Marius
Anul acesta în aprilie, Consiliul European a adoptat o directivă privind utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor zborurilor internaţionale (PNR) pentru prevenirea, depistarea, investigarea şi urmărirea penală a infracţiunilor grave şi de terorism.
Directiva are drept scop reglementarea transferului datelor PNR ale pasagerilor pentru toate zborurile din state terţe către UE şi invers, de la companiile aeriene către statele membre, precum şi prelucrarea acestor date de către autorităţile competente. Directiva prevede că datele PNR colectate pot fi prelucrate numai în scopul prevenirii, depistării, investigării şi urmăririi penale a infracţiunilor grave şi de terorism.
În temeiul noii directive, transportatorii aerieni vor avea obligaţia de a furniza autorităţilor statelor membre datele PNR pentru zborurile care intră sau ies din UE. De asemenea, aceasta va permite statelor membre să colecteze date PNR şi în cazul anumitor zboruri intra-UE. Ca urmare a situaţiei actuale în materie de securitate din Europa, toate statele membre au declarat că, până la data transpunerii directivei, vor utiliza pe deplin posibilitatea prevăzută la articolul 2 de a include, de asemenea şi anumite zboruri intra-UE.
Fiecare stat membru trebuie, de asemenea, să înfiinţeze o aşa-numită unitate/instituţie pentru gestionarea acestor informaţii despre pasageri, care va primi datele PNR de la transportatorii aerieni.
Noile norme instituie un standard UE pentru utilizarea acestor date şi cuprind dispoziţii referitoare la:
scopurile în care datele PNR pot fi prelucrate în contextul aplicării legii (evaluarea înainte de sosire a pasagerilor pe baza unor criterii de risc predeterminate sau în scopul de a identifica anumite persoane; utilizarea în anumite investigaţii/urmăriri penale; contribuţii la dezvoltarea unor criterii de evaluare a riscurilor); schimbul de astfel de date între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe; stocarea (datele vor fi stocate iniţial timp de 6 luni, după care vor fi mascate şi stocate pentru o perioadă suplimentară de patru ani şi jumătate, cu o procedură strictă de acces la datele complete); protocoale comune şi formate de date pentru transferul datelor PNR de la transportatorii aerieni către unităţile/instituţiile de gestionare a informaţiilor despre pasageri; garanții solide în ceea ce priveşte protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal, inclusiv rolul autorităților naţionale de supraveghere şi obligativitatea numirii unui responsabil cu protecţia datelor în fiecare unitate/instituţie de gestionare a informaţiilor despre pasageri. În prezent datele PNR sunt deja stocate în sistemele de rezervare ale transportatorilor. Aceste date se referă la informaţiile furnizate de către pasageri companiilor aeriene atunci când rezervă un zbor, precum şi la înregistrarea pentru zbor. Datele PNR includ numele, datele de călătorie, itinerariul călătoriei, informaţii despre bilet, date de contact, agentul de turism la care a fost rezervat zborul, mijloacele de plată utilizate, numărul locului şi informaţii referitoare la bagaje.
Utilizarea acestor date de către organismele de aplicare a legii din statele membre în anumite cazuri nu constituie o noutate. Diferite state membre utilizează deja date PNR în scopul aplicării legii, fie pe baza unei legislaţii specifice, fie pe baza unor competenţe juridice generale. Colectarea şi utilizarea datelor PNR sunt esenţiale în combaterea anumitor infracţiuni transfrontaliere, cum sunt traficul de droguri, traficul de fiinţe umane sau traficul de copii. Cu toate acestea, încă nu există o abordare comună în întreaga UE. Regatul Unit şi Irlanda au optat să participe la această directivă. Danemarca nu participă.
Statele membre vor avea la dispoziţie doi ani pentru a asigura intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive.
Catalin
Se pare că mai nou, jandarmii din Bucureşti şi Ilfov, încearcând să facă pe deştepţii, reuşesc doar să reconfirme zicala ce le este atribuită şi care face referire la legătura dintre muşchii şi mintea lor. Stimabilii refuză să execute mandatele de aducere emise de către poliţiştii din poliţia judiciară. Şi nu, nu este vorba despre un singur caz izolat, au existat mai multe astfel de situaţii. Minţile luminate cu lanterna din Jandarmerie au citit art. 265 şi 266 din Codul de Procedură Penală şi printr-o sclipire orbitoare, au ajuns la măreaţa concluzie conform căreia poliţiştii nu pot emite mandate de aducere, drept urmare, ei refuză să le pună în aplicare şi trimit răspunsuri hazlii prin care de fapt nu spun nimic concret.
În mod firesc vă veţi întreba cum de au ajuns jandarmii la o asemenea concluzie. Într-un puseu de inteligenţă specific militărească au observat că în redactarea celor două articole legiuitorul vobeşte despre "organul de urmărire penală" şi nu despre "organul de cercetare penală ale poliţiei judiciare".  Drept urmare jandarmii au refuzat să pună în executare mandatele de aducere şi au transmis răspunsuri, în care spuneau că ei executa doar mandatele de aducere emise de magistraţi.
Numai că jandarmii au omis să citească în Codul de Procedură Penală şi art. 55, unde legiutorul explică clar cine sunt aceste "organe de urmărire penală".
În concluzie, ceea ce fac este să încalce legea. Nu respectă prevederile Codului de Procedură Penală. Iar această faptă este prevăzută la fel de clar tot în Codul de Procedură Penală, pe care jandarmii îl citesc pe sărite. Art. 283 prevede abaterile judiciare, unde găsim:
Cu alte cuvinte, nexecutarea mandatelor de aducere de către jandarmi constituie abatere judiciară şi trebuie sancţionată cu amendă judiciară.
Dacă vă aflaţi într-o astfel de situaţie, respectiv efectuaţi cercetări într-un dosar penal şi emiteţi un mandat de aducere, înaintându-l jandarmilor pentru executare dar aceştia refuză, printr-o ordonanţă sancţionaţi-l pe reprezentantul legal al persoanei juridice, mai exact pe domnul comandant al jandarmilor cu o amendă judiciară. Poate aşa va citi cu mai multă atenţie Codul de Procedură Penală.
Nu trebuie omise nici prevederile alin. 6 ale art. 283 CPP. care spune că:
În cazul în care stimabilii jandarmi refuză să execute mandatul, fapta trebuie cercetată de Parchetul Militar privind comiterea infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, prevăzută de art. 271 alin (1) Cod Penal. Dar anterior trebuie aplicată amenda judiciară, întrucât esenţial pentru existenţa infracţiunii este avertizarea prealabilă a persoanei de către organul de urmărire penală asupra consecinţelor faptei sale şi numai din acest moment, dacă persoana pesistă în atitudinea lipsită de cooperare cu organele judiciare, vor fi întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Catalin
La o analiză sumară a vulnerabilităţilor şi disfuncţionalităţilor din sistemul de securitate al Belgiei, în urma atacurilor de la Bruxelles, se remarcă o problemă a sistemului belgian, ce ar trebui să dea de gândit atât belgienilor, cât şi celorlalţi europeni, inclusiv românilor. De departe cea mai gravă problemă este faptul că o informaţie vitală care ar fi putut duce la prinderea lui Salah Abdeslam, nu a ajuns acolo unde era nevoie. Mai exact un şef al poliţiei locale belgiene nu a introdus în baza de date federală o informaţie care ar fi putut duce la prinderea lui Salah Abdeslam mult mai devreme. Deşi pentru mulţi poate părea un detaliu nesemnificativ sau o simplă eroare umană, pentru cunoscători, aceasta este cea mai gravă vulnerabilitate a sistemului poliţienesc belgian. Şi apariţia acesteia nu este decât o consecinţă inevitabilă, datorată sistemului organizatoric al serviciului poliţienesc în Belgia. 
După cum spune şi titlul, eşecul comunicării unei asemenea informaţii vitale, faptul că ea nu a ajuns acolo unde era nevoie de ea, demonstrează că poveştile politicienilor cu descentralizarea serviciului poliţienesc şi acest concept al serviciilor poliţieneşti locale nu mai este de actualitate, ba chiar a devenit o vulnerabilitate. Iar despre aceste lucruri, pe acest website s-a mai vorbit şi în postarea referitoare la decizia Scoţiei de a renunţa la serviciile de poliţie locale. Citiţi aceea postare şi vă veţi convinge că unul dintre principalele argumente este demonstrat de eşecul belgienilor. Găsiţi acolo postat încă din 2013:
Cu alte cuvinte, existenţa poliţiilor locale, cele pe care la noi în ţară politicienii le-au creat şi sunt conduse de primari, constituie o vulnerabilitate. Sigur, politicienii recită românilor nişte poveşti populiste, când vine vorba despre necesitatea existenţei poliţiei locale, vorbind despre aşa-zisa apropiere de cetăţean şi alte asemenea legende politicianiste. Numai că realităţile cotidiene îi contrazic, iar datorită intereselor de grup, se fac că nu văd ori se prefac că nu înţeleg.
În Belgia există un serviciu de poliţie structurat pe două nivele, federal şi local. În anul 2001, poliţia belgiană a suferit o reformă structurală fundamentală. În urma unui scandal datorat unor crime în serie comise de un pedofil, serviciile de poliţie (poliţia locală, Rijkswacht/Jandarmeria şi poliţia judiciară) au fost unificate şi s-a creat o poliţie pe două nivele (Federale Politie şi Lokale Politie). Ambele forţe sunt autonome şi se subordonează unor autorităţi diferite. Ce au făcut belgienii în 2001 este exact ce îşi doresc în România politicienii şi foştii gardieni publici, respectiv fragmentarea şi distrugerea Poliţiei Române, prin aceea idee conform căreia ordinea publică şi rutiera ar trebui să se afle în subordinea primarului. Exact asta au făcut belgienii. Au fragmentat poliţia, iar pentru structurile de ordine publică şi rutieră politicienii locali şi-au păstrat controlul. Iar consecinţele nu au întârziat să apară (foto):
Cum a fost posibil ca o informaţie atât de importantă să nu ajungă unde era nevoie? E simplu. O poliţie locală condusă de un politician local are alte priorităţi şi nu va fi niciodată interesată ori preocupată de atribuţiile şi obiectivele altor servicii poliţieneşti. De ce? Pentru că nu e treaba lor, interesul oricărei poliţii locale este să-şi mulţumească şeful direct/primarul, care la rândul lui, nu este interesat să afle informaţii sau date privind infracţiuni date în competenţa altora şi unde nu are nicio responsabilitate. Imaginaţi-vă cam cât de interesaţi sunt primarii din ţara noastră de combaterea crimei organizate, dar nu doar aşa ... la nivel declarativ. Şi nu trebuie decât să ne aducem aminte cum şi la ce folosea primarul de la Iaşi foştii gardieni publici (poliţia locală). Iar acela nu este un caz singular care dovedeşte că politicienii doresc să controleze poliţia pentru a-şi satisface interesele personale ori de grup. Exemple sunt multe. 
Un alt aspect deosebit de important ce rezultă din eşecul belgienilor şi din care conducătorii acestei ţări ar trebui să înveţe, este faptul că ordinea publică şi rutiera NU trebuie rupte şi separate de structurile poliţieneşti de investigare (combaterea crimei organizate, investigaţii criminale, criminalitate economică, arme, etc). Toate aceste structuri trebuie să lucreze mână-n mână şi să colaboreze. Iar acest lucru nu se poate realiza dacă serviciul poliţienesc se fragmentează. Ordinea publică şi rutiera deşi sunt percepute de mulţi ca fiind cenuşăresele sistemului poliţienesc, în realitate sunt două structuri foarte importante, îndeplinesc, făcând o analogie biologică, rolul vaselor de sânge al poliţiei, ele sunt contactul poliţiei cu strada, cu realităţile. Drept dovadă că în Belgia serviciile de informaţii şi toate structurile cu spioni şi tot felul de „speciali” n-au aflat unde se afla cel mai căutat infractor din Europa. A aflat un simplu poliţist de la ordine publică, dar datorită organizării şi fragmentării sistemului poliţienesc, informaţia nu a ajuns unde trebuie, la cei ce aveau nevoie de ea.
Din păcate şi la noi, în România, atât politicienii cât şi magistraţii îşi doresc să destructureze Poliţia Română. Politicienii doresc ca serviciile de ordine publică şi rutieră să treacă în subordinea primarilor, iar procurorii vor şi ei să ia structurile de combatere a crimei organizate, investigaţii criminale, etc. Iar consecinţele acestei destructurări a Poliţiei Române, le putem vedea dacă privim mai atent la ce s-a întâmplat la Bruxelles.
Marius
Pentru că se identifică în rolul celui care încalcă legea şi sunt mereu grăbiţi, parlamentarii sunt deranjaţi de radarele poliţiei şi vor să modifice legislaţia rutieră. Marea supărare a parlamentarilor este că politiştii de la rutieră stau ascunşi când înregistrează viteza maşinilor, dar şi faptul că amenzile sunt foarte mari faţă de salariile românilor.
Singura concluzie care se poate trage de aici este că ţara asta e condusă de mulţi incompetenţi ce pleacă de la premisa că şi ei vor încălca legea, iar interesul lor e să găsească modalităţi de a scăpa mai uşor de consecinţe. Parlamentul e populat cu mulţi ignoranţi care în loc să se îngrijească şi să facă toate demersurile necesare astfel încât ţara asta să aibă o infrastructură rutieră la nivelul ţărilor europene, ei îşi dau cu părerea şi modifică legislaţia după bunul plac, fără să facă nici măcar o minimă şi elementară documentare. Aşa-zisa "pândă a poliţiei" este o falsă problemă şi doar o dovadă a imbecilităţii promovate în societatea românească de cei care încalcă legea, în încercările penibile de a-şi justifica comportamentul iresponsabil, tipic cocalarului ce se consideră buricul pământului. Aceşti indivizi sunt rupţi de realitate şi nu pot percepe mai departe de propriile experienţe şi de universul strâmt în care trăiesc.
Un deputat este supărat că "în loc să prevină accidentele ca în Occident, poliţiştii vânează şoferii ca să facă norma la amenzi". Distinsul domn nu a aflat până la venerabila sa vârsta că "PREVENIREA ACCIDENTELOR" se face în primul rând prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale celor care încală legea, ori altfel spus - sancţiunea contravenţională are un rol preventiv, determinând pe cei predispuşi să respecte normele legale. Peste tot în lume frica păzeşte via, iar drept urmare aplicarea sancţiunilor contravenţionale exact asta face, previne producerea unor accidentele rutiere.
Tot legat de acest aspect, afirmaţiile despre "norma de amenzi" şi colectarea banilor la bugetul statului sunt pur şi simplu penibile, dovedind că cei care le rostesc nu cunosc legislaţia în vigoare. Acest gen de reproşuri se mai întâlnesc şi la habarniştii cu ifose de atotştiutori, care nu au aflat că absolut TOATE sumele provenite din amenzile aplicate de Poliţia Rutieră NU sunt colectate la bugetul statului, ci merg în bugetele administraţiei locale, la primărie, instituţie cu care Poliţia Română nu are nicio legătură. Art. 8 alin. (4) din Ordonanţa nr. 2/2001 republicată privind regimul juridic al contravenţiilor prevede foarte clar: Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale.
Referitor la cum se face prevenirea accidentelor în Occident, trebuie precizat că această aşa-zis "pândă", nu s-a inventat în România, se practică peste tot în lume şi de către toate instituţiile pentru aplicare a legii din ţările civilizate. De exemplu în Germania, Austria, Elveţia, Franţa, Anglia etc. cât şi în alte ţări civilizate, mai mult de jumătate dintre efectivele poliţiei rutiere acţionează în haine civile şi cu autoturisme fără însemne, dotate cu sisteme radar. În unele dintre ele aparatele radar sunt ascunse pe marginea drumului în diferite obiecte (tomberoane de gunoi, în copaci, ascunse în maşini fără însemnele poliţiei etc.) 
Asta ce este? Nu este tot "pândă"? Ba da, exact asta este, o măsură şi metodă poliţienească utilizată peste tot în lume. 
În SUA, la fel, maşinile de poliţie stau ascunse pe maginea drumului după diferite obstacole etc. iar cetăţenii lor nu sunt absolut deloc deranjaţi ori revoltaţi de aceste metode de "pândă". Mai mult, în absolut toate manualele de tactică poliţienească, această SUPRAVEGHERE (pentru că asta de denumirea din legislaţie) a unei zone, este una dintre măsurile şi procedeele specifice utilizate de orice poliţist din lumea asta, prin care se urmăreşte surprinderea în flagrant a persoanelor ce încalcă legea şi este cât se poate de normal şi firesc să se aplice şi în domeniul traficului rutier. Mai mult, în absolut toată legislaţia specifică din lume este prevăzută foarte clar ca atribuţie a forţelor de poliţiei şi se întâlneşte sub forma "poliţia supravegheaza şi controlează circulaţia pe drumurile publice".
  
Mai multe exemple despre radarele din străinaătate puteţi vedea aici: Despre pânda poliţiei
În schimb aici în România, unde aproape toate aparatele radar sunt montate pe maşini inscripţionate şi cu lămpi de avertizare specială, mulţi se arată revoltaţi şi deranjaţi când sunt surprinşi de radar cu viteză peste limita legală, căutând tot felul de motive, scuze şi născocind tot felul de drepturi ori alte aberaţii prin care încearcă să-şi justifice comportamentul iresponsabil.
Marea majoritate a cetăţenilor de rând, cei cinstiţi, au dreptul să se deplaseze pe drumurile publice în siguranţă, fără să fie expuşi unor pericole de tot felul de idioţii ce trăiesc cu impresia că lor nu li se poate întâmpla nimic şi circulă cu viteză excesivă. Aceşti cetăţeni oneşti nu au nici cea mai mică problemă şi nici nu-i interesează unde amplasează poliţia rutieră aparatul radar, ori dacă poliţistul "stă la pândă" după vreun copac, după maşini parcate şi aşa mai departe, pentru că sunt conştienţi că nu încalcă legea şi nu au de ce să-şi facă griji. Pe ei pur şi simplu nu-i afectează cu nimic prezenţa aparatelor radar şi la fel de bine pot să stea poliţiştii ascunşi oriunde şi oricât, pentru că pe ei nu îi deranjează cu nimic.
Un alt deputat se arată contrariat de faptul că amenzile sunt foarte mari faţă de salariile românilor. Probabil dumnealui e lovit de amnezie şi nu poate să-şi amintească că în urmă cu câţiva ani, drept urmare a unor proteste ale şoferilor, a fost modificată legislaţia exact în acest sens. Atunci a fost introdus sitemul de sancţiuni cu "puncte de amendă", care stabileşte amenda în funcţie de salariul minim pe economie, tocmai din aceste motive, astfel încât cuantumul amenzilor să fie corelat cu salarizarea. Pe de altă parte, educaţia acestui demnitar ridică multe semne de întrebare, din moment ce trăieşte cu impresia că o sancţiune aplicate pentru încălcarea legii e ceva strict necesar, ce trebuie să fie suportată zilnic, săptămânal sau lunar.
Dacă vrem să ajungem vreodată la nivelul de civilizaţie din ţările europene, societatea românească trebuie să înţeleagă că legile nu sunt făcute pentru a fi încălcate, ele doar stabilesc nişte norme ce trebuie respectate în mod obligatoriu de toată lumea pentru o convieţuire normală. Numai în mentalitatea păguboasă a românului apare această idee, conform căreia amenda face parte din normalitate, e ceva firesc şi trebuie stabilită în aşa fel încât cetăţeanul să o poată primii în fiecare zi, să-şi poată permite achitarea amenzii. Această idee împământenită în societatea noastră e foarte nocivă, iar din păcate pentru noi toţi se regăseşte în rândul celor ce au putere de decizie şi se află în conducerea acestei ţări, indivizi care nu realizează că într-o societate normală şi sănătoasă sancţiunile pentru încalcarea legilor sunt considerate excepţii şi NU fac parte din normalitate. Conform acestor principii nocive, mâine-poimâine ne trezim că violatorii şi tâlharii vor cere reducerea pedepselor, astfel încât să poată comite fapta de mai multe ori.
Dacă ar avea capacitatea necesară să analizeze situaţia mai profund şi nu subiectiv, doar din punctul de vedere al celui care se identifică în rolul contravenientului, absolut toţi cei care ne conduc trebuie să realizeze că orice încălcare a normelor de convieţuire socială are repercusiuni asupra tuturor cetăţenilor şi tot aceştia sunt afectaţi, pentru că stau permanent cu grijă şi cu teamă să nu le schilodească familia vreun "jmecker" care se grbeşte şi trăieşte cu impresia că el e buricul pământului, din moment ce îşi poate permite să primească o sancţiune şi merge cu ce viteză vrea.
Politisti.ro
Nu e o noutate faptul că SRI-ul se zbătea de ceva vreme să-şi recapete atribuţiile din sfera cercetării penale pe care le-a avut în perioada comunistă când purta denumirea de "Securitate" şi în ciuda încercărilor din anii trecuţi când a existat o propunere legislativă în Parlament ce viza transformarea ofiţerilor de informaţii ai SRI în organe de cercetare penală specială - propunere ce a fost RESPINSĂ definitiv de forul legislativ, în prezent guvernul de tehnocraţi printr-o Ordonanţă de Urgenţă le-a acordat aceste atribuţii, reînfiinţând vechea Securitate care avea competenţe de cercetare penală privind vechile infracţiuni contra statului.
Chiar dacă nicăieri în lume un serviciu secret nu are asemenea atribuţii, tocmai pentru a nu exista posibilitatea să se substituie unui organ de urmărire penală, guvernanţii noştri motivează această aberaţie prin necesitatea asigurării siguranţei naţionale, de parcă până acum, în ultimii 25 ani siguranţa naţională nu a fost asigurată. Motivarea e cel puţin hilară şi total falsă, iar cei care o susţin confundă termenul "organele de constatare" şi atribuţiile acestora prevăzute în art. 61 din Noul Cod de Procedură Penală cu "organele de urmărire penală" prevăzute foarte clar în art. 55.
Totul a pornit de la decizia Curţii Constituţionale care a spuns destul de clar, că separarea puterilor în stat e un aspect esenţial pentru orice stat de drept şi orice democraţie, iar faptul că SRI-ul prin activităţile sale se substituie organelor de urmărire penală, dar şi aspectul că este desemnată unica autoritate de interceptare din România nu e normal şi nici constituţional, pentru că se bucură de o putere mult prea mare şi excesivă.
În plus, conform principiilor europene, în statele democratice cetăţeanul contribuabil, nu este cercetat, investigat, sancţionat ori reţinut de militari - structuri cu statut militar (SRI-ul este structură militară), pentru că astfel de practici sunt specifice regimurilor totalitare. Aplicarea legii, cercetarea, investigarea, etc. unui cetăţean trebuie să se facă tot de către personal civil, într-un mod cât se poate de transparent, fără ca cei ce fac parte din vreun sistem militar să aibă vreo implicare în acest lanţ. Acest aspect este necesar pentru că sub paravanul sistemului militar nu mai poate exista şi nici nu poate fi garantată aceea transparenţă prin care sunt respectate drepturilor cetăţenilor, din moment ce militarul este supus altor reguli, el este cercetat şi judecat de un alt sistem distinct al justiţiei, iar sistemul militar prin natura lui, este închis pubilicului fiind protejat de instituţia secretului militar. Astfel sub acest paravan al secretului militar, care din punct de vedere legal intră în categoria informaţiilor secrete de stat, se pot ascunde sau muşamaliza foarte multe abuzuri împotriva celor cercetaţi, iar din această cauză, nicăieri în tările cu o democraţie consolidată şi adevărată nu se permite amestecul structurilor militare în domeniul aplicării legii pe timp de pace. Pentru a înţelege ce presupune asta, trebuie precizat că toate documentele întocmite de ofiţerii de informaţii sunt protejate de acest secret miltar/stat şi nu pot fi declasificate de instanţele de judecată, ci numai prin hotărâre a Guvernului doar la solicitarea motivată a emitentului (SRI-ului), iar ca urmare se pot ascunde foarte uşor încălcări ale legii, erori administrative, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale persoanelor sau lezării ale intereselor legitime şi limitării ale accesului la informaţiile de interes public. Drept dovadă este şi faptul că atunci când România a negociat aderarea la Uniunea Europeană, o importantă condiţie a fost demilitarizarea Poliţiei Române, lucru ce s-a produs încă din 2002.
Mai mult Uniunea Europeană solicită permanent statelor membre să elimine paralelismul existent în domeniul instituţiilor de aplicare a legii, scopul politicilor europene în domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne (renumitul capitol JAI) prevăd aspecte foarte clare în acest sens, ce au ca principală normă cu o importanta excepţională, existenţa unor structuri judiciare poliţieneşti unice, independente şi eliminarea orcărui paralelism instituţional ori reglementări de competenţe similare referitoare la acest domeniu, pentru a nu se acoperi una pe alta şi pentru a nu plimba responsabilitatea de la unii la alţii.
Un alt motiv pentru care SRI-ul nu trebuia să aibă absolut nicio legătură cu aplicarea legii penale şi ar fi fost corect să rămână doar cu calitatea de organ de constatare care-i oferă posibilitatea să descopere şi să sesizeze orice fapte penale, este aspectul general recunoscut în literatura de specialitate, că deşi în mod judicios urmărirea penală nu are un caracter public, asta nu înseamnă că această fază a procesului penal trebuie să aibă caracter secret.