvinte, se va reintroduce o nouă formă de sancţionare mascată a poliţistului incomod.
Şi asta nu este tot. Dacă citim cu atenţie aceste prevederi referitoare la "transferul poliţistului" vom observa că se referă numai la "funcţii de execuţie similare în cadrul ministerului sau în afara acestuia" fără acordul scris al poliţistului. Asta înseamnă că şefii, conform acestor noi prevederi, pot "transfera" în cadrul ministerului (care nu trebuie confundat cu Poliţia Română) fără acordul scris al acestuia. Deci peste noapte un poliţist se va putea trezi "transferat" la alte instituţii (Jandarmerie, Pompieri, etc). De asemenea să nu pierdem din vedere şi că acestă prevedere oferă posibilitatea ca orice jandarm sau pompier poate fi transferat peste noapte fără probleme în poliţie.
A fost adăugat acest nou termen de "transfer", păstrând-se în acelaşi timp şi "mutarea", unde au avut grijă să specifice "(cf L188)", tocmai pentru că legea 188/1999 prevede clar necesitatea acordului scris, iar prin acest artificiu pervers se doreşte punerea la adăpost a ministerului în situaţia unor procese ca urmare a mutărilor abuzive, ce se vor numi "transferuri".  Iar în acest fel cei ce ne conduc devin practic un fel de stăpâni pe plantaţie, care vor putea legal să distrugă viaţa unui subaltern incomod. 
Să ne amintim ce a păţit colegul nostru de la Timiş, unde foştii şefi ai Poliţiei Timiş şi primarul din Recaş au fost arestaţi după ce i-au făcut viaţa un calvar. Cazul a fost intens mediatizat la vremea respectivă, dar se pare că cei din minister au uitat complet cum şefii poliţiei în cârdăşie cu un primar, i-au terorizat chiar şi copiii poliţistului care a refuzat să i se supună ordinelor politice. 
Prin această modificare exact dezincriminarea unor astfel de fapte se doreşte şi se promovează. Orice poliţist ce lucreză într-o localitate de-o viaţă, acolo unde şi-a întemeiat o familie, unde soţia are un serviciu, copii săi merg la o şcoală/liceu/facultate şi aşa mai departe, îşi va putea vedea toată viaţa dată peste cap, datorită acestei modificări, ce îl pune pe şeful său în postura unui adevărat stăpân şi care îl poate muta după bunul plac.
Această aberaţie nou inventată, numită TRANSFER trebuie eliminată complet din proiectul Statutul poliţistului. Dragi colegi distribuiţi această postare pe reţelele de socializare pentru ca cât mai mulţi dintre colegii noştri să afle şi solicitaţi liderilor sindicali care susţin această profesie să se implice şi chiar să organizeze acţiuni de protest pentru modificarea statutului şi eliminarea acestei aberaţii care nu face altceva decât să ne transforme în nişte bunuri de inventar pe care le pot muta unde doresc.
Marius

de Marius, în Dotare şi echipamente,

În 1963, Gaston Glock a înfiinţat o companie ce avea ca obiect de activitate fabricarea de componente din plastic lângă Viena, în Austria.
Glock şi-a dat seama că prin combinarea plasticului şi a oţelului poate realiza anumite produse militare foarte rezistente şi durabile, începând furnizarea unor diferite componente din plastic pentru grenade militare austriace.
În 1981, în timpul unei inspecţii efectuate de ofiţeri ai armatei austriece pentru supravegherea procesul de fabricaţie, Glock a remarcat nemulţumirile militarilor referitor la faptul că nimeni nu poate fabrica pistoale militare care să respecte specificaţiile lor şi astfel a început proiectarea unui pistol, care să respecte cele 17 criterii impuse de armată.

În ciuda lipsei de experienţă în industria armelor de calibru mic, Glock a fost totuşi invitat să participe la o licitaţie, iar în 1983 armata austriacă a comandat 25 000 pistoale Glock 17.
În 1985, Glock a construit o fabrică în localitatea Smyrna din Georgia, pentru a putea face faţă comenzilor de pe piaţa din Statele Unite, unde Glock 17 devenise extrem de popular şi intrase deja în dotarea instituţiilor pentru aplicare a legii.
În aceeaşi perioadă, Glock dezvoltat un al doilea model de pistol, respectiv Glock-ul 18, ce se baza şi era aproape identic cu Glock-ul 17, dar care avea un selector în partea din spate a manşonului ce permitea schimbarea modului de tragere între semiautomat (foc cu foc) sau full-auto.

Datorită popularităţii Glock-ului, au crescut solicitările din partea clienţilor pentru un model compact, care să poată fi uşor ascuns, iar în 1988 a fost lansat Glock 19 de 9mm compact. În ciuda dimensiunilor mici ale Glock-ului 19, acesta avea o capacitate de 15 cartuşe, aspect foarte apreciat de piaţa americană.
În această perioadă Glock a mai construit o fabrică în Hong Kong pentru a satisface cererea din Asia, precum şi o a doua fabrică în Austria.
Curând, Glock a lansat modele mai mari, Glock 20 şi Glock 21 de 10mm şi respectiv .45 ACP. Aceste pistoale au câştigat o imensă apreciere din partea consumatorilor americani datorită calibrului şi a puterii de oprire foarte mare.

În 1990, când FBI-ul a dezvoltat calibrul 0.40 rotund prin Smith & Wesson, Glock a răspuns cu Glock 22 şi Glock 23. Glock-ul 22 avea dimensiuni normale şi folosea calibrul 0.40, iar Glock 23 a fost modelul compact pentru acelaşi calibru.
În acelaşi an Glock a mai deschis o fabrică în America de Sud pentru a acoperi mai bine pe pieţele din Brazilia şi America Latină.

În ciuda reticienţei iniţiale de pe piaţă de a accepta un pistol "de plastic" datorate îngrijorărilor legate de durabilitatea şi fiabilitatea acestora, pistoale Glock ocupă 65% din cota de piaţă a pistoalelor în Statele Unite şi se află la nivel mondial în dotarea celor mai multe instituţii oficiale de aplicare a legii, precum şi a numeroase forţe armate naţionale.

În cei 28 de ani, Glock a efectuat câteva modificări mai însemnate ce sunt cunoscute ca "Generaţiile Glock".
Prima generaţie Glock - a fost introdusă pe piaţa americană în 1984.


A doua generaţie Glock - a apărut în 1988 cu foarte puţine schimbari.


A treia generaţie Glock - În 1998 a primit câteva modificări mai însemnate (crosa pistolului a primit caneluri pentru degetul mare, gheara extractoare a fost modificată astfel încât să funcţioneze ca şi un indicator de cameră încărcată, etc.)

În 2009 Glock a introdus modelul 22 RTF2 pentru pistoalele Glock 17, 19, 22, 23 şi 23C. Acest model este un pistol din generaţia a treia şi a fost disponibil doar pentru dotarea instituţiilor de aplicare a legii. Modificările aduse au fost la nivelul unei noi texturi a crosei şi al striaţiilor de pe manşon în formă de semilună. La mijlocul anului 2010 s-a renunţat la această ultimă modificare revenindu-se la utilizarea striaţiilor de pe manşonul standard.

A patra generaţie Glock - Tot în 2010 Glock a scos pe piaţă cea mai recentă versiune cu următoarele modificări mai importante: crosa pistolului este din alt polimer şi are o nouă textură pentru o mai bună stabilitate în mână, totodată crosa pistolului fiind ajustabilă în privinţa grosimii în partea din spate, butonul pentru eliberarea încărcătorului este mai mare şi se poate monta şi invers pentru stângaci, încărcătorul are pe ambele părţi fante de fixare, dar se poate utiliza şi încărcător de generaţie veche, pistolul are standard un sistem mecanic de reducere a reculului.

Politisti.ro
După cum probabil ştiţi, în această perioadă au loc negocieri între reprezentanţii MAI şi cei ai federaţiilor sindicale referitor la modificarea Statutului poliţistului. Poliţiştii au multe aşteptări şi speranţe referitor la aceste modificări ale legislaţiei şi nu le vom trata pe toate aici, dar una dintre principalele aşteptări se referă la eliminarea completă şi fără excepţie din legislaţie a posibilităţii încadrărilor din sursă externă ori de transfer din cadrul altor instituţii (transferul între arme).
Motivele sunt cat se poate de pertinente şi fireşti, pentru că abia atunci profesia de poliţist va fi cu adevărat o profesie, o specializare. În prezent este doar o titulatură, din moment ce un informatician, electrician, inginer, medic, cântăreţ, dansator etc. o primeşte peste noapte când este încadrat în poliţie. Această aberaţie se regăseşte doar la noi în ţără, pentru că în nicio altă ţară civilizată din lumea asta nu se procedează aşa cum e la noi. 
În plus, aşa cum nu te poţi angaja ca informatician, electrician, inginer, medic, etc cu specializarea primită în Academie ori în şcolile de poliţie, de ce invers să se poată? De ce specializarea în munca de poliţie e mai puţin importantă? De ce un inginer poate deveni peste noapte poliţist, iar un poliţist nu poate deveni peste noapte inginer? 
Un exemplu elocvent găsim la magistraţi, mai exact Parchetele când angajează experţi contabili, de ce oare nu-i încadrează direct procurori şi îi păstrează "specialişti". Pentru că ar trebui să facă INM-ul, aşa-i? La noi de ce să nu fie la fel? Cum sunt priviţi procurorii de societate? Oare nu cumva şi din cauză că nu orice "specialist" poate ajunge procuror? 
Aceste încadrări din sursă externă şi transferuri de la alte "arme" sunt principalele cauze pentru care poliţiştii sunt dispreţuiţi în societate. Datorită împământenirii în conştiinţa publică că oricine poate deveni poliţist, că nu e necesară o specializare şi că e suficient să-l îmbraci în uniformă şi-l trimiţi pe stradă, iar acesta este unul dintre motivele pentru care suntem văzuţi aşa cum bine ştim cu toţii de către societate.
Mai mult, unul dintre cele mai dureroase motive este că din cauza acestor "încadrări din sursă externă" şi al transferurilor, pentru agenţii de poliţie sunt prevazute numai funcţii cu studii medii şi nu postliceale, cum ar fi normal şi firesc. Nu este deloc corect ca un asistent medical să aibă prevazută o funcţie cu studii postliceale, iar un agent de poliţie care s-a chinuit şi a urmat o şcoală de poliţie să nu aibă acelaşi privilegiu şi să fie remunerat conform studiilor pe care le are. Iar acesta e un capitol foarte sensibil, întrucât viitoarea lege unică de salarizare conţine prevederi clare şi diferenţieri importante în acest sens. 
Referitor la acest aspect, ar fi interesant să ştim opinia lui Dumitru Coarnă de la SNPPC, care din câte am înţeles, la negocierile cu reprezentanţii ministerului şi-a exprimat clar susţinerea acestor încadrări din sursă externă şi al transferului de la alte arme. Drept urmare ne întrebăm dacă intr-adevăr domnia sa reprezintă şi susţine interesele poliiştilor, pentru că nu pare să o facă.
Domnilor sindicalişti să nu uitaţi că prin aceste metode se menţine posibilitatea politizării acestei instituţii. Eliminarea încadrărilor directe şi a transferului de la alte arme este doar un prim pas către o intrare în normalitate, către o profesionalizare reală a Poliţiei Române. Şi dvs. sunteţi datori să suţineţi această modificare pentru generaţiile de poliţişti ce vor veni din urmă.
În consecinţă singura soluţie corectă şi aşteptată de poliţişti este eliminarea definitivă a acestor încadrări din sursă externă şi al transferurilor din cadrul altor instituţii pe funcţii de poliţişti. Dacă angajatorul are nevoie neapărată de "specialişti" are posibilitatea legală să-i angajeze pe funcţii specifice activităţii pe care o vor desfăşura (medic, funcţionar etc.), dar nu e corect să primească peste noapte "titulatură" de poliţist.
Ca să înţelegeţi anomalia acestor încadrări, faceţi un exerciţiu de imaginaţie: dacă te îmbraci într-un halat alb şi te duci într-un spital, nu înseamnă că eşti medic ori asistent şi poţi acorda asistenţă medicală, la fel şi dacă te îmbraci într-o salopetă de pilot, nu înseamnă că poţi pilota un avion, iar exemplele pot continua. În consecinţă nici dacă te îmbraci într-o uniformă de poliţist, nu devii poliţist ...
Poliţiştii sunt sătui de aceste tranformări peste noapte în poliţişti a unor piloşi, pentru că marea majoritatea reuşesc cu sprijin din mediul politic, infiltraţi prin tot felul de concursuri dubioase. Poliţişti trebuie să rămână doar cei care desfăşoară activităţi specifice de poliţie, nu toţi cei care lucrează pe la popotă, la financiar, la logistică, prin garaje ori magazioneri sau toţi dansatorii, cântăreţii şi sportivii din structurile căpuşe ale ministerului. Ăştia sunt doar renumiţii "descurcăreţi" interesaţi numai de benficii personale, nişte fripturişti care nu au niciun fel de chemare pentru această meserie, nu au principii şi nici un minim simţ al dreptăţii ce trebuie obligatoriu să existe la un poliţist  adevărat.
Trebuie să precizăm că în rândurile de mai sus, nu facem referire absolut deloc la colegii proveniţi din sursă externă, dar care spre deosebire de majoritatea, s-au adaptat, au devenit nişte poliţişti buni profesionişti şi dedicaţi acestei meserii. Pentru că da, trebuie să recunoaştem că există şi astfel de cazuri, doar că ele sunt, din păcate, câteva excepţii de la regulă.
Catalin
Pe scurt, povestea sună cam aşa:
În data de 29 iulie 1959, "banda lui Ioanid" formată din şase membri cu origini evreieşti, din care cinci erau intelectuali, au jefuit o maşină a Băncii de Stat a Republicii Populare Romane, reuşind să fure 1,6 milioane de lei. Miliţia şi Securitatea au fost alertate şi ancheta a fost condusa de colonelul Cristache Zambetti, director al directiei a 4-a (contrainformaţii) din Securitate. La capătul ei, făptaşii au fost identificati (Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambie Obedeanu) fiind arestaţi după aproximativ două luni şi condamnaţi la moarte.
Toţi au fost executaţi, în secret, în 1960. Mai puţin Monica Sevianu, care a fost iertată deoarece era mamă. A fost chiar eliberată, în 1964, fiind absolvită de pedeapsa cu moartea graţie unei amnistii. În 1970, ea a plecat în Israel.
În raportul Comisiei de Ancheta a Securitatii Statului, evenimentul este descris exact aşa:
Ceea ce face ca acest jaf să fie interesant sunt detaliile. Ancheta, prinderea hoţilor, procesul şi condamnarea acestora au dat naştere unei adevărate legende, unică, în felul ei, în istoria României. Interesant este faptul că, după ce au fost prinşi în numai două luni de la comiterea faptei, au fost obligaţi să-şi joace propriile roluri într-un film intitulat "Reconstituirea".
Situaţia existentă la aceea vreme era următoarea: 
În România acelor vremuri era în plină desfășurare o campanie antisemită. Întreaga populaţie era supusă unui val de represiune începând din vara anului 1958, odată cu retragerea Armatei Roşii. Gheorghe Gheorghiu-Dej dorea să demonstreze ruşilor că este capabil să ţină ţara sub control. Procesele şi demascările îşi găseau destule victime printre evrei. Cu toate acestea, autorităţile au fost şocate. O asemenea acţiune părea ireala într-o ţară comunistă, în care, teoretic, fiecare cetăţean îşi vedea de treabă, construind voios socialismul. Jaful din iulie 1959 servea de minune pentru menţinerea unei atmosfere de teamă.
Cine au fost autorii şi membrii "bandei lui Ioanid":
Autorii loviturii nu erau gangsteri, nu erau nişte infractori notorii, nu aveau cazier. Toţi din grup erau evrei. După razboi, toţi făcuseră carieră în aparatul comunist. La data loviturii erau încă tineri, având între 31 şi 42 de ani. Toţi erau oameni de o inteligenţă şi pregătire peste medie (doi profesori universitari, doi ziarişti, un inginer aviator şi un locotenent-colonel de miliţie, care fusese seful Directiei Miliţiei Judiciare pe ţară). Totuşi, jaful din 29 iulie 1959, nu a fost prima lor lovitură. Începând cu octombrie 1958 soții Sevianu cu Saşa Muşat au atacat caseriile unor magazine. Iar din ianurie 1959 au fost implicaţi şi fraţii Ioanid. De asemenea grupul a făcut mai multe antrenamente pentru mânuirea armelor.
După o perioadă când avuseseră slujbe bune, au fost împinşi spre marginea societăţii. Toţi avuseseră funcţii importante în conducerea ţării, dar toţi fuseseră marginalizaţi şi trecuţi pe linie moartă în anul ce precedase producerea jafului. Să-i luăm pe rând.

Alexandru Ioanid zis Lică
Era membru al partidului comunist. Născut în noiembrie 1920, era la momentul jafului un fost locotenent-colonel de miliţie. A fost căsătorit cu sora nevestei lui Alexandru Draghici, ce era atunci ministru de interne. Ocupase funcţia de șef al direcției judiciare a Militiei, dar era nemulțumit de pierderea postului de director în martie 1959, iar în mai 1959 a fost destituit şi pensionat. Numele lui real fusese Leibovici.
 
 

Paul Ioanid
Născut în martie 1923, era de asemenea un personaj important în nomenclatura de partid. La bază era inginer şi era fratele mai mic al lui Alexandru Ioanid, fiind expert în probleme aeronautice şi pilot de avioane. Îşi făcuse studiile la Moscova, unde îşi dăduse doctoratul, la începutul anilor 50 şi era cunoscut pentru comentariile din presă şi radio despre primele lansări in cosmos. A lucrat ca profesor universitar de balistică la Academia Militară, fiind şef de catedră. Paul Ioanid participase ca reprezentant al României la programul spaţial secret al Uniunii Sovietice şi a fost săltat de Securitate atunci când s-a întors în ţară. 
 
 Igor Sevianu zis Gugu
 Era la bază inginer de aviaţie şi a lucrat la Oficiul Naţional de Turism, ca şef de serviciu. Era şomer din 1957 când fusese concediat de la ONT. De asemenea era şi el membru al Partidului Muncitoresc Român şi deţinuse funcţia de locotenent de miliţie până în 1951. Numele lui fusese Igor Herscovici. Împreună cu Monica Sevianu aveau doi copii, dar nu mai aveau locuri de muncă şi trăiau din meditaţiile pe care le dădea Monica. Participase, în timpul celui de-al doilea război mondial, la acţiuni de sabotaj împotriva naziştilor.
 

Monica Sevianu
Lucrase la radio, la departamentul pentru ţări străine. Era căsătorită cu Igor Sevianu şi a fost dată afară de la radio în 1957, ca necorespunzatoare deoarece nu avea studii superioare. Mai fusese căsătorită anterior şi trăise câţiva ani în Israel. De profesie era ziaristă şi era membră a Partidului Muncitoresc Român.
 
 Saşa Muşat
Numele său real era Glanzstein Abrasa. Se nascuse in august 1924. UTC-ist din anii 40 când partidul comunist era încă în ilegalitate, iar el era în liceu. Avea înclinaţii teroriste şi era folosit ca mână forte în diferite ocazii. Era un apropiat a lui Emil Bodnăraş, fiind văr primar cu soția acestuia, Florica. În 1948 a fost trimis în occident, ca agent. Numai că a fost desconspirat ca spion la Paris în acei ani şi expulzat imediat se întoarce în țară, unde devine profesor la facultatea de istorie a Universitatii Bucuresti, mai exact conferenţiar, dar în 1958 a fost concediat pentru că nu avea doctoratul.
 
Haralambie Obedeanu zis Hari
Numele sau real era Lazarovici. Fusese ziarist la Scânteia, organul de presă principal al regimului comunist şi decan al Facultăţii de Jurnalism din cadrul Academiei "Ştefan Gheorghiu" până la sfârşitul anului 1958 când a fost schimbat din funcţia de decan. Era membru al Partidului Muncitoresc Român şi avea în anul comiterii jafului, vârsta de 31 de ani. De asemenea lucrase şi el în cadrul Ministerului de Interne.
 
Cum s-a desfăşurat jaful, ancheta, prinderea hoţilor, procesul, condamnarea şi execuţia
~ Desfăşurarea jafului ~
În dimineaţa zilei de 29 iulie 1959, o zi de salarii, o maşină marca Skoda Station aparţinând băncii ce transporta 1.686.000 de lei opreşte pe Calea Giuleşti chiar în faţa clădirii filialei sectorului opt, a Băncii Nationale. Deodată apare un un taximetru marca Moskvici, din care coboară patru bărbaţi (însoţiţi şi de o femeie), ce purtau măşti şi erau înarmaţi, care sub amenințarea pistoalelor imobilizează şoferul şi pe însoţitor, iau cei doi saci cu bani şi părăsesc zona cu taximetrul ce demarează în trombă. Totul a durat câteva zeci de secunde. Angajatii băncii nu erau înarmaţi, iar maşina instituţiei, era o pradă extrem de uşoară. Nu avea nici măcar încuietori. 
În taximetrul Moskvici, erau cinci persoane, fraţii Stefan şi Paul Ioanid, soţii Igor şi Monica Sevianu şi Saşa Muşat. Taximetristrul fusese alungat sub ameninţarea unui pistol puţin înainte de atac. Cu sacii cu bani, maşina a luat-o pe Calea Giuleşti, a trecut podul Ciurel şi a oprit pe câmp. Probabil intenţionau să scoată banii din cei doi saci şi să îi numere. Întâmplarea a facut ca aici să fie surprinşi şi observaţi de un puşti, un pionier, tocmai când abandonau o parte din banii în bancnote mici. Copilul alertează nişte cetăţeni, care ulterior găsesc acolo suma de 138.000 de lei.
Cei cinci părăsesc zona şi pleacă ajungând în cartierul Cotroceni, unde abandonează taximetrul pe strada Dr.Teohari, în care este găsită şi recuperată încă o sumă consistentă de bani: 213.000 de lei. După abandonul taximetrului cei cinci îşi continuă fuga luând tramvaiul. Ajunşi la locuinţa lui Igor şi Monica Sevianu au împărţit banii, fiecare primind câte 25.000 de lei, după care au ascuns şi armele.
Pentru a întelege valoarea furtului, un salariu la aceea vreme era în anul 1959 cam 5-600 lei. Suma furată echivala la acea vreme cu peste 250.000 de dolari, o sumă uriaşă pentru acele vremuri.
~ Ancheta, condamnarea şi execuţia ~
Miliţia şi Securitatea au fost alertate. Ministrul de interne de la aceea vreme era Alexandru Drăghici. Gheorghiu Dej a cerut să i se dea raportul în fiecare zi. Au fost mobilizaţi şi consilierii sovietici, aşa ceva nu se mai întâmplase în România după razboi şi nicăieri altundeva în blocul sovietic. Ancheta a urmărit mai multe piste.
Sunt cercetate şi supraveheate atent restaurantele, urmărindu-se consumatorii cu mulţi bani. La fel şi magazinele de lux, de bijuterii, etc. Informatorilor li se cere să afle orice despre jaf. Pentru început sunt cercetati gangsterii cunoscuţi, aflaţi în închisoare. Numai că nu apare nimic concludent în primele saptamini. Pentru unii dintre anchetatori indiciile arătau nişte profesionişti cu mare îndrazneală, care deţineau informaţii din interiorul băncii. Pentru alţii erau nişte oportunişti aflaţi la prima lovitură.
Ancheta a fost condusă de colonelul Cristache Zambetti, director al direcţiei a 4-a (contrainformaţii) din Securitate. Dosarul cauzei a fost înregistrat în arhive sub denumirea de "Cazul Ioanid" şi conţine 27 de volume, ce însumează aproximativ 10 000 de pagini. Ascultarea telefoanelor, informatorii, indiscreţiile, greşelile făcute de membrii bandei au dus la identificarea făptaşilor. Mărturia copilului de pe câmpul Ciurel şi a taximetristului au permis efectuarea unor portrete robot. A fost doar o chestiune de timp.
La 18 septembrie sunt arestaţi, la şase săptămâni de la comiterea jafului. Aproape toată suma a fost recuperată şi au fost găsite inclusiv armele folosite. Interogatoriile, confruntările şi toate cercetările au durat aproape două luni, iar la 12 noiembrie, dosarul a fost închis.
Doua zile mai târziu, pe 14 noiembrie dosarul a fost trimis la Tribunalul Militar spre a fi judecat. Iar pe 23 noiembrie procesul s-a judecat cu uşile închise. Sentinţa s-a dat în aceeaşi zi. Toți bărbaţii din grup au primit pedeapsa cu moartea. Monica Sevianu, deoarece avea doi copii, a fost condamnată la închisoare pe viață, iar 4 zile mai târziu, la 24 noiembrie recursul a fost respins. La fel şi cererile de graţiere înaintate Marii Adunări Naţionale, înregistrate la 30 noiembrie şi apoi respinse la 16 februarie 1960.
Execuţia celor patru bărbaţi a avut loc la 18 februarie 1960 la închisoarea Jilava în Valea Piersicilor, la ora 20,00.
Monica Sevianu a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, sentinţă comutată ulterior la 25 ani de închisoare. Mai târziu, în urma unui decret dat în 1964 de Nicolae Ceauşescu, femeia a fost amnistiată. A emigrat în 1970 şi a murit în 1977 în Israel. 
La scurt timp după capturarea lor, pentru că faptele păreau de domeniul incredibilului, Securitatea a realizat un film documentar despre jaf, în care cei şase şi-au jucat propriile roluri şi au povestit în amănunt cum au procedat. Pelicula, considerată “de uz intern”, a fost prezentată în faţa câtorva sute de activişti de partid, ziarişti de la Casa Scânteii etc. Cei şase au declarat la reconstituire (aşa s-a numit şi filmul documentar) că furaseră un taxi, după ce îl imobilizaseră pe şofer. Au folosit maşina pentru jaful propriuzis şi pentru transportul banilor. Imediat după ce au dat lovitura, au mers pe un câmp din apropierea Capitalei, dar de aici li s-au tras toate necazurile. Gangsterii au abandonat bancnotele de 10 lei, păstrându-le doar pe cele de 100, însă au fost văzuţi de un copil care se juca în zona respectivă. Acesta, împreună cu mama sa ar fi anunţat şi Miliţia, autorităţile intrând astfel pe fir. Filmul de propagandă este singura dovadă a celor întâmplate în 1959.
În 2001 a apărut şi un documentar al lui Irene Lusztig care nu este altcineva decât nepoata lui Monica Sevianu, denumit "Reconstruction". Iar în 2004 a apărut şi filmul "Marele jaf comunist" regizat de Alexandru Solomon.
Totuşi, trebuie spus că nici acest documentar nu excelează la capitolul obiectivitate.
Mulţi dintre martorii intervievaţi în film, povestesc despre infractorii comunişti ca despre nişte eroi, când de fapt ei au fost nişte tâlhari până la urmă. Sau de exemplu concluziile fiului lui Alexantru Ioanid, după studierea dosarului, sunt preluate şi de către autorul documentarului, deşi este lesne de înţeles că băiatul unuia dintre făptuitori, apreciază în mod subiectiv şi părtinitor informaţiile existente, ajungând imediat la concluzia că totul este o minciună şi înscenare deoarece nu există o explicaţie plauzibilă privind motivele ce i-au determinat să comită jaful.
Iar exemplele pot continua ... ce trebuie remarcat este faptul că acest documentar încearcă să-i transforme în nişte eroi ai luptei anticomuniste pe protagoniştii unei tâlhării.
Cel pe care îl vedeţi în film intervievat în sala de cinema şi care povesteşte detalii din anchetă, nu este nimeni altcineva decât Gheorghe Enoiu poreclit şi "Măcelarul de la Interne". El apare şi în filmul "Reconstituirea" realizat de către Securitate după prinderea bandei lui Ioanid.
Ofiţerul de securitate Gheorghe Enoiu s-a înscris în partidul comunist după ce sovieticii au impus Guvernul lui Petru Groza. După numai un an de la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în 1949, Enoiu făcea deja parte din cadrele active ale instituţiei.
Iniţial lucrase ca un simplu şi umil tipograf, dar datorită legăturilor cu comuniştii a avut o ascensiune fulminantă, a urmat un curs de patru luni de pregătire, devenind ofiţer anchetator al Securităţii.
Încă de la începutul carierei s-a ocupat în special de interogatoriile unor oameni politici importanţi ai vremii, Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca şi alţii. Timp de 40 de ani a fost o unealtă indispensabilă conducerii comuniste, în calitate de ofiter de Securitate. Şi-a căpătat renumele de "măcelarul de la interne" datorită interogatoriilor de care se ocupa personal, fără milă şi scrupule, semăna teroare în rândul celor care au avut ghinionul să încapă pe mâinile lui.
În perioada 1963 - 1967 a deţinut chiar şi postul de şef al Direcţiei de Anchete Penale. Un an mai tarziu, în 1968 ajunge să fie anchetat de o comisie a partidului care avea misiunea depistării ilegalităţilor produse pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi este trecut în rezervă, fiind catalogat ca o “brută” de către membrii comisiei respective. Totuşi la sfârşitul anului 1968, reuşeşte să reintre în Securitate la aceaşi Direcţie de Anchete Penale, unde lucrează până în 1989. Din 1990 şi până în 1997 a lucrat ca jurist, când s-a pensionat. A murit la data de 5 decembrie 2010 în satul natal, la vârsta de 82 de ani.
Deşi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a formulat o plângere penală împotriva sa abia în 2007, nu a ajuns să fie judecat vreodată.